De Profundis. Patimile după Oscar Wilde

Printr-un mister editorial, De profundis – lunga scrisoare a lui Oscar Wilde către fostul său iubit, lordul Alfred Douglas, alintat Bosie – a apărut în româneşte în două traduceri (foarte bune amîndouă) şi cu două texte însoţitoare excelente.

Ediţia de la Polirom, din 2003 (care aşază De profundis în succesiunea corespondenţei lui Wilde), are o subtilă prefaţă semnată de Mircea Mihăieş, „Ariel în ţara lui Caliban”, care ţinteşte (fără complezenţă şi fără îngăduinţă faţă de geniul lui Wilde) punctele nevralgice ale proceselor sale de „indecenţă crasă”.

Cea de-a doua ediţie, recentă, de la Humanitas, în traducerea Luanei Schidu, are o postfaţă de Mihaela Anghelescu-Irimia („De profundis după In Carcere et Vinculis”), o bine-venită aducere la zi a cultului postum al lui Oscar Wilde. Dar al cărui Wilde?

Cine este cel care – după lapidarea publică, pierderea familiei şi a întregii averi, retragerea cărţilor din circulaţie – scrie o lungă scrisoare paradoxală imberbului Bosie, un lord scăpătat, hedonist pe banii altora şi inert pînă la prostie?

Fără îndoială, cel care scrie nu e întru totul excentricul dandy irlandez cu cravată verde şi ciorapi coloraţi, purtînd în mînă un crin veştejit. Şi nu e nici răsfăţatul saloanelor mondene ale anilor ’80 din secolul răstrecut, nici precursorul stilului camp şi nici acrobatul care semnase odată tavanul unui salon ca omagiu pentru Sarah Bernhardt.

Oscar Wilde, cel din De profundis, e un mare scriitor care îşi respectă, cu preţul vieţii, adagiul: „Mi-am pus talentul în operă, iar geniul în viaţă”.

În mod semnificativ, titlul Psalmului 130 a fost dat acestei scrieri carcerale de un alt iubit, Robbie, care a înţeles mai bine ca famelicul Bosie cine era Wilde şi care a publicat epistola postum şi parţial, în 1905.

Căci lunga scrisoare de dragoste e şi un gest vital (genial), înainte de a fi o operă epistolară teribilă în felul ei.

Suferind îngrozitor (şi voluntar, căci ar fi putut să fugă la Paris), condamnat la muncă silnică în închisoarea din Reading, Wilde are norocul să fie, în ultima perioadă de detenţie, protejat de directorul închisorii. I se permite să scrie o pagină pe zi, pe care i-o predă acestuia, cu promisiunea (respectată) de a primi întreg manuscrisul la ieşirea din puşcărie.

Iar Wilde nu scrie un roman sau o piesă de teatru, ci îi scrie lui Bosie, amintindu-i toate mizeriile şi opacităţile, dar mai ales faptul că fusese nebuneşte iubit de un om „aflat într-o relaţie simbolică cu arta şi cultura epocii” sale.

S-a spus că această parte, de un narcisism asumat, e un rechizitoriu din care Bosie iese făcut arşice. Într-adevăr, nimic nu scapă privirii retrospective (phedoniene) a „iubitorului în care s-a făcut stăpîn un zeu”. Există însă în această demonstraţie un didacticism care nu exclude o duioşie prezentă, o grijă continuă şi, în fond, o speranţă intactă.

Într-un fel, chiar această predare lucidă lasă uşa deschisă spre neaşteptatul „imitatio Christi” din partea a doua a epistolei. Regăsindu-se împreună cu Iisus Cristos în „pămîntul sfînt” al suferinţei, Wilde dă o altă dimensiune propriei opere:

„Cu multă şi miraculoasă imaginaţie, care aproape te înspăimântă, a făcut din întreaga lume nearticulată, lumea fără glas a durerii, împărăţia sa şi a devenit purtătorul ei de cuvânt. […]

Şi simţind, cu natura artistică a cuiva pentru care Durerea şi Suferinţa erau modurile prin care îşi putea realiza conceptul de Frumos, că o idee nu are valoare până nu este întrupată şi transformată în imagine, face din el însuşi imaginea Omului Suferinţei, şi astfel domină şi fascinează Arta aşa cum n-a reuşit s-o facă nici un zeu grec”.

Eseul „Cristos ca precursor al mişcării romantice în viaţă” este, în fond, schiţat aici, în De profundis, şi, tot aici, compasiunea imaginativă e pusă la temelia înţelegerii artei:

„Nu numai că putem discerne în Cristos acea uniune strânsă dintre personalitate şi perfecţiune care formează adevărata distincţie dintre arta clasică şi cea romantică şi face din el adevăratul precursor al mişcării romantice din viaţă, dar însuşi temeiul naturii lui era acelaşi cu al naturii artistului, o imaginaţie intensă, asemeni flăcării.

El a realizat în întreaga sferă a relaţiilor umane acea compasiune imaginativă care în sfera Artei este singurul secret al creaţiei. El a înţeles febra leprosului, întunericul orbului, nefericirea cruntă a celor care trăiesc pentru plăcere, sărăcia ciudată a celor bogaţi”.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

„Dacă n-ai acea mâncare pe masă, nu știi că e duminică!” Ce se gătește în familiile croaților din zona Carașovei

La Carașova, un localnic își amintește că, duminica, bunicul, fiul și nepoții mâncau împreună supă de găină. La Rafnic, în comuna vecină Lupac, Maria Boșca face supă în fiecare zi. Pentru duminică, mai trebuie însă sarmale și un colac. Cel pe care îl pregătește acum e cu nucă, iar în alte duminici, poate fi cu mac, cu cireșe sau cu mere.

În această identificare tîrzie (a cuiva care ştie că „dragostea nu gîndeşte răul”), Wilde reuşeşte o impersonalizare tutelată cristic, care îl tîrăşte aproape irepresibil afară din propria-i frivolitate:

„Este el însuşi ca o operă de artă. El nu ne învaţă de fapt nimic, dar dacă ajungi să îl cunoşti, devii ceva. Şi toţi suntem predestinaţi să-l cunoaştem. Cel puţin o dată în viaţă fiecare dintre noi merge alături de Cristos la Emmaus”.

*

Oscar Wilde, De Profundis, traducere din engleză şi note de Luana Schidu, Postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Humanitas, 2014.