Dan C. Mihăilescu: Noi nu știm să fim nici bogați cu dărnicie, nici săraci cu demnitate

Criticul și eseistul Dan C. Mihăilescu – Omul care aduce cartea, cum îl știe o țară întreagă – a acceptat un interviu pe Skype și mi-a mărturisit, la începutul  dialogului, că se ferește de site-uri, bloguri și internet, în general.

A vorbit despre fobiile noastre naționale, așa cum răzbat ele din cărți, despre literatura noastră, pornită din nou în căutarea unei sincronizări, dar și despre cititorii români cei năzuroși.

Și, între timp, despre războaiele lăuntrice ale unui om de 63 de ani.

S-a referit de mai multe ori la sine ca fiind un om bătrân. În cazul său, la fel ca al altor câțiva intelectuali români, vorba englezească „Age is just a number” se lipește ca timbrul de scrisoare.

Puteți să vă convingeți mai jos.

*

– În ultimii 16 ani ați prezentat în fiecare zi o carte – oare ați făcut vreo aproximare, câte s-au adunat?

– Am mai fost întrebat în interviuri și de regulă am evitat să răspund, pentru că toată imaginea asta cantitativă mi se pare de planul doi. M-au mai întrebat ziariștii câte cărți am citit în viață. Doamne ferește, dar cine stă să numere cărțile?!

Pot să vă spun că citesc necontenit de la 4 ani. În afară de o lună de armată și vreo două luni de spitalizări puse cap la cap, am citit în fiecare zi.

Dacă cineva vrea să stea să înmulțească 58 de ani cu 350 de zile, mi se pare îngrozitor. În 16 ani de prezentat o carte pe zi, m-am gândit, erau cam 250 de cărți pe an, deci vreo 3500-4000 de cărți. Ceea ce nu înseamnă nici puțin, nici mult.

– Încercam să aflu acest detaliu cantitativ pentru că e semnificativ pentru cineva care nu prea citește. Află că există oameni care citesc…

– Așa da, asta da! Și faptul că de 10 ani mă adresez cu precădere adolescenților, pentru că ei sunt ținta a tot ce spun și fac… M-a întrebat un băiat, într-un interviu, dacă nu mi s-a stricat vederea de la atâta citit… M-a întrebat: «Ce dioptrii aveți? Vai, dar ce puțin…»

Pot să vă spun că ochelarii de aproape i-am dat deoparte de vreo 7-8 ani, pentru că m-am vindecat.

Eu vă spun altceva vouă: e mai bine să fii ca Eliade, un adolescent miop, decât să stai cu căștile la urechi, între o oră și 4 ore pe zi, crescând o surzenie pe la vreo 30 de ani!

– Dacă tot ați deschis subiectul: cum vedeți viitoarea generație de cititori, dacă e să luăm în considerare acele rezultate ale testelor PISA care arată că 40% dintre tinerii noștri sunt „analfabeți funcțional”?

– Am un răspuns în doi timpi. Primul impuls, de om bătrân și de cititor fervent, care știe că fără lectură ești un animal și cultura este exact dresorul care îmblânzește fiara din om, e să țin o predică pentru cultură, pentru lectură, bucuria de a descoperi universuri noi, cartea care – nu-i așa? – repară fisurile, compensează frustrările…

Aș face o pledoarie în acest fel. Și, foarte pesimist, toată această dependență înșelătoare de tehnologie ne duce la o vidare de personalitate.

Știm bine că, spre deosebire de generația mea, care a luptat pentru individualizare, pentru forjarea unei personalități cât mai complexe, cât mai bine dotate cultural, fizic, artistic, vestimentar, astăzi se face, dimpotrivă, o dezindividualizare, o standardizare în care fiecare se îmbracă la fel, au aceiași converși, același tip de ochelari de soare, aceleași tablete, merg pe aceleași terase, au aceiași blugi etc etc.

Așa că, pe de-o parte, primul impuls ar fi de disperare, de exasperare că ne robotizăm, ne dezumanizăm.

De cealaltă parte, însă, vine omul – hai să zic, nu bătrân – înțelepțit, cititorul de literatură stoică, de Marcus Aurelius, care luptă să vadă mereu și stânga, și dreapta, și sus, și jos, și verdele, și roșul.

Și care vine și spune: Oameni buni, mă ghidez după legile naturii, cred că nu toți trebuie să fim culți, nu toți trebuie să fim ultravirili și performanți sexual, nu toți putem fi fotbaliști extraordinari, manechine de performanță…

Dacă 20 de oameni mai există în cetate, eu n-am să-i dau foc, cum se spunea în Biblie…

Prin urmare: am fost la Liceul „Jean Monnet”, unde sunt numai copii de bani gata, beizadele, cu trei telefoane pe ei, mașini 4×4, concedii numai la Ibiza, în Azore… și mă așteptam să găsesc niște diletanți, dar erau printre ei și oameni care citesc „Maestrul și Margareta” și care m-au întrebat despre Herman Hesse.

Câtă vreme există astfel de copii, care la 16-17 ani citesc Nichita Stănescu, Sorescu, Pituț…

Recunosc: pe de-o parte sunt exasperat că ei nu vor decât informație, și culeg informații uriașe. Este un paradox nebun, copiii ăștia stau pe informație, știu ultima premieră, ultimul film, sunt la curent cu tot ce mișcă.

Dar în materie de digerare, de asimilare a informației, de stratificare și de a evalua ceea ce știu, sunt foarte în spate. Și iar o luăm de la capăt: ce face școala, ce fac părinții, unde sunt valorile de altădată…?

Unde sunt bunicii de altădată? A dispărut instituția bunicilor, care transmiteau toată înțelepciunea, toate basmele, proverbele – o cantitate de umanitate pe care o primeam până aveam 7-8 ani.

Când aveam 9-10 ani, deja eram niște oameni care vedeam un trecut, luam niște vagoane de la ei. Astăzi, dacă ai 18 – 20 – 35 de ani, poți avea o frunte de copil de 4-5 ani.

Am niște nepoțele la țară: am vrut să le duc ceva și mi-au spus să le duc o trusă de machiaj. Fetelor, voi la 18 ani o să-mi cereți silicoane!

Dar trebuie să lupt cu mine să nu intru în această apocalipsă care se poartă la vârsta mea. Toți bătrânii văd prezentul ca pe un apocalips, trecutul ca the golden age, iar viitorul, mic și negru.

„Este un paradox nebun: copiii ăștia stau pe informație, știu ultima premieră, ultimul film, sunt la curent cu tot ce mișcă. Dar în materie de digerare, de asimilare a informației, de a evalua ceea ce știu, sunt foarte în spate.”

– Cu ce poveste sau cu ce secvență ați compara piața de carte din România?

– Păi, ca pentru toată societatea românească, cu Povestea unui om leneș, a lui Creangă. Omul care nu vrea să facă nimic, nu mișcă, și care este dus la spânzurătoare pentru nimicnicia și nemernicia lui.

Pe drum se întâlnește cu o femeie de bună credință, care, într-un gest de filantropie, vrea să-l ia pe leneșul nostru acasă, să-i dea să mănânce biscuiți, posmagi.

Și omul spune, după o gândire matură, ca un animal leneș care se urcă în copac: Muieți îs posmagii? Adică biscuiții sunt atât de tari, încât trebuie să dau din fălci?!

Măi omule, nu mă înnebuni! Sunt tari, firește că-s tari, trebuie să dai și tu măcar din fălci ca să mănânci ceva care ți se dă gratis!

În momentul ăla, leneșul spune: Mână, măi, la spânzurătoare!

Asta mi se pare perfect și pentru țara noastră, care are un aflux de pomanagii, milioane de oameni care trăiesc numai din ajutorul social, care nu vor să muncească nimic și care refuză, pe un milion jumate pe zi, să vină la fân. Mai bine fac țuică din bălegar și stau pe marginea șanțului toată ziua și-i bârfesc pe ăia doi, trei, care muncesc ceva.

Să te ferească Dumnezeu să construiești ceva! Așa suntem noi – Lăsați-ne în cârpele noastre, nu vrem să știm, cui nu-i place să plece din țară, toată puștimea deșteaptă să se ducă, să ne lase în pace!

Nouă să ne dea politicienii un kil de zahăr, un litru de ulei… Noi nu citim nimic, cu cât cunoaștem mai mult, cu atât e mai trist. Păi?! N-au spus intelectualii – «câtă luciditate, atâta dramă»? Nouă ne trebuie: imn național, bere la pet, să mâncăm semințe și să fie altcineva de vină!

Și asta ni se potrivește bine. Suntem singura țară care stă între trei fălci de imperii, de vină sunt invariabil rușii, turcii, grecii, evreii, țiganii. Noi nu suntem de vină. Răul cel mai mare – și în piața de carte, la fel ca în politică și în toate – este, cum am mai zis-o și altă dată, această extraordinară familiarizare cu răul.

Ne-a intrat atât de mult acest fatalism mioritic în felul de a fi și de a gândi – cum spunea Cioran, blestemul lui N-a fost să fie.

N-a fost să fie! Noica a fost mai rapid și i-a spus buna resemnare. Altcineva ar spune: un soi de exasperare. De aceea am atâta admirație pentru Regina Maria, era atât de ne-românească!

Pe de altă parte, pentru că nu citim nimic, când avem tiraje de 500 de exemplare e deja ceva extraordinar.

Un laureat de premiu Nobel care ajunge la 2000 de exemplare e enorm! Chiar și Franța, care are o reticență la citit, sare de 40-50.000 de exemplare a doua zi. La noi, nici la premiu!

Premiile literare sunt discreditate, viața literară e văzută ca o mocirlă, totul este un grajd îngrozitor, „ca la noi la nimenea”, dar să-l ferească Dumnezeu pe un străin să zică ceva de ignoranța românească!

– S-a extins și în mediul literar ceea ce se vede în politică, în educație și-n sănătate? Un fel de lipsă a valorii și a oricărei ierarhii…

– Ei, asta cu ierarhia, ați spus o vorbă mare! Iertați-mă pentru teoriile astea răsuflate, dar un truism este un adevăr. În postmodernitate se trăiește o relativizare a tuturor valorilor tradiționale, iar în locul vechilor absolutisme se pune această neorelativizare a orice.

Și atunci sigur că, într-o lume care a subminat, a demitizat, a golit de sens și hărțuiește permanent talentul și valorile vechi, familia, Biserica, școala, armata, morala, când se vrea totul un talmeș-balmeș modern, îmbrăcăminte unisex și vegetarienii să fie superiori, ca un soi de veganism intelectual, e foarte normal ca și cultura, viața literară, să meargă pe rețete. Să dispară conștiința literară, să dispară marile proiecte…

Cine mai vrea astăzi să facă un „Război și pace” al nostru?! Nu mai vrea nimeni. Se merge pe minimalism. Avem mobila de la Ikea care depășește vechile Biedermayer cu șifonier, cu fotolii cu gheare.

Așa e și scriitorimea noastră, care, cu Marius Chivu și cu Florin Iaru și Cristi Teodorescu în vârf, promovează exclusiv literatura scurtă, povestirile, short stories…

Nu mai vrem să construim nimic, vrem să ardem totul la foc mic, cum am zis. Față de performanțele virile în literatură pe care le visa generația lui Eliade, noi avem astăzi o ego-micțiune sau ego-ficțiune.

Și nu facem decât să ne descriem primul joint, primul fuck, prima noapte de nu-știu-ce…

Pe de altă parte, scriitorul nostru are mania de a fi tradus! Domnule, nu-l mai interesează cei 10 milioane de potențiali cititori români, ci 30 de căpșunari francezi care cumpără nu știu ce fel de carte. Da, e bine și asta, dar traducerile nu fac niciun bine.

În afară de Cărtărescu, Blandiana, să zicem, și de Norman Manea, care sunt, într-adevăr, la nivel de Occident. Avem zeci de oameni traduși, sute de cărți traduse, dar am, așa, senzația că fac mai mult imagine decât cuceresc cititori.

Iar viața literară este politizată, avem și aici un război civil mascat în război literar. Cum spunea Sorin Antohi, război cultural. Niciodată n-am să pricep de ce nu se pot închega, nu se pot pune la un loc Nicolae Manolescu cu Eugen Simion, Polirom și Humanitas…

– … și secretarele cu soțiile, ca-n momentul vesel al lui Toma Caragiu!

– Da! Observați maniheita, cum erau înainte Eminescu sau Macedonski, Arghezi sau Blaga, Marin Preda sau Eugen Barbu. Până la Norman Manea versus Mircea Cărtărescu.

Deci, trebuie mereu acest versus, care e o coadă de drac băgată să dizolve, să spulbere, să spargă tot ceea ce ai. Și atunci, și în literatură vezi același diabet național. Sângele nu se mai încheagă și, oricâtă insulină ai injecta, până la urmă tot in the box ajungi!

– Pe sistemul ăsta, dacă vă gândiți la literatura română de dinainte de ’89, vreau să vă rog să-mi spuneți un autor al cărui destin v-a rămas întipărit în memorie.

– Mai întâi să fac un ocol, că ăsta sunt eu, o natură digresivă. Sigur, nu regret dictatura, faptul că nu mai avem un dușman care să ne coalizeze, care să ducă la acea mult dorită solidaritate intelectuală din anii ’80. Dar ceea ce regret enorm este că am părăsit privirea pe verticală pentru orizontalitate.

Odată ce ne-au venit toate libertățile pe plaja socială, toate au rămas fără preț.

Nemaitrăind în carceră, nemaiavând presiune, scoica nemaifiind rănită de firul de nisip, a dispărut – pardon de vorbă lăcrimoasă! – a dispărut durerea, a dispărut conștiința literară!

Și pentru mine, apropo de destin, ultimul autor român cu adevărată conștiință literară, la modul tradițional, la modul vechi, a fost Marin Preda. E omul care a știut să-și ia în el toate cauzele literare și toate marile subiecte ca pe niște muze esențiale ale firii lui.

Preda a trăit Dostoievski, a trăit Cehov, a trăit Tolstoi, a trăit Camus, a știut să ia din toată forfota existențială, să o stoarcă și să facă alchimia operei lui. Este ultimul scriitor…

Din anii ’80, pe de-o parte, aș lua poeziile Marianei Marin sau partea dureroasă din lunedism (termen care se referă la scriitorii optzeciști afirmați la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu – n.r.).

Deceniul acesta are o parte care râde și-o parte care plânge. Cărtărescu este singurul campion în amândouă!

Dar aș lua această durere, acest tragism, realismul insurgent, care începea să plângă precum un bufon! Eram într-o arenă de circ, eram hărțuiți, hărtăniți, alterați, călcați pe cap de un sistem îngrozitor și din același energetism nebun dansam hard rock, Rolling Stones, citeam Kerouac, Salinger și așa mai departe.

Iar de cealaltă parte, din anii ’80, că vorbeam de destin, l-aș lua pe Gabriel Liiceanu, cu „Jurnalul de la Păltiniș” și cum a ajuns el, în 30 de ani, de la Noica la Cioran, de la filosofie la existențialism, și a devenit – cel care era și se dorea filosof cu carte, traducătorul lui Heidegger, deci tot ce poate fi mai abstract și mai ezoteric – a ajuns să-și facă hara-kiri, să scrie écorché-uri culturale… Este cea mai spectaculoasă metamorfoză, cel mai spectaculos destin de filosof ajuns scriitor.

„Nemaitrăind în carceră, nemaiavând presiune, scoica nemaifiind rănită de firul de nisip, a dispărut – pardon de vorbă lăcrimoasă! – a dispărut durerea, a dispărut conștiința literară!”

– Am citit un interviu în care menționați Patericul printre cărțile care v-au format. Vă rog să-mi povestiți una dintre pildele care vă sunt apropiate.

– Întâi de toate, Patericul e vorba pe care mi-a revelat-o Ioan Alexandru, pentru că toată literatura filocalică pe care am citit-o pleacă din Ioan Alexandru, despre care am și scris o carte cu tot dragul. El mi-a spus despre firea mea, excesivă către orice: Tot ce e prea mult vine de la draci!

Din Pateric, ador sute de discuții cu Avva, cum se spune, cu mentorul, cu învățătorul, care vorbește cu naturalețea cea mai minunată despre toate problemele.

De pildă, ce înseamnă mai mult de trei pahare băute o dată, cum se ajunge până la poluțiile nocturne, de care au parte toți bărbații normali, sau la ce înseamnă să nu-ți aduci ispită în casă.

Eu n-am înțeles mult timp, că nu știam de pederastie, ce înseamnă să nu aduci în chilie copii. Mi se părea, dimpotrivă, că e ca la Iisus Hristos, copiii să vină cât mai mulți!

N-am o poveste anume, dar toate istoriile îmi plac. Eu, care sunt un vorbăreț îngrozitor, am aflat de ce e mai bine să tac. Te duceai la drum cu Avva, care te punea să taci, pur și simplu. Trei luni, șase luni sau un an. Depinde cât erai de îndărătnic.

Învățai să taci, să-ți păstrezi energiile bune și să-ți răspunzi singur la toate întrebările care ne entrenează și pe noi în fiecare zi, să nu tot întrebi de pomană – Ce înseamnă asta?. Deci, mutismul era un lucru sfânt, mai ales că după trei luni, șase luni, un an, nu mai puneai nicio întrebare. Îți răspundeai singur, deja.

Dar, apropo de lecturi fundamentale, că am tot fost întrebat să spun cele 10 cărți fundamentale, recent mi-a zis cineva tânăr: Vara asta vreau să citesc niște cărți care să mă învețe ce e cu lumea asta, și după aceea am de gând să nu mai citesc nicio carte în viața mea!

Am spus: Copii, citiți marea literatură memorialistică a lumii!

Începeți cu Manualul lui Epictet, continuați cu Gândurile lui Marcus Aurelius, apoi Seneca, Scrisorile către Lucilius – care te resemnează, că afli și înveți că singurul lucru serios și credibil în viață este moartea. Asta o să-ți facă viața neprețuită!

Pascal, Chateaubriand, Nietzsche, plus Pateric și Filocalie… cu această zestre poți ajunge om bătrân.

– Dacă tot am discutat despre literatura română de dinainte de ’89, să venim și în prezent. Vă rog să trageți o linie: ce avem și ce am putea să avem? Dacă nu ne-ar lipsi acea conștiință literară…

– Păi tot de departe trebuie s-o luăm, dar cât mai pe scurt. Unul dintre laitmotivele cele mai dureroase ale literaturii scrise de călătorii străini care au venit pe la noi prin țară, de prin 1700 până acuma, este:

Voi sunteți o țară binecuvântată de Dumnezeu, aveți ceea ce nu au multe țări, ieșire la mare, Bărăgan cu cereale, plutoniu, aur, un bazin piscicol remarcabil, Delta Dunării, aveți absolut orice și vă plângeți de sărăcie absolută, vă plângeți că nu aveți ce face, că vă terorizează istoria!

Și în literatură este exact aceeași multitudine de materie primă, de suflet național, de imaginație, de nostalgie, dar ne lipsește disciplina muncii.

Avem un cult al improvizației și o fobie la construcții.

Aici, oricât de mare adversar și polemici rele am avut cu Adrian Marino, trebuie să recunosc că lamento-ul lui în favoarea arhitecturii, în favoarea teoriei literare, a construcției ample, avea sens!

Toată voga foiletoniștilor, a fragmentarismului, a risipitorismului ne face să nu putem construi, să nu avem strategii, așa cum nu avem un proiect de țară.

Nu avem nici o operă de scriitor român editată integral!

În peste 200 de ani de literatură română, nici măcar opera lui Eminescu. Și aici mai apar caiete, și aici se mai află scrisori… Dar uitați-vă, Mircea Eliade.

În 1971, Noica, împreună cu Aurel Martin și cu Dumitru Micu pornesc să facă Operele Complete ale lui Eliade. Este un om care a schimbat istoria religiilor, în toate dicționarele lumii. E o chestie! Nu avem ediții, nu numai de opere complete…

Noica a visat cincizeci de volume, precum opera lui Goethe! Să nu fie cincizeci, să fie douăzeci și cinci: nici atâta nu avem!

De aceea revin la Regina Maria. Atunci când s-a terminat Mausoleul de la Mărășești – o spun și pentru țară, în general, pentru politică și pentru mentalități – s-au dus la Regina Maria să-i spună că generalul care construiește Mausoleul în onoarea ostașului român a furat din piatră și a făcut o casă. A mai furat din nu știu ce și a făcut o casă și fiului!

Și Regina Maria, minunata de ea, subliniază: Da, dar măcar a terminat!

Adică – domnilor, am înțeles, furați, dar terminați autostrăzile! În 30 de ani, dacă furau numai jumătate, făceau mult mai mulți kilometri! Deci și în cultură asta lipsește – construcția, proiectele mari…

S-a spus că ortodoxia e de vină, că nu semănăm cu protestanții și că ne trebuie etosul protestant al muncii. Dar nouă ne place să spargem paraii într-o zi. Ce-o să fie mâine nu mai știe nimeni!

Prietenii mei din Franța sunt îngroziți, ne întreabă ce o să facem în 2020. Unde vă duceți în concediu? Eu am luat-o ca pe un banc extraordinar: de unde să știu despre 2020, eu nu știu ce-o să fac la vară! Că nu știu dac-o să mai trăiesc! Uite, am ajuns la 63 de ani, de unde să știu ce fac în concediu în 2020?!

Mă duc la mare sau la munte… Exact așa se face și în literatură. Nu vedeți că noi nu investim nimic?!

Ați văzut editor să găsească un scriitor bun și să-i dea o bursă de 3 ani, să-i spună: Ia, scrie tu ceva bun! Noi nu știm să fim nici bogați, nu avem cultura chiverniselii și a emanării de bogăție, și nu știm să fim nici săraci cu demnitate.

– De ce nu fac asta editorii noștri? Ce-i oprește?

– Dacă-i întrebi, și ei o să ne spună că scriitorul român are mize mici. Că au trecut visele și problemele mari, existențiale, de altădată: ce-i adevărul, ce e păcatul… Dar eu cred că se pot face proiecte măcar la nivel de antologie.

Vorba lui Dej, dacă nu puteți să-mi dați Chateaubriand, nu mai știu ce languste, măcar chifteluțe din ștevie sau din spanac. Dar să nu furăm spanacul, să nu furăm tigaia…

Hai să facem cele mai frumoase scene de dragoste din romanul românesc, cele mai frumoase poezii, scrisori…

Astea nu se fac din cauza legii drepturilor de autor. Sunt nepoții sau văduvele care cer zeci de mii de euro pentru un poem de X. În plus, editorii sunt descurajați de cititorii care nu cumpără carte, pentru că o iau online, pe tabletă sau din altă parte. Este același cerc vicios care niciodată la noi nu devine virtuos.

– Nu e un motiv de optimism măcar faptul că o mână de autori au migrat către scenariu și au scris pentru cele mai bune filme românești din Noul Val?

– Întrebarea mea este: de unde această rezistență a organismului bivolului național, care are o rezistență la tot Noul Val, că de ce arată urâtul, răul, catastroficul? Că, vezi-Doamne, Occidentul cere de la noi numai imagini gri și victimizare. Că întotdeauna am funcționat ca un fel de colonie a Vestului.

Vedeți că avem, pe de-o parte, rezistența publicului general, majoritar, care cere în continuare „B.D. la munte și la mare”, Geo Saizescu cu bere la pet și semințe, cum am mai spus.

Și mai există rezistența unor media care, cum spunea Eliade, văd succesul într-o parte și imediat întorc capul. Suntem o cultură de necrofili și necrofagi. Omul, ca să aibă succes la noi, trebuie să moară. Nichita Stănescu a fost un bețiv câtă vreme a trăit…

Pe mine mă bucură foarte mult că, de la Răzvan Rădulescu și până la Cezar Paul-Bădescu, mă bucură foarte mult că sunt preluați.

– Există scriitori bine cotați în România care nici nu știu că oamenii aceștia există…

– Dar nu știu nici că există Dan Lungu, Filip Florian… Eu continuu să cred că, cu toată această încetineală, cu toate că în aproape 30 de ani abia avem doi-trei autori care și-au făcut loc în Occident, avem acest cult al arderii de etape, ne dezvoltăm prin sincope și salturi.

Așa cum ne-am trezit cu 3-4 miliarde pe an de la căpșunarii noștri din exil, într-o zi ne vom trezi cu 20-30 de scenariști de aur, pe care îi antrenează azi Ioana Pârvulescu și alții…

Vorba lui nenea Iancu – Nu-i așa c-am întors-o bine?

(râde)

„În literatură este aceeași multitudine de materie primă, de suflet național, de imaginație, de nostalgie, dar ne lipsește disciplina muncii. Avem un cult al improvizației și o fobie la construcții.”

– Știu că vă pregătiți să publicați o carte nouă…

– În ’69, când aveam 16 ani, apărea, pentru prima dată după anii ’40, volumul lui Eliade „La Țigănci și alte povestiri”, cu prefața lui Sorin Alexandrescu. În anii ’70 am făcut cunoștință cu savantul, eruditul religiilor, în anii ’80 am avut norocul să merg de multe ori acasă la doamna Doina Graur, care era nepoata lui Ion Chinezu, și unde erau cu dedicație toate cărțile lui Cioran, Eliade, Ionesco, toată generația ’27.

Acolo am mâncat pe pâine toată memorialistica și eseistica lui Eliade. Iar în anii aceștia, Mircea Handoca, un om care și-a vărsat toată viața pentru opera lui Eliade, a făcut cam ce-a făcut Perpessicius pentru Eminescu.

Atunci am făcut cunoștință cu corespondența lui Eliade, și sunt cam 7000 de pagini, cu zeci, cu sute de destinatari, unul mai deosebit decât altul. Și am început capitole, de pildă familia, scrisorile de la 21 de ani, în care spunea – Sunt un geniu, o să mănânc Europa, o să ajung la Oxford, România nu mă vrea, dar eu am să devin un om mare, mamă dragă! Ceea ce s-a și întâmplat!

Apoi continuând cu toată generația ’27, cu care a corespondat, Cioran, Eliade, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Acterian, continuând cu savanții cărora le scria ca de la egal la egal la 25-30 de ani, cu toată această lume!

Continuând cu scrisorile către sute de studenți din lume, inclusiv câteva zeci de evrei pe care i-a ajutat presupusul nostru antisemit, și încheind cu iubirile. Care sunt un capitol savuros.

Eliade, deși s-a însurat cu două doamne serioase, care i-au fost soții minunate, Nina Mareș și Christinel, a avut amante, prietene, personaje feminine cât se poate de suculente, cu o latură melodramatică.

Iar el a păstrat scrisorile, inclusiv ale Ricăi Botez, care-i scria: Mircea, Mircea, Mircea, plâng, plâng, te iubesc, te iubesc! Și el notează: Doamne, mare-i stupiditatea feminină… Dar e atrăgătoare!

Sunt 7000 de pagini, eu le-am spus Oceanografie epistolară, tocmai în legătură cu eseul lui cu oceanografia. E ca o scanare a unui ocean de umanitate.

Vreau, deci, să fac o antologie cu cele mai semnificative și exemplare, pentru ziua de azi, scrisori ale lui Eliade. O să vedeți scrisori despre ce înseamnă blestemul Rusiei, ca graniță, ce înseamnă vocația occidentală, ce înseamnă ortodoxia între Grecia, Vatican și Moscova.

Va fi o carte-spectacol, pe care o dedic în primul rând adolescenților noștri, care se plâng că nu au modele în literatura noastră. Mai avem și noi eroii noștri!

O carte pe zi, timp de 16 ani

Dan C. Mihăilescu are 63 de ani și este critic literar și eseist. A prezentat, timp de 16 ani, câte o carte pe zi – întâi în emisiunea Omul care aduce cartea, de la Pro TV, apoi în Cartea de la ora 5, pastilă difuzată online.

A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității București și a fost cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. A semnat cronici literare, printre altele, în „22”, în suplimentul „Litere, Arte & Idei” al ziarului Cotidianul, în Ziarul de Duminică sau în revista Idei în dialog.

A publicat volume de eseu și critică, printre care Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu (Humanitas, 2009), Cărțile care ne-au făcut oameni, (Humanitas, 2010) și Castelul, biblioteca, pușcăria (Humanitas, 2014), precum și trei volume de analiză a literaturii române post-ceaușiste, la editura Polirom.