Despărțirea de București

Cum v-ați scrie memoriile despre casa din care comuniștii v-au evacuat abuziv? Despre mama care se trezea la 4 dimineața ca să lucreze până la ora 7 la cartea despre coagularea sângelui (ulterior premiată de Academia Română), pentru că de la 7 la 8 gătea, înainte să meargă la spital, de unde se întorcea seara, cu provizii pentru a doua zi?

Despre bunicul care, după ce a fondat școala românească de medicină, a ajuns și printre cei mai importanți profesori ai „universității” deținuților politici, cât timp a făcut pușcărie alături de Noica și de monseniorul Ghyka?

Despre mătușa Margot, prietena Marthei Bibescu, care-l vizita la Paris pe Brâncuși și „aproape” pe Proust, ca să moară săracă într-o garsonieră confort III din București?

Despre bunica Agripina, căreia în adolescență îi făcuse curte – fără succes – chiar Lucian Blaga? Despre admiterea la facultate în anii când urmașii „dușmanilor poporului” erau respinși în serie? Despre Bucureștiul anilor ’50-’60?

Despre acest București:

„În august 1964, orașul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbați de o anumită vârstă, uneori și femei, cu toții foarte palizi, contrastând, în acel sfârșit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanță. Erau tăcuți, aveau privirea rătăcită. Îi recunoșteai după hainele din alte timpuri, precum și – așa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din pușcării, ultimii deținuți politici, eliberați prin decret ministerial, despre care se vorbea în șoaptă de o vreme.”

Cunosc puțini scriitori capabili să-și gestioneze resentimentele într-un astfel de context. În schimb, se știu destule exemple de memorii despre România post-stalinistă în care tonul este grav, încrâncenat, iar perspectiva este în mod îndreptățit revendicativă sau cel puțin încărcată de amărăciune.

O carte splendidă îi reușește însă, pe această temă, lui Victor Ieronim Stoichiță, în Despărțirea de București. O povestire.

Premiată de Academia Franceză anul trecut, cartea a apărut în 2016 la Humanitas, în rafinata traducere a Monei Antohi. Pe cei care nu au auzit încă de Victor Ieronim Stoichiță îi îndemn să citească nu numai acest volum memorialistic, ci și Efectul Don Quijote sau mai recentul Efectul Pygmalion: de la Ovidiu la Hitchcock.

Sunt doar două dintre cercetările autorului, care este profesor, istoric și teoretician al artei, cu studii la București, Roma, Paris, membru și premiat al mai multor academii, în prezent stabilit în Elveția.

Deși, în opinia comună, istoria artei nu este pentru oricine, pentru că discursul de specialitate îngreunează înțelegerea imaginilor, Victor Ieronim Stoichiță scrie seducător și, atunci când face teorie, te învață să privești.

Marea lui plăcere de a privi, pasiunea și curiozitatea descifrării se transmit obligatoriu și celor mai nepricepuți dintre cititorii volumelor sale de comentarii.

În cartea pe care o recomand astăzi se vede însă un alt Stoichiță, prozator și artist.

Cronologic, perioada despre care autorul relatează se întinde între moartea lui Stalin și 1968, când studentul la istoria artei pleacă la Roma cu o bursă pentru care îi avusese printre contracandidați pe Andrei Pleșu și pe Ioan Petru Culianu. (De reținut: numele proprii sunt evitate cu încăpățânare și cu delicatețe, inclusiv în cazul din urmă, personajele fiind recunoscute doar de către cei care se vor strădui să o facă.)

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Simbolic, despărțirea de București a tânărului student la arte este și o despărțire de copilărie și de adolescență, o despărțire de familie și de țară. Subtitlul „O povestire” are rolul de a ne semnala că accentul nu cade pe reconstituirea istorică și nici măcar pe cea autobiografică, deși grija autorului față de acuratețea redării este lăudabilă.

Cel mai important lucru din carte este însă imaginarul, adică percepțiile și proiecțiile oamenilor despre vremurile pe care le traversează. „Ca o povestire” îi apare viața adolescentului căruia turcoaica Menarú i-a ghicit viitorul în cafea într-o vacanță la mare.

„Trebuiau să vorbească serios despre toate astea, dar nu atunci, fiindcă era cald și toată lumea era enervată. Sora mea, Cristinel, care dormea în camera de alături, a început să plângă din cauza diareii, iar eu am înțeles că ne așteaptă vremuri grele. Mai mult, am înțeles că se sfârșise copilăria. Aveam treisprezece ani, și era puțin cam devreme, simțeam asta. Nu mai puteam trage cu praștia în ferestrele vecinilor /…/. Inutilă colecția mea de timbre din țările africane /…/, ridicoli elefanții indieni și convoaiele de țigani. Gata! Și mai grav, nu știam ce anume se așteaptă de la mine și, la drept vorbind, nici eu nu aveam habar ce anume așteptam eu însumi de la mine.”

Scena improbabilă a unei petreceri cu familia, reunită în jurul speranței că „vin americanii să ne salveze”, este ghemul din care se deșiră, care mai de care mai interesante, fermecătoare, revoltătoare și mai ales omenești, firele poveștii.

Din fiecare rând transpare bucuria de a trăi, în ciuda contextului politic, dar și adevărata libertate pe care, într-un sistem totalitar, ți-o dă exercițiul simplu, neostentativ, al moralei individuale.

O carte de o frumusețe cuceritoare și, în același timp, o lectură obligatorie.