Cum văd liceenii comunismul. Trei eseuri despre "înainte era mai bine"

Peste 250 de liceeni din aproape toate județele au participat la concursul de eseuri „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, organizat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICCMER) și de Fundația Konrad Adenauer în perioada 23 aprilie – 3 iunie 2018.

Concursul s-a adresat exclusiv elevilor de clasele IX-XII, o generație care nu a trăit deloc în comunism și care a aflat despre viața de atunci mai ales din familie și de la școală.

Concurenților li s-a cerut să scrie o povestire, un eseu sau un dialog imaginar cu o persoană care fie nu știe mai nimic despre comunism, fie are o viziune nostalgică asupra acelei perioade.

Prin bunăvoința IICCMER, vă prezentăm trei dintre cele mai bune texte din concurs.

Dincolo de stilul adolescentin sau de eventualele naivități, considerăm că aceste texte sunt utile pentru o dezbatere care nu s-a purtat cu adevărat în spațiul public din România. (Redacția)

*

Coadă la tacâmuri de pui

de Letiția Apan

Cămașa lui în carouri și pantalonii palizi de la atâta stat la soare urmau să abia de suferit. Legănatul trenului nu avea să-i ierte păhărelul cu cafea ieftină care la prima frână se răsturnase și se hotărâse să îi păteze hainele.

M-am uitat la el lung. Se vedea clar că încerca să se abțină. Cu un oftat de resemnare, bătrânul a început să se certe:

− Cafea mi-a trebuit. Și așa m-am apucat eu să beau doar de cațiva ani, ca deh… înainte era scumpă. Mai bine să nu fi fost deloc. Mai bine… așa ca pe vremea lu’ nea Nicu. Vai, cafea mi-a trebuit…

Cu ultimele lui cuvinte întipărite în minte, i-am oferit un șervețel.

− Mai bine era când n-a fost, nu?, l-am întrebat zâmbindu-i și așteptându-i răspunsul curioasă.

− Da, dom’șoară. Mai bine.

− Aveți dreptate. Cât de bine era atunci când n-a fost cafea, când n-a fost libertate, când n-au fost multe. Păcat de nea Nicu, ăsta.

− Ce știi dumneata despre cum a fost atunci? spuse, ștergându-și agitat carourile cămășii. Ce, ai trăit tu pe vremea aia să vezi?

Atenția tuturor din compartiment era îndeptată asupra mea. Avea să fie un drum lung până la Sibiu, dar și mai lungă călătoria aceasta în trecut.

− Nu știu, n-am trăit, dar vă ascult pe dumneavoastră. Cum a fost de-a fost așa bine?

− Ee, n-au fost toate cum am vrut noi nici atunci, dar decât cum e astăzi, mai bine era în comunism. N-ai văzut tu economie ca a noastră. Pește cât voiai, și ieftin, agricultura era puternică, oamenii, muncitori.

Ieșea lumea de pe băncile școlii și deja avea un loc de muncă. Nu mai vorbesc de locuință. Nu ca acum, te chinui douăzeci de ani să îți faci și să îți dregi, și tot în chirie sfârșești să stai.

Eu, la vremea mea, eram inginer proiectant și ieșeam din țară ori de câte ori voiam. Voi spuneți că nu aveam voie în străinătate, dar cei care știau să se descurce reușeau să facă orice.

Îl priveam și simțeam cum cuvintele lui îmi apasă sufletul. Ceea ce povestea el nu era câtuși de puțin adevărata față a comunismului.

Da, au existat oameni cu relații și care au încercat să facă tot ce le stă în putință să le fie mai bine, însă cei care au reușit cu adevărat puteau fi numărați pe degete.

− Aveam proiecte prin China, RDG, URSS și alte țări, de unde mă întorceam acasă cu brațele pline. Nu era energie electrică? Făceam. Aveam un generator și, când se întrerupea lumina, îl porneam.

Tutun și alcool? Nici pomeneală. Tinerii se distrau frumos, așa cum trebuie, nu erau prin șanțuri de la atâta băutură. Și se făcea carte, dom’le.

Fiecare trebuia să meargă la școală să învețe. Cărți erau peste tot, fiecare avea uniformă, erai încurajat să înveți bine și să îți respecți țara.

− Și, poate cel mai important − spuse domnul de lângă mine, cu câțiva ani mai tânăr și care trăsese cu urechea la discursul emoționant al bătrânului nostalgic după vremurile „fără” − ne-a curățat de datorii.

− Exact. Pe toate le-a plătit. Acum, câte milioane și miliarde de euro avem de dat înapoi, nici nu se știe…

S-a lăsat o tăcere bruscă, toți dând aprobator din cap. Fiecare în parte avea parcă în el regretul trecerii vremurilor de demult. Am zâmbit iar și i-am arătat bătrânului peisajul ce se vedea pe gemulețul bătut de ploi și timp al trenului.

− De libertate nu v-am auzit să spuneți. Vedeți ce frumos e afară? Și ce soare minunat și cald… Bunicul meu nu mai poate decât să îl simtă.

Timp de cinci ani grei, umilitori și pe care nu îi va putea uita niciodată, a fost închis în închisoarea din Pitești împreună cu alte „elemente ostile”.

Ca să se asigure că toți se supun regimului, orbiți de ideologie, comuniștii căutau orice metodă de a-i face să renunțe la părerile proprii și să le preia pe ale lor.

Acolo, la Pitești, pe lângă faptul că îndurau o foame cumplită și un frig din cauza căruia mulți s-au îmbolnăvit, au fost și torturați. Bătăile crunte la care a fost supus au făcut ca bunicul să-și piardă vederea.

Cu greu a reușit să iasă din închisoare, acolo unde și-a văzut prietenii uciși pe capete, colegii de cameră înfometați până la moarte, iar pe cei de suferință, torturați și umiliți.

Singurul lucru care îi mai ținea în viață era credința. Nici măcar speranța nu le mai rămăsese, resemnându-se până la urmă și acceptându-și ororile zilnice ca pe un destin.

Domnul de lângă mine devenise curios. Mă privea și aștepta să-mi continui ideea. Cu o încruntătură și cu pata deja întărită pe cămașă, bătrânul părea la fel de interesat.

− Nu știu cum ați trăit dumneavoastră, dar sunteți printre puținii care s-au bucurat de anii tinereții. Să trăiești cu frica în sân și să nu poți să îți exprimi liber opiniile, așa cum o facem și noi acum, aici, fără să fii închis sau dat afară de la locul de muncă, era ceva cumplit.

Ați amintit de economie. Ei bine, nu era așa cum credeți dumneavoastră. S-a făcut o industrializare forțată care a dus la sufocarea întregii economii. Nu numai că ne aflăm pe ultimul loc la aceasta, dar și speranța de viață era scăzută.

Locurile de muncă pe care le ridicați în slăvi erau, de fapt, fără sens. Șomajul nu trebuia să existe, așa că s-a supradimensionat numărul de angajați, vagabondajul fiind pedepsit cu închisoarea.

Locuință nu aveau toți, mare parte din cei care primeau câte o garsonieră plăteau chirie, iar dacă voiau să o cumpere, era nevoie ca numele lor să se afle pe o listă de așteptare ani de zile. Învățământul are lacunele lui și acum, dar de la a învăța să ai spirit critic și opinii , până la suprimarea totală a lor, e drum lung.

E dureros și să știi că ai acasă copii care au nevoie de lucruri și tu să ai bani, dar să nu le poți cumpăra mai nimic. Să vezi cum ultima pâine e luată de cel din fața ta, care are un văr la brutărie, sau ultima bucată de carne, de cel al cărui socru o livrează la alimentară, te face să vrei să nu te fi născut.

Aș fi putut continua la nesfârșit. Și nu îi condamnam pe ei, sau partea lor care și-a trăit și atunci viața cu bucurie , ci acea parte din ei care a decis să ignore suferințele celorlalți și asupririle regimului, doar pentru că ei erau fericiți.

Speram să îi fi făcut, măcar puțin, să înțeleagă cum a fost, de fapt, comunismul.

Trenul urma să ajungă la destinație în câteva minute, așa că m-am ridicat, iar la plecare, salutându-i, le-am spus cu cuvintele lui Zoe Petre:

− Nu pot să vă doresc decât să mai stați doar o dată la coadă la tacâmuri de pui.

Stafiile trecutului

de Luisa Ionela Bejan

Maria ridică vechiul ibric de pe aragaz și turnă cafeaua fierbinte în ceașcă. Mereu îi plăcuse mirosul cafelei, însă ura gustul amar al acesteia. Luă ceașca și i-o înmână bunicii sale care aștepta cuminte în fotoliu.

Femeia firavă îi mulțumi și cuprinse obiectul în mâinile sale pe care lungile decenii își lăsaseră urmele. Nu părea să ascundă multe, însă Maria știa că purta înăuntrul ei o poveste fascinantă despre care ea nici măcar nu avea habar. De aceea o vizitase, avea nevoie de răspunsuri de la cineva care trecuse printr-o perioadă care ei îi era complet necunoscută.

Își trase un scaun în fața bunicii sale și se așeză nerăbdătoare. Exista o diferență cumplită între ele, însă în acel moment Maria nu conștientiza acest lucru.

Vedea în fața ei o rudă apropiată de la care moștenise ochii verzi și curajul de a lupta pentru ideile și credințele sale. Sau cel puțin așa îi spunea mereu mama sa: „Tu și bunică-ta vă încăpățânați mereu în halul ăsta și nu lăsați niciodată de la voi! Pot să mor și tot n-ai să faci ca mine!”.

Mama ei avea dreptate. Nu ar fi renunțat niciodată la o idee ce îi intrase în minte. Dar bunica ei nu părea deloc așa. Era fragilă și accepta foarte ușor ideile nepoților. Personalitatea ei părea aproape ștearsă…

− Cum era atunci? întrebă Maria căreia îi plăcea să treacă direct la subiect.

Bunica sorbi o gură din cafeaua fierbinte și o privi blând.

− Cum să fie? zise ea, cu vocea-i blândă. Era ca acum. Oamenii trăiau, unii o mai scrânteau uneori.

− Știi bine că nu a fost totul ca acum… Încearcă să îți amintești lucruri care erau mai… neobișnuite.

− Neobișnuit?

− Da, răspunse Maria simțind că întrebările îi erau ignorate intenționat. Despre Securitate, lagăre, lipsa libertății. Vreau să știu ce s-a întâmplat, de fapt, în regimul comunist.

− Și ce să-ți spun eu, Maria?

− Ce s-a întâmplat atunci, în 1962? Mama mi-a spus, dar nu foarte multe…

− Niciodată nu tace din gură.

Maria se uită mirată la bunica sa. Nu știa dacă să continue sau să abandoneze acea întrebare. Era curioasă, însă reacția femeii o luase prin surprindere.

Bunica sa se întinse și puse cana de cafea pe masă. Părea ușor tulburată, însă nimic mai mult. Scoase un oftat adânc și se așeză mai bine în fotoliu cu picioarele lipite și mâinile împreunate în poală.

− Nu e mult de spus. Un an și jumătate am stat la Aiud, apoi, când au dat decretul din ’64, m-am întors acasă. Eram tânără pe atunci, aveam 20 de ani, parcă așa. Nu o aveam nici pe maică-ta, după un an sau doi a apărut și ea.

− De ce ai ajuns acolo? se încumetă Maria.

− Ascunsesem pe cineva… Unul, Victor parcă îi zicea. Două zile l-am ascuns și ne-au prins. Eu îl dusesem în pod și îl lăsasem să doarmă pe niște paie și o pătură veche.

Mama și tata, Dumnezeu să-i ierte, n-au știut. Când au năvălit să-l ia pe Victor, ai mei erau încremeniți. Mama a plâns mult când am recunoscut ce făcusem și când a văzut ca m-au luat și pe mine.

Maria stătea liniștită, încercând să înțeleagă ceea ce tocmai auzise. Nu era ceva extraordinar. Era de apreciat faptul că bunica sa fusese atât de curajoasă, dar nu era o poveste dramatică, așa cum așteptase ea.

− Cum a fost în închisoare? întrebă Maria, dorind să se agațe de orice amintire.

− Rău, cum să fie. Nu aveam mâncare destulă, și aia pe care o aveam era rea. Era frig, țipau la tine. Destule…

− Nu poți să-mi descrii mai bine?

− Dacă m-ar fi ținut mintea, ți-aș fi spus. Dar a trecut mult timp de atunci.

Maria rămase tăcută o vreme, neștiind că amintirile bunicii ei din acea vreme erau încă vii. În mintea ei de copilă, vorbele bunicii nu însemnau mare lucru.

Erau doar simple povești dintr-o vreme pe care ea nu avea să o cunoască, o vreme ce adusese o teamă pe care ea nu avea să o simtă.

− Ce alte lucruri mai… interesante îți mai amintești? o întrebă Maria plictisită, gata să se ridice și să plece în orice clipă.

Femeia o privi și pentru o clipă vru să îi spună totul, să îi pătrundă în mintea încă necoaptă și să îi dea deoparte vălul de plictiseală. Ar fi vrut să vorbească, însă fetița din fața ei nu era încă suficient de matură pentru a înțelege totul.

Ea aștepta o poveste apropiată de basmele pe care le citise în copilărie sau de romanele de dragoste. O asemenea poveste era imposibil de găsit în casa mică și veche în care făptura firavă care era bunica sa își ducea zilele.

− Nu îmi mai aduc bine aminte, Maria, oftă bătrâna. Trăiam la fel ca acum, simplu. Nu ne-a deranjat mult comunismul.

− Cum adică nu? o întrerupse Maria, care își pierduse răbdarea. Ai fost închisă, cum poți să spui că ai dus o viață simplă?

− A fost o parte mică…

− Nu a fost o parte mică, au fost doi ani!

−La vârsta mea, Maria, doi ani nu înseamnă nimic…

− Mă minți! spuse fata cu vocea mai puternică decât dorise.

Femeia o privi tăcută și nemișcată. Era obișnuită cu reacțiile nerăbdătoare, furioase sau rebele ale Mariei. Nepoata ei nu era cea mai calmă făptură, însă niciodată nu fusese deranjată de acest aspect.

Niciodată până în acea clipă, când tonul fetei îi zgârie sufletul, iar acuzația o făcu să își piardă calmul. Deveni agitată și simți cum lacrimi vechi începură să îi umple ochii.

− Îmi pare… rău, murmură Maria văzând reacția bunicii sale. Buni, n-am vrut. Chiar nu am vrut… Iartă-mă, nu știu ce mi-a venit.

Dar femeia nu o mai luă în seamă. Își îndreptă privirea spre mâinile sale pline de riduri și rămase tăcută, privind parcă înapoi la tot ce trăise odată.

Același lucru îi strigase și mama sa când o întrebase ce are de ascuns. Îi strigase acele cuvinte cu atâta furie și, abia perceptibil, o teamă imensă. Mama sa știa că ea nu avea să se supună cu ușurință și, în secret, era speriată de ceea ce se putea întâmpla.

Dar tânăra Ana, acum o bătrână de 74 de ani, nu lua în seamă pericolul, crezând că poate schimba fața propriului destin.

Nu reușise. Îl ascunsese mai mult de două zile pe Victor. Îl ascunsese o lună întreagă, făcând tot posibilul ca totul să fie cât mai subtil. Îl cunoscuse încă din copilărie și știa că era urmărit de Securitate.

Îi pierduse urma câțiva ani când, în sfârșit, într-o noapte furtunoasă și neagră, apăru la ușă. Îi asigurase pe ai ei că nimeni nu venise la ușă, numai vântul care bătea necontenit și îl duse pe Victor în podul casei, îi dăduse niște paie de dormit și îi strecurase un colț de pâine.

Victor era fugar, fost membru al grupării de rezistență Haiducii Muscelului. Nu mai știa mare lucru de ceilalți, iar lui Arsenescu îi pierduse urma de mult.

Era spre seară când trupele Securității năvăliră în casa lor mică din Dragoslavele. Avea să își amintească mereu cuvintele lor răstite, insultele grosolane, strigătele.

Fusese smulsă cu atâta ură de lângă cei dragi, târâtă într-o închisoare care îi smulsese curajul și forțată să privească cum Victor suporta aceleași lucruri. Experiența îi frânse inima.

Se pierduse pe sine, îl pierduse pe Victor, pentru care dezvoltase o oarecare simpatie, și îi pierduse pe părinții ei, pe care îi regăsi peste un an și jumătate complet schimbați.

Într-un timp atât de scurt, ea, Ana Rădescu, pierduse toată esența vieții sale. Suportase bătăi crâncene, sângerase fizic și psihic în celula ei, dormise tremurând când de frig, când de groază, dar cel mai rău moment fusese întoarcerea acasă.

Nu mai întâlnise doi soți plini de energie, iubitori și demni. Întâlni doi oameni îmbătrâniți – mama sa albise de tot între timp – care își plângeau amarul. Fericirea li se citise pe chip în clipa revederii, dar nu durase mult.

Groaza încă domnea în sufletele celor doi, groaza de a-și pierde fiica din nou, fiică ce devenise slabă ca o scândură și care își pierduse personalitatea, lăsând în urmă numai o floare ofilită.

Nu trecu mult timp până când Ana se căsători cu un bărbat cu zece ani mai mare decât ea. Mama sa îl alesese special nu fiindcă părea potrivit pentru fată, ci fiindcă era văzut bine de cei de sus.

Ana nu protestă în vreun fel, manifestările ei rebele fură pierdute undeva într-o celulă a Aiudului. Primi căsătoria și încercă să devină o soție cât mai bună, îndeplinind voia soțului său care deveni mai apoi bunicul Mariei.

Ziua revoluției și-o amintea încă. Plânse cu lacrimi mari și amare gândindu-se la părinții ei care nu o mai apucaseră, la Victor, de care nu mai auzise nimic din ’62, la viața ei care ar fi putut fi cu totul alta.

Uneori o năpădeau lacrimile când se gândea la planurile lui Victor de a trece în secret granița, la cum o rugase cu atâta stăruință să îl urmeze și ea refuzase crezând că viitorul ei trebuia să fie în țara sa.

Ajunsese să își îndrăgească soțul care, în ciuda legăturilor pe care le avusese cu unii comuniști, nu fusese un om rău, dar niciodată nu îl uitase pe Victor.

De mic copil îl știa și nici la bătrânețe nu îl putea uita pe tânărul care încercase să lupte împotriva celor ce îi luaseră libertatea. Nu putea uita ochii verzi și înverșunați, glasul acela hotărât și totuși cald când trebuia.

Revoluția ar fi trebuit să însemne eliberarea de sub comunism, dar Ana nu simțise niciodată cu adevărat această eliberare. Se simțea încă prinsă în amintirile ei care aveau să o bântuie toată viața.

Simțea mâinile reci care aproape că îi suciseră încheieturile mâinilor, simțea o teamă nejustificată în suflet și, mai mult ca orice, se simțea captivă chiar în propria ei casă. Nu avea să se termine niciodată pentru ea. Știa asta.

Și ce mai știa era faptul că o fată asemenea Mariei nu ar fi putut înțelege ce însemnau pentru ea toate acestea.

Ar fi așezat informațiile primite alături de alte povești, cărți de ficțiune sau glume, iar Ana nu voia să știe că ceea ce trăise ea avea să se transforme în ceva nesemnificativ.

Voia să știe că trăise fiecare clipă, să simtă că totul era adevărat, nepătat de plictiseala sau dezinteresul unui copil.

− Bunico, îmi pare tare rău, crede-mă! șopti Maria după câteva minute de tăcere. Cred că voi pleca acum, se face târziu.

Femeia dădu ușor din cap și cu o voce schimbată îi spuse:

− Du-te singură afară. Să mai vii pe aici și să îi spui maică-tii că aștept să vină să îi dau niște dulceață din aceea de căpșune, de care îți place și ție.

Maria dădu din cap și părăsi casa bunicii sale cu un zâmbet. Ana, pe de altă parte, stătea tăcută în fotoliu și o privea. Vedea în Maria o generație nouă, peste care nu trecuse umbra anilor totalitari. Ea, însă, ținea de trecut.

Viața ei luase sfârșit cu mult timp în urmă, iar acum aștepta să plece de tot. Spera, în adâncul sufletului ei, că avea să îl revadă pe Victor și să afle ce se întâmplase cu el.

În acest timp, Maria avea să continue să trăiască în lumea ei lipsită de amenințări reale, plină de speranță și uitând de multe ori importanța celor mai mărunte lucruri.

Între nostalgie și adevăr

de Ioan-Nicolae Sacrieru

Mă aflam în piața centrului vechi al orașului A. și-mi făceam plimbarea de seară. Vremea era plăcută și în jur domnea liniștea. Aceasta a fost la un moment dat deranjată de zgomotul unui grup de elevi care a pătruns în piață. Destul de mulți la număr, aceștia nu păreau să fie decât în primul an al gimnaziului.

Erau însoțiți de un profesor, trecut bine de 50 de ani. Acest bărbat, deși la prima vedere părea cu totul lipsit de viață, își îndruma energic elevii spre diferitele monumente, statui și alte obiective care se aflau în piață.

Apariția grupului mi-a trezit brusc curiozitatea de a vedea modul în care profesorul le dădea explicații elevilor săi, așa că m-am dus în apropierea lor. Am fost plăcut surprins să văd că bărbatul își făcea conștiincios datoria: vorbea rar, calm și deosebit de documentat.

Totuși, la un moment dat, atenția mi-a fost atrasă de o remarcă a profesorului care afirma că orașul în care ne aflam n-ar fi fost nimic din ce era atunci dacă regimul de dinainte de ’89 nu l-ar fi dezvoltat.

Mă așteptam să fi fost doar o afirmație izolată, și totuși, din acel moment el a început să vorbească tot mai mult despre perioada comunistă.

De monumentele și statuile care ne înconjurau aproape că uitase; în schimb, intrase deja în detalii privind aspecte precum dezvoltarea orașelor, performanțele sportive, industria, economia și câte și mai câte din acea perioadă.

Nu puteam să nu observ cum felul său entuziasmat și deosebit de convingător de a vorbi captase pe de-a întregul atenția elevilor. Atât de entuziasmat și de convingător, încât aș fi fost și eu subjugat de frumusețea vorbelor sale, dacă nu aș fi știut eu însumi atâtea despre perioada respectivă…

Cred că trecuse mai bine de un sfert de ceas de când începu aceste explicații, când rosti cu un glas melancolic:

− Eh, copii, acea perioadă a trecut… Frumoasă, chiar înălțătoare, dar a trecut. Doar vedeți și voi cum e lumea din jurul vostru, mult diferită de ceea ce vă povestesc eu…

Această remarcă elogioasă la adresa Epocii de Aur a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirii ce fierbea în sufletul meu. Eram pregătit să intervin chiar în acel moment și, de față cu toți copiii, să dau un răspuns potrivit profesorului.

Dar nu am apucat. Între timp, acesta își îndemnă elevii să intre într-un restaurant aflat în piață, pentru a lua cina. După ce am rămas câteva minute pe gânduri, stând singur printre statuile uitate, m-am hotărât și am intrat după grup în restaurant.

Elevii erau deja așezați la masă. Bucuroși de cina pe care urmau să o ia, parcă și uitaseră deja de ceea ce le vorbise profesorul lor mai devreme. Acesta se afla separat de elevii săi, stând singur la o masă în colț.

Profitând de faptul că nicio altă masă nu mai era liberă, m-am îndreptat spre cea la care stătea el. Politicos, l-am întrebat dacă mă pot așeza lângă el, iar profesorul, binevoitor și vesel, a acceptat.

Am așteptat să treacă chelnerul pe la masa noastră. După ce ne-a fost luată comanda, l-am întrebat pe profesor de cât timp își practică meseria și care este modelul de învățământ pe care îl preferă.

El mi-a răspuns că de pe la jumătatea anilor ’70 a început să predea și că modelul său preferat este cel în care a fost instruit pe vremea sa, „când chiar se făcea carte, spre deosebire de zilele noastre”.

− Eu zic că și în vremea noastră poți faci carte, totuși, domnule profesor, i-am replicat eu. Doar pentru că modelul de azi e mai puțin dur și mai deschis decât cel vechi, asta nu înseamnă că este ineficient. Oricum, nu cred că este doar modelul de învățământ cel care vă face să duceți dorul vremurilor trecute…

− Mă scuzați, dar nu prea vă înțeleg la ce vremuri trecute bateți apropo și nici la ce dor vă referiți, mi-a răspuns el destul de contrariat.

− N-a fost greu să-mi dau seama că resimțiți măcar și o melancolie după perioada în care ați fost instruit, ca să mă exprim așa cum ați făcut-o dumneavoastră. Cuvintele pe care le-ați adresat elevilor în piață mai devreme mi-au fost suficiente în acest sens.

− Nu știu exact ce ați auzit, dar… dar firește că mă uit cu melancolie spre ce a fost în trecut, în urmă cu doar câteva decenii, în țara noastră. Problema învățământului nu este decât un aspect, fie el destul de convingător, printre multe altele care mă încredințează că este corectă această raportare a mea la trecut. Mi se pare că ați avea ceva împotrivă…

− În niciun caz, de asta vă asigur, i-am răspuns eu imediat. Fiecare are dreptul la propria raportare la trecut. Eu nu vreau să sugerez că a dumneavoastră este greșită sau că a mea este corectă, oricare ar fi această. Dar nu cred, totuși, că unor copii aflați la o vârstă prea mică este bine să li se împărtășească o percepție subiectivă despre o perioadă pe care nu au cum să o înțeleagă în ansamblul ei.

− Ascultați-mă puțin, domnule, a răspuns el după un timp de gândire. Întotdeauna am iubit și prețuit adevărul. Ca profesor, mi-am înțeles mereu misiunea ca pe o cale de a împărtăși adevărul.

− Și care ar fi acest adevăr, dacă îmi permiteți să vă întreb?

− Nu știu de ce, domnule, dar mi se pare că nu vreți să acceptați un lucru de la sine înțeles și ușor de observat. Dar să vorbim pe șleau, că prea am făcut ocolișuri. Cum a fost înainte de ’89 nu o să mai fie, asta-i clar. Stat puternic și impunător, industrie galopantă, economie înfloritoare, performanțe sportive și câte și mai câte de acest fel. Niciuna, dar absolut niciuna dintre toate acestea nu le mai vezi astăzi, la mai mult de un deceniu de la Revoluție.

Aceste ultime vorbe le-a spus pe un ton în care se amestecau melancolia cea mai sinceră cu o enervare stăpânită. I-am obiectat că amintirea marilor lipsuri din ultimul deceniu de comunism strică toată această imagine roz a perioadei.

− Da, am trăit și eu acea perioadă, ca toți ceilalți. Și ce, nu mai există perioade de lipsuri în istorie? Doar înduram totul pentru ca statul, economia și industria să fie și să rămână puternice. Acum nici nu mai ai pentru ce să înduri, deoarece toate acestea sunt slabe, dacă nu distruse cu totul.

Adevărul vorbelor sale mă rănea profund și nu încercam decât să mă gândesc cum să le combat. Între timp, chelnerul ne servi masa. Profesorul a început să mănânce cu poftă, mulțumit parcă de victoria sa de idei pe care o credea definitivă.

− Domnule profesor, mi-ați vorbit puțin mai devreme despre adevăr, așa că aș avea o mică întrebare să vă pun legată de acesta. V-ați gândit vreodată să vorbiți elevilor dumneavoastră despre numeroasele victime pe care regimul comunist din România le-a provocat la începuturile guvernării sale?

− Nu prea, adică oarecum da, dar stați puțin…, îmi răspunse el profund contrariat, părând că mâncarea îi rămăsese în gât.

După ce se liniști puțin, continuă: De fapt, știți, nu înțeleg de ce-mi puneți această întrebare. Eu nu fac altceva decât să urmez programa școlară care există, așa am fost instruit să fac de când mă știu profesor.

− Degeaba m-ați acuzat pe mine de ocolișuri, că văd că și dumneavoastră le folosiți, am zis eu pe un ton impasibil.

Oricum, întrebarea pe care v-am pus-o este legată de un adevăr istoric greu de contestat, acela că primul lucru pe care l-au făcut comuniștii când au ajuns la putere la noi în țară a fost acela de a decima orice elită politică, culturală sau clericală care înțelegea că libertatea de gândire și de credință valorează mult mai mult decât orice utopie socialistă. Cred că din perspectiva unui iubitor al adevărului este foarte important să vorbiți despre acest aspect.

Profesorul mânca în continuare, trădând stânjeneala creată de vorbele mele.

− Desigur, am continuat eu, metodele prin care s-a făcut această epurare au fost diverse și fiecare merită o atenție aparte: închisori după modelul gulagurilor sovietice, lagăre de muncă forțată, teroarea permanentă a Securității, experimentul de reeducare și, desigur, multe altele prin care nu doar fizic, ci mai ales psihologic și moral s-a urmărit distrugerea acelor elite.

− Care, să nu uităm, sunt destul de puține în orice societate, spuse profesorul printre înghițituri, simțind nevoia să intervină.

− Și vreți să sugerați că acest lucru ar justifica într-un fel distrugerea lor?!, am sărit eu nervos și totodată mâhnit.

Oricum, nu elitele trebuiau distruse în particular, ci ființa umană în general. Asta este dovedit și de faptul că nu doar intelectualii au avut de suferit, ci și oamenii simpli – iar orice iubitor al adevărului știe asta.

Hmm, bieții țărani, să-și piardă ei pământul, după secole de-a rândul de luptă pentru acesta, doar pentru că partidul comunist român – asemenea celui sovietic – a stabilit că prin colectivizare va salva lumea de la nefericire.

Cred și eu − am conchis pe un ton sarcastic −, nu se poate ajunge la fericirea universală fără puțină suferință din partea unui om de a-și pierde bucata de pământ…

− Să știți că, într-o oarecare măsură, fericirea tuturor nu se poate atinge decât după suferință individuală, doar așa se poate părăsi tot ce-i vechi pentru…

− Pentru omul nou, nu? am intervenit eu, fără să mai aștept finalul propoziției sale care parcă-mi răscolea sufletul. Da, pentru a ajunge la acest deziderat – care nu s-a împlinit decât parțial, după părerea mea – a trebuit ca fiecare familie să fie despărțită, astfel că părinții au fost închiși, iar copiii lăsați de izbeliște.

A fost nevoie să se inducă populației o teroare permanentă, care culmina cu teama de a fi trădat până și de cel mai apropiat prieten. A fost necesară oprirea oricărei exprimări libere a cuvântului – gânditul este doar cea mai mare crimă pe care o poate face omul nou, nu?

Și toate acestea, împreună cu toate despre care v-am vorbit mai sus, domnule profesor, toate acestea pentru o societate fericită în care individul trebuie să sufere pentru binele comun; adică în care intelectualul trebuie să muncească forțat la canalul Dunăre-Marea Neagră, țăranul să nu-și mai aibă propriul pământ, iar cu toții să nu mai împărtășească decât o singură credință: cea a partidului!

− Mă scuzați că vă întrerup, spuse profesorul, oprindu-se din mâncat. Dar eu nu înțeleg de ce a fost nevoie să-mi povestiți despre toate acestea. Comunismul în care am trăit eu, cel de sub Ceaușescu, nu prea a avut nimic în comun cu tot ce ați înșirat mai devreme.

Da, la început de tot, prin ’50-60, poate că s-a întâmplat și ce-ați spus, cu unele exagerări… Dar în vremea mea, nu! Statul puternic, economia înfloritoare, industria galopantă – astea sunt mărcile epocii în care am trăit, v-am spus!

− Și chiar credeți că dacă ororile și crimele despre care v-am spus nu s-au petrecut decât la începutul regimului comunist, atunci când erați doar copil și nu le puteați conștientiza, ele nu s-au resimțit și mai târziu, în cealaltă perioadă a regimului? Dacă da, din păcate, vă înșelați amarnic!

Toate marile realizări ale comunismului de sub Ceaușescu s-au născut din cenușa suferinței a mii de oameni, ale căror destine au fost frânte și chiar distruse de predecesorii săi. Poate că și el ar fi practicat aceeași teroare și violență, dar ea nu mai era necesară – în timpul său, intelectualii erau deja striviți, țăranii dezrădăcinați, oamenii cuprinși cu totul de spaimă. Iar aceste răni ale societății nu s-au vindecat încă, nici măcar la mai bine de un deceniu de la Revoluție…

− Nu aș putea să vă infirm sau să vă confirm teoria, mi-a răspuns profesorul. Dar știu un lucru: viața pe care am trăit-o eu în comunism a fost una bună, care n-a avut de-a face cu ororile și violența despre care mi-ați vorbit.

Am îndurat, poate, și unele lipsuri, dar a fost o viață bună, trăită într-o societate cu multe realizări, așa cum v-am spus. Acesta este adevărul meu, care mă face să duc melancolia acelei perioade.

Și mai știu un lucru: că, deși a venit Revoluția care a dărâmat acel regim, ea nu a reușit să construiască în loc ceva durabil și mai bun decât a fost.

− Poate că vă dau dreptate parțial în legătură cu ceea ce spuneți. Dar dacă Revoluția nu a reușit să aducă totuși schimbarea mult-așteptată, asta nu s-a întâmplat pentru că ar fi fost bun comunismul, ci pentru că noi, cei care trebuia să aducem această schimbare, nu am știut ce înseamnă să trăiești în libertate, nu am știut să o prețuim și să o valorificăm.

Poate că nici nu vom ști prea curând. Dar măcar sper că această libertate va fi înțeleasă de generația nouă care vine, am mai spus eu, privind spre masa la care erau așezați elevii.

Pentru acest lucru, reprezentanții acestei generații vor trebui să înțeleagă cât mai corect ceea ce a fost cu adevărat comunismul. Iar din păcate, domnule profesor, adevărul dumneavoastră, așa cum l-ați numit, nu-i poate ajuta.

Acest adevăr individual nu poate să exprime decât o foarte mică parte din ceea ce a însemnat cu adevărat comunismul, cam cât o picătură dintr-un ocean.

Melancolia dumneavoastră nu poate decât să-i inducă în eroare pe acești copii, care știu prea puține despre ce a fost cu adevărat comunismul. Acesta este și singurul motiv pentru care ea poate fi chiar periculoasă.

Noua generație va învăța cu adevărat ce a fost comunismul doar cercetând faptele obiective așa cum s-au petrecut ele, nu influențate de vreun adevăr individual și subiectiv.