De la „Libertate” la nebunie. Regizorul Tudor Giurgiu: „Am vrut să văd unde îți pierzi umanitatea”

Am vorbit cu Tudor Giurgiu, regizorul filmului „Libertate”, care rulează în cinematografele românești, după ce a avut premiera în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo (Bosnia Herzegovina). Povestea pe care a decis să o reia și să o împacheteze pentru marele ecran, la 34 de ani de la Revoluție, e mai mult decât un film. E o oglindă nemiloasă. Scenariul – semnat de  Cecilia Ștefănescu și Tudor Giurgiu – pleacă de la un fapt real.

În timpul Revoluției de la Sibiu 1989, garnizoana din localitate s-a transformat într-un fel de lagăr de ocazie, sub paza soldaților și sub conducerea col. Aurel Dragomir. În sala de sport a UM 01512 Sibiu şi ulterior în bazinul de înot, desecat, au fost lipsite de libertate în mod abuziv peste 500 de persoane acuzate că ar fi fost teroriști. Printre ei se aflau milițieni, securiști, dar și civili întâmplător culeși de pe stradă de revoluționarii exaltați, fiindcă li s-a părut că arătau ca și când ar fi fost teroriști. 
„Pe perioada reţinerii, au fost supuse unor acte extreme de violenţă fizică şi psihică, s-a recurs inclusiv la simularea într-un mod foarte realist, în repetate rânduri, a executării persoanelor reţinute. Au fost supuse la înfometare şi la diverse umilinţe din partea militarilor aflaţi în pază.” A avut loc o adevărată „vânătoare de oameni”, milițieni răniți – aflați sub îngrijire medicală la Spitalul Municipal – au fost luați cu forţa și duși în bazin, fără să mai primească asistență medicală. 

Fragment din Rechizitoriul dosarului Revoluției, sursa: Europa Liberă 

PressOne: Ai povestit că la una din avanpremierele filmului, la Sibiu, o spectatoare s-a ridicat după film și a zis că îți mulțumește că nu ai arătat chiar tot în film. Ce a vrut să spună?

Tudor Giurgiu: Se referea strict la ceea ce a văzut în bazin, la perspectiva ei, care fusese martoră, pentru că lucra pe Salvare și i-a îngrijit pe unii din cei reținuți acolo. Au fost niște imagini pe care nu a putut să le uite, a izbit-o un tablou care i-a marcat toată viața. Dând primul ajutor acolo, îmi imaginez că a avut de-a face cu cei bătuți și loviți.

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Pe lângă răni, oameni tumefiați, miros, a văzut un tânăr soldat care a izbit cu patul armei în față un deținut. Gestul acesta pe ea a urmărit-o. Își punea problema dacă vrea cu adevărat să vadă filmul acesta, chit că ceva din ea o mâna la film, dar ceva o făcea să fie mai reținută fiindcă nu mai voia să retrăiască tot calvarul acela. Ne-a mulțumit fiindcă filmul nu apelează la un grafism exagerat, la un tip de naturalism. 

Eu glumind i-am zis doamnei că am știut că a fost rău, dar n-am avut bani de mai multe răni (râde). Era și asta adevărat, ceva din mine mă îndemna: mai mult sânge! Și umblau fetele de la machiaj în jurul bazinului cu flacoanele de sânge.

Dar în egală măsură știam că nu petele de sânge sunt problema. Citisem că lucrurile au fost mult mai rele, oamenii aceia au fost mult mai bătuți și loviți. E o scenă în film când cei reținuți sunt într-o sală de sport și e un soldat care izbește cu patul armei în față un milițian. Dar acțiunea are loc într-un plan larg, nu vezi consecințele, iar camera se mută repede înapoi pe soldați. Pe femeia de care vorbeam, momentul acela a făcut-o să tresară fiindcă s-a întors în timp. 

Am avut revelația asta privind filmul – și sunt curioasă dacă și tu, ca cineast, ai simțit la fel făcând filmul: că Libertatea asta câștigată în 1989 a fost și o liberalizare a urii, a violenței, a nebuniei. Dintr-o dată am avut voie să fim brute în văzul tuturor.

E just ce zici. Eu când m-am apucat de lucru, ca un școlar conștiincios, și am început să citesc, nu îmi imaginasem acest tip de revărsare de violență. Dar după aceea am devenit conștient de asta văzând materialele video filmate în acele zile în Sibiu. E o casetă video de aproape trei ore, care s-a și pus ulterior apariției filmului pe Youtube și care e filmată de un amator. Sau în documentarele lui Laurențiu Calciu și la Andrei Ujică vezi strada cu revărsarea asta incredibilă de entuziasm, dar și de… hai să nu-i zic barbarie, dar de surescitare, de isterie.

Dar în fond a fost barbarie.

A fost, da. Dar toate aceste trăiri decurgeau din una în alta, surescitarea, urletele, frica, isteria și finalmente violența. Am revăzut imaginile cu Nicu Ceaușescu băgat în studioul TVR când îl loveau din toate părțile, imaginile din 1990 cu femeia lovită. Eu cred că anul acela am trăit într-o paradigmă a violenței, a unor exacerbări la toate nivelurile, simțuri, afecte.

Mi-aduc aminte când au fost alegeri în mai 1990, parcă niciodată n-am fost atât de posedați. Eu eram în tabăra lui Radu Câmpeanu de la PNL, mi-amintesc ce discuții, ce urlete, ce scandaluri erau cu oamenii care nu-i voiau pe Câmpeanu și Rațiu, totul era la un nivel și de zece ori mai violent decât ne putem imagina azi. 

Cred că cu asta am ieșit de sub dictatură: cu o revărsare a tot ce e rău, care trebuia să se descarce. Ieri povesteam la un cu totul alt palier al discuției despre cum arătau atunci filmele românești post-dictatură și s-au și scris lucrări academice pe tema asta, că erau o revărsare de sâni, exhibare de nuduri, de prost gust, înjurături. Asta trebuia să iasă.

Ca un puroi?

Exact! Și mă frapa cumva – revin la documentarele despre evenimentele anilor ‘90 – mă frapau fețele oamenilor, toți cu ochii mari exoftalmici și voiau cu toții să vorbească. Dacă ții minte cum se aglomerau în cadru să fie la televizor… Voiau să fie priviți și voiau să vorbească și să își spună părerea. Eram într-un fel de exercițiu de a reînvăța să trăim unii cu alții.

Am revăzut de curând și Videogramele lui Ujică, cred că era pe HBO, și cu ochii de acum, mi-era cumva rușine să mă uit la acele imagini.

Și mie. 

Filmul tău baleiază printre conspirațiile acelor zile, despre turiștii sovietici suspecți că au declanșat căderea regimului, despre salopetele negre ale teroriștilor, despre apa otrăvită. Toate acestea au creat o psihoză de proporții care fac scenariile de tipul „chemtrails” sau controlul lumii prin vaccinuri să pară pistol cu apă. Cum navighezi ca român și ca regizor, care caută adevărul, prin reziduurile astea? Cum ai sortat dintre ele? Mai știai ce e adevăr și ce e ficțiune? 

Cel mai complicat în tot ce am făcut a fost chiar asta. Multe scenarii mi se păreau necreditabile și mi se părea că sunt aiureli. Mi-am dat seama că oamenii atât de ușor spuneau: s-a tras de sus, era cineva în negru! L-ai văzut? Nu, dar am auzit că era cineva sau mi s-a părut că e cineva îmbrăcat în negru. Eram stupefiat de ușurința cu care oamenii puteau să indice astfel de semnalmente pentru teroriști.

Și asta venea la pachet cu ceea ce spuneau alți cetățeni, care stăteau într-un bloc turn, lângă hotelul Continental din Sibiu, unde într-adevăr au fost găsiți niște indivizi, care păreau să aibă o misiune foarte clară de a face diversiune și de a provoca haos. Locatarii aceia dădeau detalii foarte precise. Dar apoi le pierzi urma. Și mă tot întrebam: unde sunt oamenii aceia? De ce instituțiile nu au făcut nimic să îi găsească și să ne spună ai cui sunt?

Intram zi de zi când citeam într-un trip din ăsta al conspirațiilor și încercam să mă dedublez și să am și o instanță critică de fact checking. Am avut momente când pierdeam șirul a ceea ce aveam de făcut și intram într-o cu totul altă zonă, care nu era obiectul lucrului meu, pentru că voiam să înțeleg această paranoia generalizată. Să-ți dau un exemplu, care mi s-a părut foarte clar. 

Apăruse un articol în România liberă, se chema Teroristul. Era la câteva zile după 22 Decembrie 1989. E un articol la care se face referire și în cartea lui Hodor, Ursu, Thomasson (Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor, „Trăgători și mistificatori”, Polirom, 2019, n. red.). L-am citit, e un articol apocaliptic despre un fel de superman cu nume, prenume, Constantin cumva, un tip tânăr legat de pat de mâini cu niște cordoane, ca să nu fugă, fiindcă el numai nu se clonează, dar în rest le face pe toate. Bolborosea că a ucis copii, era dopat cu nu știu ce substanță. Tot articolul era scris într-un ton care îți inducea frică și mă întrebam: ăsta chiar a fost pe bune? Și am început să fac mica mea investigație. 

Am sunat la România liberă, am vorbit cu oameni care încă mai trăiesc și care erau în redacție în anii ‘90 despre cine e autorul articolului. Nimeni nu-l știa. Numele nu era în redacție. Probabil era un pseudonim sau era un material primit, cum SE primește, nu se știe de unde.

După care am urmat datele acestui soldat, sau ce o fi fost el, cel despre care e vorba în articol. E un sat pe undeva pe lângă Botoșani, departe, am mers la Consiliul local și am căutat anume datele indicate în articol ale acestei familii. Însă nu erau reale. Citisem pe internet că ar fi plecat în Danemarca, am tot căutat, deja intrasem într-un fel de transă.

Pe urmă am zis ok, hai să mă opresc. Acum sunt absolut convins că în nebunia acelor zile, cineva a vrut să ne și inducă această imagine a unui soldat universal de care trebuie să ni se facă frică, fiindcă el este dușmanul absolut. Și probabil că e o tehnică de manipulare evidentă, să te uiți printr-o perdea de fum și să te războiești cu această forță despre care nu știi de unde vine, dar care îți vrea pur și simplu răul. 

Sunt două personaje principale în film, unul e comandantul garnizoanei din Sibiu și altul e milițianul ăsta, un om simplu, și amândoi sunt convinși că și-au făcut datoria și nu înțeleg unde greșesc. Comandantul știu că e real.

Milițianul e fictiv, modelat după o sumă de personaje reale despre care am citit, unii dintre ei au și murit. Pentru mine era important ca omul acesta să tragă, să folosească o armă, chiar dacă a fost în legitimă apărare. Mulți, în haosul acela, apăsau pe trăgaci fără să-și dea seama, nu o făceau ca pe un gest conștient de a omorî pe cineva. Tipul acesta de întâmplări, hazardul, au fost foarte dese. Am citit despre un milițian, Ioan Bundă, care a murit între timp și pentru că țara avea nevoie de teroriști dovediți și judecați, el a fost primul terorist oficial al țării, judecat în 1990 într-un proces care s-a dat și la TV. 

Eu nu-mi mai aduceam aminte, am căutat imagini, dar probabil au fost transmisii live, care nu s-au înregistrat la TVR. A fost foarte surprinzător și straniu că taman pe amărâtul ăsta de Bundă l-au găsit vinovat, el trăgând într-un grup de soldați, care la rândul lor au deschis focul împotriva lui. Mi s-a părut un destin foarte tragic și l-am avut în minte când mă gândeam oare ce s-ar fi putut întâmpla cu Viorel (personajul din film, interpretat de Alex Calangiu, n. red.), chiar dacă e eliberat, chiar dacă ajunge acasă, care ar fi fost evoluția lui dacă n-ar fi semnat și n-ar fi scris acea declarație așa cum apare în film. 

Iar colonelul mi s-a părut cel mai interesant personaj, pentru că l-am și întâlnit. Citisem multe despre el, știam că trăiește în Sibiu, l-am sunat și, spre surpriza mea, m-a și primit de mai multe ori. Aveam interminabile conversații telefonice. 

Și cumva mi-am observat și propria evoluție în relație cu el. Dacă la început îl judecam foarte aspru pentru că era singurul care ar fi putut opri toată cavalcada și putea să facă un apel la rațiune și să coordoneze mai bine toată acțiunea din interiorul unității și să fie mai omenos și să nu închidă ochii la torturile din bazin, pe măsură ce vorbeam cu el am început să fiu într-o oarecare măsură empatic și să-l înțeleg. 

Și, cumva mi-am propus să fac asta cu toate personajele din film și cu toți cei implicați: să înțeleg, de fapt, unde erau ei în momentul ăla, ce gândeam și de ce-au acționat așa cum au făcut-o? Dragomir și-a găsit o narațiune personală cu care să poată trăi împăcat. Își zice: am făcut tot ce s-a putut, era război! Cine-mi dă mie lecții de cum trebuie să te comporți într-un război, aberează, fiindcă una învățăm și alta e realitatea din teren. Îmi spuneți i-am torturat? Nu, eu de fapt i-am apărat de furia poporului! I-am băgat într-un bazin, că n-aveam unde să îi țin. 

Îmi spuneți că erau oameni nevinovați? Păi, știam eu cine e civil și cine nu e? Erau aduși cu această bănuială, că ar fi fost teroriști, iar eu nu sunt organ de control. Da, dar nu era mâncare, le era frig! Crezi că la mine erau caloriferele calde? Era frig și la mine, nici eu nu dormeam. E adevărat că e un discurs exersat, după interviuri, după apariții în instanță, dar și așa…

Mi-am dat seama că e singura noastră șansă ca oameni să trăim mai departe cu gunoiul acesta pe care l-am lăsat în urmă. Nu-l confruntăm, fiindcă e dură confruntarea și nu vrem asta, vrem doar să găsim niște explicații cu care să putem trăi. 

E și scena asta cu ziariștii străini aduși să filmeze „teroriștii” din bazin. Asta e reală? Că nu am văzut niciodată imagini de acolo.

Asta e reală, s-a întâmplat pe bune. Eu am tot încercat să găsesc deopotrivă imagini sau fotografii, dar nu am găsit nimic. Știu numele unui fotograf din Sibiu, Dan Iordache, care a fotografiat în bazin. Parte din fotografiile lui există în dosarul Revoluției, dar sunt fotografii făcute fie pe străzi, fie în sala de sport, și în mod paradoxal nu e niciuna din bazin! Și sunt absolut convins că de-a lungul zecilor de anchete și pe unde s-a tot plimbat dosarul acesta ele au dispărut, așa cum au dispărut și alte probe. Mi-e foarte ciudă că nu am găsit nimic. 

Au vrut să protejeze Armata…

Probabil. E o concluzie din păcate tristă, la care am ajuns inclusiv discutând cu alți procurori militari care au văzut dosarul, și vorbim de oameni tineri, care nu mai sunt legați de perioada dinainte de Revoluție și care mi-au spus jenați că modul în care procuratura militară a operat în anii ‘90 nu a avut decât un singur scop: să mușamalizeze tot și să își protejeze oamenii, pentru a nu fi inculpați, și au făcut cu dosarul ce-au vrut ei.

E un ofițer, Moise, interpretat în film de actorul Alin Florea, care trage în plin. Despre omul acesta se știa, îl cunoșteau colegii lui că trăgea ca descreieratul. M-am dus, tot așa, într-o comună pe lângă Dorohoi, să îl întâlnesc pe comandantul pazei din bazin, îl chema Ion Suhăreanu. În film e jucat de Emilian Oprea. Și îl tot întrebam foarte concret ce s-a întâmplat acolo în curtea unității, în bazin, îl întrebam și dacă nu au exagerat cu ce au făcut și îmi spunea și el, Moise ăsta al nostru trăgea ca nebunul. Îi ziceam și noi, potolește-te! Dar când au arma în mână… pe anumiți oameni asta îi transformă, îi schimbă. Se dezumanizează, se transformă în niște brute. Moise ăsta putea să fie inculpat. Dar nu s-a dorit, cum se spune. 

După cum și în dosarele pe care le-am citit găseai oameni cu nume din Securitate, care trăgeau de la etajele superioare ale clădirii Securității în direcția oamenilor. Sunt civili care protestau și care au fost uciși acolo. Nici aici nu s-a produs o asumare. Nu vreau să se înțeleagă că e numai vina Armatei. În acest episod de la Sibiu, Armata, acea unitate de la Sibiu, a fost responsabilă de ce s-a întâmplat, dar și Securitatea a avut partea ei de vină acolo. 

Filmul e un suport pentru lansat mesaje mai simple, de-aia a și fost folosit drept cea mai eficientă metodă de propagandă. Cum schimbă acest gen de filme, cum e și filmul tău – care arată mai curând umanitatea, istoria mică, decât varianta oficială, triumfalistă – felul în care ne uităm la filmul istoric? Întreb și în contextul creat de filmul lui Solomon despre Boca, interzis, disputat.

Cred că trebuie să luăm în calcul și moștenirea pe care o avem, că întotdeauna când vorbești de film istoric trebuie să te raportezi la ce a fost, și am avut o cantitate impresionantă de producții care s-au bazat pe falsuri istorice, de la filmele cu daci și Burebista și până la ce făcea Sergiu Nicolaescu despre 23 August, despre Mircea. 

Am trăit cu falsuri, care sunt deopotrivă grotești și grosolane. Pe altă parte, ar fi imposibil să ne mai imaginăm azi superproducții triumfaliste în care să glorificăm eroii neamului. Cred că asta e o reacție firească, de a căuta povești mici, care să fie cumva semnificative pentru o generație care nu are reperele de acum 30-50 de ani și e total departe de evenimente.

După toată documentarea pe care am făcut-o, mi-am dat seama că ar fi inoportun să fac un film doar despre un milițian, care pleacă dintr-o unitate și ajunge într-un bazin, pentru că ce am văzut la nivelul Sibiului mi s-a părut atât de puternic și de important. Dimensiunea asta de frescă istorică, a scris și Andrei Gorzo despre asta, există și e asumată, dar nu mi-am dorit și n-am avut ambiția de a face un film mare, epic. M-a interesat mai mult cum ne-a schimbat istoria pe noi ăștia oamenii mici, care eram fiecare cu trecutul lui, unul bătut de Miliție, altul care făcea speculă.

Asta mi s-a părut mai interesant. Să vezi unde ești tu, când bubuie istoria și ce se întâmplă cu tine, unde îți pierzi umanitatea, cum azi ești prieten cu cineva, iar mâine este dușmanul tău? Cred că e o schimbare totală de perspectivă, care vine și ca reacție la construcția aia de mucava, dar foarte triumfalistă și care servea 100% propagandei comuniste. 

Nu mă mir că la Sarajevo lumea a rezonat cu subiectul filmului, fiindcă ei suferă de aceeași rană a fratricidului. Ce reacții ai primit după proiecție? 

O, da, clar! Acolo, așa cum ai spus, trauma încă există, rănile sunt prezente. S-a oprit războiul, nu mai au conflict, dar generații întregi sunt amprentate de ce s-a întâmplat. Și mi-au spus că filmul i-a lovit direct în plex, fiindcă s-au putut vedea, a fost ca o oglindă.

Și nu doar pentru ei. Au venit la mine după proiecție polonezi, georgieni, iranieni, oameni care au trecut prin situații social-politice similare. Sunt convins că nu știu cât va fi filmul de relevant pentru elvețieni sau scandinavi, dar pentru cei care au trecut printr-un moment din acesta atât de violent și de puternic de resetare la toate nivelurile, filmul e relevant. 

Mi-am adus aminte, probabil cel mai emoționant pentru mine din ce am văzut din tot materialul acesta filmat pe străzi în Sibiu în 1989-1990 era un moment în care lumea de pe stradă, oameni simpli, veneau spre camera de filmat să protesteze, ca și când era judecătorul suprem sau martor ocular la supărarea lor, protestau împotriva jurnaliștilor de la ziarul Tribuna, care în primul număr liber al ziarului au folosit același limbaj de lemn, singurul pe care îl cunoșteau.

Ce îi irita pe oameni era că au scris ceva de genul „ziarul Tribuna salută marile victorii ale poporului”. Era o întreagă dezbatere, s-au dus și în redacția ziarului. M-a mișcat până la lacrimi, efectiv, lupta asta cu retorica unei epoci. Cu semantica verbelor! De ce să nu spui „suntem mândri”, întrebau, cum adică „salută marile victorii”? Mi s-a părut una din cele mai puternice imagini. Eram atât de pierduți, dar în egală măsură foarte puri. E o imagine răvășitoare pentru mine.