"Dacă nu avem ceva în viața noastră, încercăm să acoperim acel gol prin muncă"

Iulia Marin

Redactor

36% dintre români muncesc și în concediu, iar 8 din 10 își citesc e-mailurile de serviciu și în vacanță, potrivit unui studiu eJobs publicat în vara acestui an.

Am vorbit cu psihologul Gabriela Minescu despre impactul pe care comportamentul de tip workaholic îl are asupra relațiilor personale.

„Există relații unde cei doi stau foarte mult la birou, dar inserează în program un soi de ritual”

Gabriela Minescu. Foto: Arhiva personală

– Când afectează dependența de muncă relația de cuplu?

– Sunt două tipuri de situații.

Una este retragerea în muncă a celor care nu se simt bine în relație, și atunci se refugiază în muncă.

În a doua situație sunt cei carieriști, care valorizează foarte tare latura asta a vieții lor, și atunci își neglijează fie relațiile, fie familiile.

Apare o altă poveste acolo.

– Vorbiți-ne puțin despre cea de-a doua categorie. Când ar trebui ca o persoană să își facă griji cu privire la timpul petrecut de partenerul său la muncă?

– Ar trebui să ia în considerare mai multe elemente: cât de mult comunică, timpul efectiv petrecut împreună, timpul liber al fiecăruia dintre ei.

Ar putea să privească și înspre zona intimă − câtă intimitate mai au, dacă au obiective comune. Este o mică evaluare care trebuie făcută într-o relație.

Există relații unde cei doi stau foarte mult la birou, adică au meserii care presupun statul până târziu la lucru – stomatologii și psihologii, de exemplu –, dar, cu toate astea, reușesc să își mențină relația pentru că inserează în programul lor săptămânal un soi de ritual. Fac niște lucruri care îi includ pe amândoi și care le fac plăcere amândurora.

Există și cupluri în care ambii își încheie programul mai devreme, dar nu au un program comun sau preocupări asemănătoare.

– Ce ne puteți spune despre cazurile în care partenerul unui workaholic suferă sau se simte neglijat? Ce ar trebui să se schimbe în relație?

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

– Acolo are legătură cu nevoia de timp petrecut împreună și cu nevoile de atenție și de afectivitate ale fiecăruia. Pe undeva e normal ca aceia care sunt mai puțin ocupați să se simtă neglijați, dar nu este neapărat o generalizare în cadrul relațiilor.

„Un cuplu reprezintă două sisteme diferite ajunse împreună”

– Care sunt efectele negative ale dependenței de muncă asupra relațiilor de cuplu? 

– Gândiți-vă așa: un cuplu reprezintă două sisteme diferite ajunse împreună. Când zic sisteme diferite, zic: de la valori la concepția despre viață, modul în care au fost educați, stima de sine. Foarte multe elemente de acest fel ajung împreună.

Ei bine, aceste diferențe dintre sisteme nu sunt atât de importante la începutul relației, dar, de la un punct încolo, încep să se vadă.

Când, după doi-trei ani de relație, doi oameni care au ales să rămână împreună realizează că pe unul îl interesează mai mult succesul de la muncă, și își ia validarea strict de acolo, iar restul lucrurilor îl interesează prea puțin, iar celălalt își dorește un partener prezent, care să îi ofere o validare în relație, nu prin muncă, atunci pot să apară rupturi.

Depinde cât de diferiți sunt cei doi și, repet, cât de diferite sunt cele două sisteme din care provin, care sunt concepțiile lor de viață, despre muncă, despre relație.

– În general, ce ne puteți spune despre dependența de muncă? 

– Eu nu o văd ca pe o adicție, o văd ca pe un comportament compensator, de cele mai multe ori. Sunt oameni care nu știu să facă altfel, de cele mai multe ori. Nu pot spune despre ei că sunt suficient de buni decât aruncându-se în muncă, obținând rezultate de acolo.

– Deci, nu considerați că este propriu-zis o dependență? 

– Nu aș pune un diagnostic. Poate sunt niște nevoi în spate: unele sunt financiare, altele sunt de altă natură.

Dacă nu avem ceva în viața noastră, încercăm să acoperim acel gol prin muncă.