"Dacă vrei o pastă bună, mergi la Niki"

Valentin Șchiopu

Redactor

La Osteria Ciao Niki, de pe strada Mihai Eminescu, se mănâncă poate cele mai bune paste din București. E un mic restaurant-băcănie deschis de Nicuța Enache în 2015, când s-a hotărât să revină în țară după 12 ani petrecuți în Italia.

Nu știa aproape nimic despre ce avea să găsească în Capitală. Viața era cea care o trăise până atunci, până la 30 de ani, și simțise nevoia să preia controlul.

Nimeni nu o credea când spunea că se va întoarce în țară să-și deschidă propria ei afacere. Nici familia, nici patronii de restaurante la care lucrase în Roma. Ba, mai mult, unul tocmai îi propusese să-i conducă restaurantul. La Dispensa, așa se numea.

„Niki, aici ai cheile, tu te ocupi de tot de acum încolo”. A refuzat. „Știi, tocmai m-am decis să mă întorc acasă”. Și-a aruncat niște haine în portbagajul mașinii și a condus până în România.

„Dacă omul acela avea încredere în mine să-i gestionez afacerea, mi-am spus că e momentul să am și eu ceva încredere în mine. Știam că nu mă va aștepta nimeni cu un covor roșu, dar asta nu se întâmplase nici în Italia.

Plecasem la 19 ani din țară. Atunci habar n-aveam nici de București, nici de ceea ce se întâmplă în lumea asta. Eram un copil speriat, care nu trecuse prin viață.

12 ani mai târziu, m-am trezit singură, a nimănui, într-un oraș unde nu știam pe nimeni, Bucureștiul.

Cu sentimentul acela că, dacă am avut puterea să plec afară și s-o iau de la zero, când eram încă un copil, atunci sunt un om puternic. Asta le spun tuturor românilor care au trăit această experiență, că sunt niște oameni puternici”, povestește Niki.

La osteria* ei e o atmosferă aproape familială. Pe cei care îi trec pragul îi numește oaspeți, nu clienți. E ca și cum i-ar primi la ea acasă, așa-i place să spună.

„Nici acum nu am un meniu scris, după trei ani. Știm unii de alții, ce se întâmplă cu fiecare, suntem ca o familie. Mă sună, îmi spun ce ar vrea să le gătesc sau merg pe recomandările mele.

Nu a fost ușor și sunt mândră pentru că localul acesta și-a construit această reputație: «Du-te la Niki și vei mânca cele mai bune paste din București».

Cea mai mare realizare e că oamenii aceștia se întorc. Nu i-aș putea numi clienți, e un cuvânt rece. Nu le ofer cinci mii de feluri de mâncare. Dacă vrei o pastă bună, mergi la Niki, pentru o friptură bună ai alte variante”.

În ultimii ani petrecuți în Italia, Nicuța Enache avea trei joburi. La 5.30 dimineața ajungea într-un restaurant pentru a fi gata cu micul dejun, după 12 se muta într-altul, unde gătea pentru prânz, iar mai târziu gonea 30 de kilometri în afara Romei pentru a-și încheia ziua pregătind cina în alt local.

Avea datorii, credite și ambiția de a o scoate la capăt.

„Terminam pe la 1-2 noaptea. Uneori, ajungeam acasă doar cât să-mi schimb hainele. Nu înțelegeam mare lucru din viața mea.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Dacă mă întrebi acum ce am făcut până la 30 de ani, n-aș ști să-ți spun. Chiar nu-mi aduc aminte să fi trăit…

Știi, câteodată mi-e rușine. Mă întreabă lumea: «Ai fost în Italia, vreau să ajung și eu în locul cutare, cum e?» Habar n-am.

Pentru că n-am știut ce înseamnă să mă pun pe mine pe primul loc, să mă prețuiesc mai mult. În schimb, acum, simt că m-am născut încă o dată”.

Imagine din interiorul osteriei „Ciao Niki” din București.

Când are timp, Niki fuge acasă, în satul unde s-a născut: Tulnici, lângă Cascada Putnei, în Vrancea. „O dată pe lună, mă duc să vorbesc cu oamenii din sat. M-am întors acasă cu atâta drag, îmi era dor”.

În România a regăsit o grămadă de paradoxuri.

„Încă stau și mă întreb cum trăiesc unii oameni aici. În trei ani, eu n-am fost o zi la mare, fie că n-a fost timp, fie că n-au fost bani. Unde mă uit, e plin peste tot, nu te poți mișca, nu te poți învârti.

Cum trăiește lumea asta? Cine muncește? Câteodată am impresia că noi nu știm să facem altceva decât să ne plângem. Dar cine muncește, cine trage, cine?

Vin străini în România și găsesc loc să deschidă, să facă… Vorbeam recent cu niște italieni care și-au deschis o fabrică de pâine în România. Noi nu mai știm să facem nici pâine acasă? Vin alții să muncească pentru noi, iar noi mergem la ei să fim slugi?”.

*

*La origine, osteria era un local unde se serveau vinuri și mâncăruri simple. Ulterior, accentul s-a pus tot mai mult pe mâncare, dar păstrând simplitatea meniului, cu paste și carne prăjită pe grătar.  În Italia, osteria este, de regulă, un local fără pretenții, care oferă și servicii de catering.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€