Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?

Ce se observă de la început la cartea de povestiri a lui Cosmin Leucuța este naturalețea scriiturii. Ți-l și poți imagina scriind fluierând sau spălând vasele sau hrănind pisica, ca un gest reflex, inconștient, cum e clipitul. Scrie cum respiră, cum se zice, fără nicio ezitare, fără niciun artificiu, fără nicio sforțare vizibilă. Și totul sună bine. Unele lucruri sună chiar foarte bine.

Fie că este vorba despre doi recuperatori care bârfesc lejer și comentează muzica anilor 90 în timp ce burdușesc și apoi execută un datornic, fie că asistăm la discuțiile casual cu Petronela (personaj recurent care încheagă narațiunea), dar în care sunt inserate filoane sensibile de dezbatere și mult umor de bună calitate (chiar se râde bine cu Petronela), fie că este descris, din mai multe perspective, contactul lumii (cu prejudecățile ei) cu un copil cu buză de iepure care merge în clasa întâi, fie că scrie un text aproape poetic despre tristețe, care îi iese magistral, fie că descrie experiența bolii și a relației cu sistemul medical foarte ironic, aproape cinic, fie că este vorba despre niște băieți care încearcă să filmeze un porno „total”, fie că, fie că, Leucuța se pliază perfect pe subiectele sale.

Senzația este de text plin, din care nu ai scoate și la care nu ai adăuga nimic. E multă sensibilitate, dar e și destulă furie, e multă nostalgie, dar e și energie pentru noi începuturi, e cinism, dar e și teamă ingenuă. Peste toate sentimentul acela de care pomeneam la început, de naturalețe. Totul în prozele de aici se întâmplă nu neapărat cum te-ai aștepta să se întâmple, ci cum pare firesc să se întâmple. Și lucrul acesta nu ar reuși, dincolo de teme și cum sunt conduse, fără o abilitate tehnică de invidiat.

Naturalețea este o falsă naturalețe, este un efect, indus de stil, și aici, în spatele lui, se poate ghici un bun prozator. Cu o atenție teribilă la detalii (și cu multe easter eggs), la construcție, la omogenitate, la curgere și, în cele din urmă, la sens. Totul funcționează cu precizia unui ceas, de asta totul pare atât de firesc.

Cu volumul acesta, Cosmin Leucuța a obținut premiul Tânărul prozator al anului 2020, premiu pe deplin meritat și care reconfirmă prezența unui prozator încă neînghițit de mainstream, dar care are toate șansele să devină una dintre vocile cele mai coerente și mai expresive din proza românească contemporană. 

Revenind la volum, mai spun doar că printre multe proze excelente (scrise pe voci foarte diferite care îi reușesc) preferata mea este Copaci înalți, în care avem un narator care se plimbă prin cartierul în care a copilărit, amintindu-și lucruri, și în felul acesta reconstruiește un întreg univers dispărut, cu povești înduioșătoare, dar și cu observații reci despre schimbările de mentalitate și toate tipurile de transformări care survin într-un spațiu fix de-a lungul câtorva zeci de ani. Poate că ultra-subiectiv, dar pe mine proza aia m-a trântit de pereți și m-a lăsat cârpă.

*Cosmin Leucuța, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, CDPL, 2020