Daniela Silivaș (în centru) a asistat la Campionatul Național de gimnastică, alături de Luciana, fiica sa de 10 ani (în stânga). Foto: Raul Ştef

Daniela Silivaş: "Dacă ar fi să-mi retrăiesc viața, aș face tot gimnastică"

Daniela Silivaș a fost o gimnastă fabuloasă. Tehnica ei sclipitoare, grația și zâmbetul irezistibil o plasau în zona supranaturalului.

În evoluțiile sale nu era nici un fel de crispare. Descoperise, precum alchimiştii, cum se transformă metalele ordinare în aur.

23 de note de 10, 3 medalii de aur la Jocurile Olimpice și 10 titluri mondiale i-au rezervat un loc în International Gymnastics Hall of Fame.

Duelurile sale din anii ’80 cu Elena Şuşunova sau Svetlana Boghinskaia, dar și cu coechipierele Kati Szabo sau Aurelia Dobre au marcat istoria gimnasticii.

În ’88, la Jocurile Olimpice de la Seul, Daniela a pierdut titlul la individual compus în fața Şuşunovei, după o luptă teribilă și un arbitraj controversat, care i-au dat câștig de cauză rusoaicei pentru o diferență infimă: 0,025.

Silivaș s-a revanșat la finalele pe aparate, unde s-a impus la bârnă, sol și paralele. La sărituri a obținut medalia de bronz.

Astfel, la 16 ani, Daniela obținea în Coreea de Sud câte o medalie la fiecare probă din competiție (aur la bârnă, sol și paralele, argint la individual compus și cu echipa, bronz la sărituri). E o performanță greu de egalat.

În 1991, Silivaș s-a retras din activitate și s-a stabilit în SUA, la Atlanta. S-a căsătorit cu managerul sportiv Scott Harper și au trei copii, o fată și doi băieți: Ava Luciana (10 ani), Jadan Scott (12 ani) și Rylan Bryce (6 ani).

Luciana îi calcă pe urme și, la 10 ani, lucrează câte 5 ore pe zi în sala de gimnastică sub îndrumarea mamei sale.

În weekend-ul trecut, Daniela Silivaş (44 de ani) a fost în public, alături de fiica sa, la Campionatul Național de Gimnastică, desfăşurat la Cluj.

A acceptat să ne ofere un interviu după exercițiul la sol al lui Marian Drăgulescu, care a executat și saltul Silivaș, element pe care fosta gimnastă l-a inventat. Am găsit-o, așadar, în elementul ei, aplaudând evoluțiile Cătălinei Ponor și ale Larisei Iordache.

Daniela Silivaş și fiica ei, Ava Luciana.

– La primul Mondial la care ați participat aveați doar 13 ani. În pașaport, în dreptul vârstei, apăreau cu doi ani în plus, ca să puteți concura. De atunci, ca un fel de reparație…

– Toată lumea întreabă, de parcă acesta e cel mai important amănunt din cariera mea, în loc să existe o curiozitate legată de gimnastica pe care am făcut-o sau despre medaliile pe care le-am adus pentru România. Despre asta aș vrea să vorbesc. Mai puțin despre vârsta care s-a schimbat atunci, de la 13 la 15 ani.

Inițiativa a venit din partea Federației, pe vremea comuniștilor. Nu a fost doar în cazul meu, au existat situații similare în alte țări.

– Încercam să spun că, de atunci, s-a păstrat această regulă și arătați cu mult mai tânără decât ar propune-o actul de identitate…

– Ah, un compliment. Ok! Mulțumesc!

– Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ați primit în perioada în care făceați gimnastică?

– Cred că de la antrenorii care mă felicitau pentru munca pe care am depus-o. Am fost o gimnastă talentată, dar am și muncit foarte mult. Acum, ca adult, ca antrenoare, insist să le spun copiilor cu care lucrez că, pe lângă talent, a fost ambiția unei fetițe care a vrut să câștige. Simplificat, povestea mea este mai ales despre asta.

– Cum se cultivă această ambiție? Vorbim, totuși, despre niște copii.

– Nu cred că se cultivă. Pur și simplu te naști cu ambiția asta. Vrei să fii cel mai bun. Asta nu se întâmplă doar în gimnastică sau în sport. Liderii știu ce vor și au ambiția de a fi cei mai buni.

Cu toate că a fost greu, cu toate că au fost multe zile în care n-am vrut să intru în sală, ambiția m-a făcut să merg înainte.

Nu toți copiii au această atitudine. Cred că ambiția poate să facă diferența. Sunt foarte mulți copii talentați, dar cărora le lipsește, poate, iubirea pentru sport.

Talentul te duce până la un anumit punct, iar de acolo te lasă să te descurci singur. E exact punctul din care trebuie să începi ascensiunea pe cont propriu, să muncești enorm, să faci sacrificii. Doar munca te ține acolo și dragostea față de ceea ce faci.

– Fostul dumneavoastră antrenor, Adrian Stan, spunea că nu o menajați deloc pe Luciana, când vine vorba despre gimnastică. Discutam în contextul durității metodelor de antrenament.

– Ea și-a dorit să facă gimnastică. Eu nu i-am încurajat alegerea. I-am spus mereu că o antrenez, o ajut, dar am și avertizat-o că e un sport dur, greu. Nu se poate face cu Hai să mai vedem, azi n-am chef, poate mă antrenez mâine. Îmi pare rău, dar nu se poate.

Pentru a ajunge la un anumit nivel, trebuie să fii în sală în fiecare zi, să te antrenezi. A înțeles asta. Are doar 10 ani, dar suntem în sală zilnic, 4-5 ore, și asta, totuși, e puțin.

– Puțin?

– Da! Cred că 6-7 ore ar fi un regim normal de lucru. Încă nu știm dacă va face gimnastică de performanță, la nivel de universitate sau numai așa, de plăcere.

Are și ea talent, dar vreau să știe că-i va fi foarte greu în gimnastică. Eu voi fi alături de ea, necondiționat, atât timp cât va dori să urmeze acest drum.

Nu s-au schimbat prea mult lucrurile în gimnastică. Vorbim despre același volum de muncă, același număr de ore petrecute în sala de antrenament. Asta trebuie să înțeleagă fetele.

Indiferent dacă vorbim de gimnastica din urmă cu 20 de ani sau despre cea din prezent, munca depusă e aceeași, iar seriozitatea și dorința de a fi cel mai bun sunt principalele repere. Uite, competiția de la Cluj! Cam aceleași lucruri le făceam și noi în urmă cu vreo 25-30 de ani.

Cătălina Ponor, Daniela Silivaș și Marian Drăgulescu, la Campionatul Național de gimnastică de la Cluj.

– Ați văzut și elementul Silivaș?

– Da, la sol, tocmai îi spuneam fiicei mele că l-a făcut Marian Drăgulescu pe ultima linie. Eu l-am făcut pe prima. Îi spuneam Lucianei că cele mai bune gimnaste din lume la sol fac elementul acesta.

– Ați ales să vorbiți mereu despre partea luminoasă a gimnasticii…

– Înțeleg unde bateți. Eu am ales să mă gândesc la partea frumoasă a lucrurilor, la ceea ce a fost pozitiv în experiența mea. Gimnastica m-a făcut omul care sunt acum, m-a făcut să am ambiție, să muncesc pentru a obține ceea ce vreau.

Mă raportez la asta. Au fost și momente grele, au fost și unele în care n-am mai vrut să fac gimnastică, când reacționam impulsiv.

Până la urmă treceam peste și mă bucur că am avut antrenori în spatele meu care m-au împins și m-au ajutat să trec peste clipele de cumpănă. Așa am ajuns o campioană.

– Maria Olaru a ales să vorbească despre experiențele ei traumatizante. N-a fost prea mult? Un antrenor umilește un copil.

– N-am fost în echipă cu ea şi fiecare are diferite amintiri din gimnastică. N-am cum să comentez. Suntem generații diferite, ea e cu 10 ani mai mică decât mine.

Nu pot să vorbesc despre ceea ce a simțit ea în sala de gimnastică. Sunt bună prietenă cu ea, vorbim mereu, dar vorbim despre familiile noastre și despre prezent.

– Nu ați trăit ceva similar?

– Uite, domnul Adrian Goreac, care a fost antrenorul lotului naţional atâția ani câți mi-am petrecut eu în sală, este nașul fetei mele. Încercăm să ne vedem în fiecare an, e realmente o plăcere din partea amândurora.

Nu am… Nu spun că nu au fost momente dificile, dar eu încerc să mă gândesc doar la ceea ce a fost bun.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

– Care a fost cel mai emoționant moment pe care l-ați trăit în gimnastică?

– Ne aducem aminte cu drag de echipa pe care am avut-o în 1987. E un an special, mă gândesc cu drag la el. Mai întâi Europenele, cu reușita de la individual compus chiar la Moscova.

Am intrat în concurs oarecum conștienți că nu am putea câștiga la ruși. Am făcut-o, și a fost o surpriză foarte plăcută pentru noi. Rusoaicele erau cele mai bune atunci.

La Mondiale, la Rotterdam, am câștigat cu echipa. Era un grup foarte unit, luptam una pentru cealaltă, antrenorii erau la fel. Ne amintim cu plăcere de acele performanțe.

– Au urmat Jocurile Olimpice de la Seul. Credeţi că va putea egala cineva performanța dumneavoastră de a lua medalie la toate probele?

– Seul, cireașa de pe tort, singura mea participare la Jocurile Olimpice. A fost visul meu să ajung la o Olimpiadă. Ei bine, am câștigat și șase medalii cu această ocazie.

Sinceră să fiu, nu mă așteptasem la o asemenea performanță. Nu cred că va fi egalată acea performanță. Poate Simone Biles, dar să vedem la Rio.

– Atunci a fost un duel fantastic cu Şuşunova pentru titlul la individual compus. L-ați pierdut la mustață. A fost cea mai urâtă zi pe care ați trăit-o în gimnastică?

– Am vrut să câștig individualul la Olimpiadă, n-am reușit și am fost supărată că am luat doar locul doi. Acum, dacă stau să mă gândesc, era ceva fenomenal participarea în sine, darămite să mai și obții și o medalie.

Atunci eram un copil şi pe moment am fost foarte supărată. Dar n-o să-mi permit să rămân supărată după atâția ani.

– V-ați mai întâlnit cu rivalele din anii ’80?

– Cu Elena Şuşunova nu m-am mai văzut. Cred că e prin Federație, nu cred că mai antrenează. Mă văd mai des cu Svetlana Boghinskaia, despre care iarăşi se spunea că eram rivale. Suntem bune prietene, ne întâlnim de câteva ori pe an la concursuri, ne înțelegem excepțional de bine.

Povestim despre familiile noastre, ea e în Texas, facem comparație între gimnastica ei și a mea, amintiri, competiții, viață.

Svetlana Boghinskaia, supranumită în trecut Zeița gimnasticii, are acum 43 de ani.

– Care a fost primul concurs internațional la care ați participat?

– Primul concurs internațional? La 10 ani, în Egipt. Primele deplasări au fost pentru echipa de la Deva, până am ajuns la lotul de junioare. O să mă întrebați de securiștii care ne însoțeau, anticipez.

Eram niște copii – sală, antrenament, hotel, sală, antrenament, hotel. Nu băgam în seamă lucrurile pe care un adult le-ar fi văzut cu alți ochi.

– Pe ce vă cheltuiați diurna?

– Probabil ciocolată, bomboane, dulciuri, ca orice copil. Dacă era după capul meu, mi-aș fi cumpărat toată ciocolata din lume, de toți banii.

Eram niște copii care ajungeau în fața unor vitrine cu toate bunătățile, despre care, până atunci, nici măcar nu avuseseră idee că există. Bineînțeles că numai asta aș fi vrut, gumă, ciocolată, lucruri care nu se găseau prin România…

– Cum arăta o zi din programul de pregătire la centrul de la Deva?

– Aveam antrenament dimineața, de la 8 la 11, după aceea mergeam la școală. Vorbesc de perioada în care eram deja în lotul de la Deva.

Urma o nouă ședință de pregătire, de la 4 jumate la 7 jumate. Depindea și de moment, în funcție de pregătirea pentru competițiile majore, Mondiale, Olimpiadă, când erau antrenamente mai dure.

Ce vă pot spune e faptul că sigur nu ieșeam râzând din sală și că eram foarte obosite. Mai era un lucru, chiar mi-am amintit recent cu fostele colege: deși eram în sală 6-7 ore pe zi, mergeam cu o oră înainte de antrenament, numai ca să sărim în plasele elastice, să ne jucăm.

Practic, pentru noi, joaca era tot în sală. Munceam, era greu, dar mergeam cu drag și încercam să ne mai și distrăm.

– Ați făcut vreodată un exercițiu perfect, despre care să fi spus că n-a avut nici o fisură, nici măcar o mică ezitare?

– Foarte multe, mai ales la antrenamente, unde aveam normă. De exemplu, la bârnă, unde trebuia să facem 10 integrale perfecte, fără nici o dezechilibrare. Cred că s-a văzut apoi în concursuri când bineînțeles că s-a luat nota 10. S-a văzut pe integral că am fost sigure pe noi și ne-am pregătit.

Întotdeauna erau emoții în concursuri. Dacă îți pasă de ceva, dacă vrei să fii cel mai bun, vei intra mereu cu ușoare emoții.

Dar dacă știi că faci 10 integrale de 10 la antrenamente, atunci mergi cu mai multă încredere la concurs. Când nu-ți ies la antrenamente, situația se schimbă.

– Cum se explică faptul că, la paralele, România n-a mai reușit de mulți ani să realizeze performanțe decente?

– Poate că paralelul este aparatul care s-a schimbat cel mai mult din anii ’80. Trebuie să gândim altfel, mai ales în ceea ce privește tehnica de la început, cea de inițiere a copiilor de 8-10 ani care încep gimnastica. Trebuie să stăm mai mult pe acest aparat, să ne antrenăm mai mult.

– V-a șocat faptul că România nu a reușit calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio? A fost ca și cum ne-am fi trezit dintr-odată că gimnastica românească e la pământ.

– Îmi e greu să mă exprim, pentru că nu cunosc în amănunt realitățile din țară. În ultimii 25 de ani am stat în Atlanta, deci e greu și incorect să emit eu judecăți.

Nu am mai fost implicată în gimnastica românească altfel decât afectiv, atunci când am venit să-mi văd colegele sau antrenorii. Și alte țări se confruntă cu momente dificile. E important să știi să le gestionezi.

Un bun punct de plecare ar fi să terminăm cu tipul acela de discurs: Hai să căutăm vinovați, voi sunteți de vină! Şi dă-i, și luptă!

Hai să muncim împreună, să găsim soluții și să venim cu schimbarea care să garanteze un viitor pentru gimnastica românească.

Ne pleacă antrenorii, asta-i o realitate. Ar trebui motivați cei de la cluburi, să rămână în țară și să lucreze aici. Ei cresc gimnastele înainte ca acestea să ajungă la loturile naționale. Hai să susținem puținele cluburi care mai sunt, cu investiții, cu motivarea antrenorilor.

A fost un șoc să aflu că nu mergem la Olimpiadă. Chiar nu mă așteptam să ratăm calificarea. Știam că gimnastica nu mai e la nivelul din anii trecuți, că nu mai merge foarte bine, dar a fost greu de acceptat că nu mergem cu echipa la Rio.

– Cum credeți că va arăta viitorul gimnasticii românești?

– N-am cum să fac predicții. Se va trece printr-o perioadă grea, dar asta nu înseamnă că nu o să mai fie gimnastică în România. Dacă vom mai avea foarte puține gimnaste, ar trebui să le încurajăm, să le susținem pe aceste fete de 10, 11, 12 ani care iubesc încă gimnastica și care vor să fie în sală.

Ar trebui să li se spună cât de frumoasă e gimnastica, nu să audă zilnic lamentații că vai, gimnastica românească a murit. Ele trebuie să fie motivate, pentru că reprezintă viitorul gimnasticii. Avem, totuși, gimnaste bune la junioare, la copii, trebuie să credem în ele.

– Există gimnasta perfectă?

– Antrenorii văd la fiecare ceva bun, ceva ce trebuie finisat, șlefuit. Nu există gimnasta perfectă. Fiecare țară are un talent deosebit, are o fată care iese în evidență, cum e Simone Biles. Are talentul ei, dar și muncește pentru ceea ce face.

Uite, Cătălina Ponor! Are 28 de ani și nu numai că face gimnastică, dar o face cum trebuie. Chiar iubește gimnastica. În plus, e dorința de a fi în sală, de a nu face nici măcar un singur pas înapoi atunci când îi e greu.

Se vede pe acest om că iubește gimnastica. Am trecut toate prin momente cumplite, ratări, accidentări. Și eu am ratat, am făcut-o la bârnă, la Mondialele din ’87. Viața merge înainte, ok, nu-ți place, dar nu poți sta numai într-o execuție.

– Dacă ați avea posibilitatea să vă retrăiți viața, ați mai face gimnastică?

– Da, cum să nu! Întotdeauna mi-a plăcut, nu cred că aș fi făcut-o până la capăt dacă nu-mi plăcea gimnastica. Uitându-mă în spate, n-am ce să schimb. Chiar îmi place ceea ce fac, viața mea…

Sunt fericită cu viața pe care mi-am construit-o. Și a fost datorită gimnasticii, datorez mult gimnasticii.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...