"Dacă vrei o pastă bună, mergi la Niki"

Valentin Șchiopu

Redactor

La Osteria Ciao Niki, de pe strada Mihai Eminescu, se mănâncă poate cele mai bune paste din București. E un mic restaurant-băcănie deschis de Nicuța Enache în 2015, când s-a hotărât să revină în țară după 12 ani petrecuți în Italia.

Nu știa aproape nimic despre ce avea să găsească în Capitală. Viața era cea care o trăise până atunci, până la 30 de ani, și simțise nevoia să preia controlul.

Nimeni nu o credea când spunea că se va întoarce în țară să-și deschidă propria ei afacere. Nici familia, nici patronii de restaurante la care lucrase în Roma. Ba, mai mult, unul tocmai îi propusese să-i conducă restaurantul. La Dispensa, așa se numea.

„Niki, aici ai cheile, tu te ocupi de tot de acum încolo”. A refuzat. „Știi, tocmai m-am decis să mă întorc acasă”. Și-a aruncat niște haine în portbagajul mașinii și a condus până în România.

„Dacă omul acela avea încredere în mine să-i gestionez afacerea, mi-am spus că e momentul să am și eu ceva încredere în mine. Știam că nu mă va aștepta nimeni cu un covor roșu, dar asta nu se întâmplase nici în Italia.

Plecasem la 19 ani din țară. Atunci habar n-aveam nici de București, nici de ceea ce se întâmplă în lumea asta. Eram un copil speriat, care nu trecuse prin viață.

12 ani mai târziu, m-am trezit singură, a nimănui, într-un oraș unde nu știam pe nimeni, Bucureștiul.

Cu sentimentul acela că, dacă am avut puterea să plec afară și s-o iau de la zero, când eram încă un copil, atunci sunt un om puternic. Asta le spun tuturor românilor care au trăit această experiență, că sunt niște oameni puternici”, povestește Niki.

La osteria* ei e o atmosferă aproape familială. Pe cei care îi trec pragul îi numește oaspeți, nu clienți. E ca și cum i-ar primi la ea acasă, așa-i place să spună.

„Nici acum nu am un meniu scris, după trei ani. Știm unii de alții, ce se întâmplă cu fiecare, suntem ca o familie. Mă sună, îmi spun ce ar vrea să le gătesc sau merg pe recomandările mele.

Nu a fost ușor și sunt mândră pentru că localul acesta și-a construit această reputație: «Du-te la Niki și vei mânca cele mai bune paste din București».

Cea mai mare realizare e că oamenii aceștia se întorc. Nu i-aș putea numi clienți, e un cuvânt rece. Nu le ofer cinci mii de feluri de mâncare. Dacă vrei o pastă bună, mergi la Niki, pentru o friptură bună ai alte variante”.

În ultimii ani petrecuți în Italia, Nicuța Enache avea trei joburi. La 5.30 dimineața ajungea într-un restaurant pentru a fi gata cu micul dejun, după 12 se muta într-altul, unde gătea pentru prânz, iar mai târziu gonea 30 de kilometri în afara Romei pentru a-și încheia ziua pregătind cina în alt local.

Avea datorii, credite și ambiția de a o scoate la capăt.

„Terminam pe la 1-2 noaptea. Uneori, ajungeam acasă doar cât să-mi schimb hainele. Nu înțelegeam mare lucru din viața mea.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Dacă mă întrebi acum ce am făcut până la 30 de ani, n-aș ști să-ți spun. Chiar nu-mi aduc aminte să fi trăit…

Știi, câteodată mi-e rușine. Mă întreabă lumea: «Ai fost în Italia, vreau să ajung și eu în locul cutare, cum e?» Habar n-am.

Pentru că n-am știut ce înseamnă să mă pun pe mine pe primul loc, să mă prețuiesc mai mult. În schimb, acum, simt că m-am născut încă o dată”.

Imagine din interiorul osteriei „Ciao Niki” din București.

Când are timp, Niki fuge acasă, în satul unde s-a născut: Tulnici, lângă Cascada Putnei, în Vrancea. „O dată pe lună, mă duc să vorbesc cu oamenii din sat. M-am întors acasă cu atâta drag, îmi era dor”.

În România a regăsit o grămadă de paradoxuri.

„Încă stau și mă întreb cum trăiesc unii oameni aici. În trei ani, eu n-am fost o zi la mare, fie că n-a fost timp, fie că n-au fost bani. Unde mă uit, e plin peste tot, nu te poți mișca, nu te poți învârti.

Cum trăiește lumea asta? Cine muncește? Câteodată am impresia că noi nu știm să facem altceva decât să ne plângem. Dar cine muncește, cine trage, cine?

Vin străini în România și găsesc loc să deschidă, să facă… Vorbeam recent cu niște italieni care și-au deschis o fabrică de pâine în România. Noi nu mai știm să facem nici pâine acasă? Vin alții să muncească pentru noi, iar noi mergem la ei să fim slugi?”.

*

*La origine, osteria era un local unde se serveau vinuri și mâncăruri simple. Ulterior, accentul s-a pus tot mai mult pe mâncare, dar păstrând simplitatea meniului, cu paste și carne prăjită pe grătar.  În Italia, osteria este, de regulă, un local fără pretenții, care oferă și servicii de catering.