De Profundis. Patimile după Oscar Wilde

Printr-un mister editorial, De profundis – lunga scrisoare a lui Oscar Wilde către fostul său iubit, lordul Alfred Douglas, alintat Bosie – a apărut în româneşte în două traduceri (foarte bune amîndouă) şi cu două texte însoţitoare excelente.

Ediţia de la Polirom, din 2003 (care aşază De profundis în succesiunea corespondenţei lui Wilde), are o subtilă prefaţă semnată de Mircea Mihăieş, „Ariel în ţara lui Caliban”, care ţinteşte (fără complezenţă şi fără îngăduinţă faţă de geniul lui Wilde) punctele nevralgice ale proceselor sale de „indecenţă crasă”.

Cea de-a doua ediţie, recentă, de la Humanitas, în traducerea Luanei Schidu, are o postfaţă de Mihaela Anghelescu-Irimia („De profundis după In Carcere et Vinculis”), o bine-venită aducere la zi a cultului postum al lui Oscar Wilde. Dar al cărui Wilde?

Cine este cel care – după lapidarea publică, pierderea familiei şi a întregii averi, retragerea cărţilor din circulaţie – scrie o lungă scrisoare paradoxală imberbului Bosie, un lord scăpătat, hedonist pe banii altora şi inert pînă la prostie?

Fără îndoială, cel care scrie nu e întru totul excentricul dandy irlandez cu cravată verde şi ciorapi coloraţi, purtînd în mînă un crin veştejit. Şi nu e nici răsfăţatul saloanelor mondene ale anilor ’80 din secolul răstrecut, nici precursorul stilului camp şi nici acrobatul care semnase odată tavanul unui salon ca omagiu pentru Sarah Bernhardt.

Oscar Wilde, cel din De profundis, e un mare scriitor care îşi respectă, cu preţul vieţii, adagiul: „Mi-am pus talentul în operă, iar geniul în viaţă”.

În mod semnificativ, titlul Psalmului 130 a fost dat acestei scrieri carcerale de un alt iubit, Robbie, care a înţeles mai bine ca famelicul Bosie cine era Wilde şi care a publicat epistola postum şi parţial, în 1905.

Căci lunga scrisoare de dragoste e şi un gest vital (genial), înainte de a fi o operă epistolară teribilă în felul ei.

Suferind îngrozitor (şi voluntar, căci ar fi putut să fugă la Paris), condamnat la muncă silnică în închisoarea din Reading, Wilde are norocul să fie, în ultima perioadă de detenţie, protejat de directorul închisorii. I se permite să scrie o pagină pe zi, pe care i-o predă acestuia, cu promisiunea (respectată) de a primi întreg manuscrisul la ieşirea din puşcărie.

Iar Wilde nu scrie un roman sau o piesă de teatru, ci îi scrie lui Bosie, amintindu-i toate mizeriile şi opacităţile, dar mai ales faptul că fusese nebuneşte iubit de un om „aflat într-o relaţie simbolică cu arta şi cultura epocii” sale.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

S-a spus că această parte, de un narcisism asumat, e un rechizitoriu din care Bosie iese făcut arşice. Într-adevăr, nimic nu scapă privirii retrospective (phedoniene) a „iubitorului în care s-a făcut stăpîn un zeu”. Există însă în această demonstraţie un didacticism care nu exclude o duioşie prezentă, o grijă continuă şi, în fond, o speranţă intactă.

Într-un fel, chiar această predare lucidă lasă uşa deschisă spre neaşteptatul „imitatio Christi” din partea a doua a epistolei. Regăsindu-se împreună cu Iisus Cristos în „pămîntul sfînt” al suferinţei, Wilde dă o altă dimensiune propriei opere:

„Cu multă şi miraculoasă imaginaţie, care aproape te înspăimântă, a făcut din întreaga lume nearticulată, lumea fără glas a durerii, împărăţia sa şi a devenit purtătorul ei de cuvânt. […]

Şi simţind, cu natura artistică a cuiva pentru care Durerea şi Suferinţa erau modurile prin care îşi putea realiza conceptul de Frumos, că o idee nu are valoare până nu este întrupată şi transformată în imagine, face din el însuşi imaginea Omului Suferinţei, şi astfel domină şi fascinează Arta aşa cum n-a reuşit s-o facă nici un zeu grec”.

Eseul „Cristos ca precursor al mişcării romantice în viaţă” este, în fond, schiţat aici, în De profundis, şi, tot aici, compasiunea imaginativă e pusă la temelia înţelegerii artei:

„Nu numai că putem discerne în Cristos acea uniune strânsă dintre personalitate şi perfecţiune care formează adevărata distincţie dintre arta clasică şi cea romantică şi face din el adevăratul precursor al mişcării romantice din viaţă, dar însuşi temeiul naturii lui era acelaşi cu al naturii artistului, o imaginaţie intensă, asemeni flăcării.

El a realizat în întreaga sferă a relaţiilor umane acea compasiune imaginativă care în sfera Artei este singurul secret al creaţiei. El a înţeles febra leprosului, întunericul orbului, nefericirea cruntă a celor care trăiesc pentru plăcere, sărăcia ciudată a celor bogaţi”.

În această identificare tîrzie (a cuiva care ştie că „dragostea nu gîndeşte răul”), Wilde reuşeşte o impersonalizare tutelată cristic, care îl tîrăşte aproape irepresibil afară din propria-i frivolitate:

„Este el însuşi ca o operă de artă. El nu ne învaţă de fapt nimic, dar dacă ajungi să îl cunoşti, devii ceva. Şi toţi suntem predestinaţi să-l cunoaştem. Cel puţin o dată în viaţă fiecare dintre noi merge alături de Cristos la Emmaus”.

*

Oscar Wilde, De Profundis, traducere din engleză şi note de Luana Schidu, Postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Humanitas, 2014.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€