Cum citim (2). Identitate şi imitaţie

Pe fondul reaprinderii discuțiilor despre cine sunt românii și prin ce sunt diferiți de alții, vă propun, în locul unei cărți, o curiozitate culturală și literară. În secolul al XIX-lea, în Europa Centrală și de Est s-au pus la cale câteva farse culturale ale căror rezultate au fost stimularea identităţii naţionale și chiar crearea unor literaturi originale.

În Cehia anilor 1817-1818, un grup de filologi au zguduit lumea culturală cu anunţul descoperirii unor manuscrise poetice medievale. Scrise în limba cehă a secolelor al IX-lea, al X-lea şi al XIII-lea, ele ar fi făcut dovada unei adevărate epoci de aur a poeziei cehe.

La scurtă vreme, istoricii au demonstrat că documentele erau falsuri de secol XIX.

Incredibil este însă faptul că presupusa descoperire dăduse deja un asemenea imbold literaturii din Cehia, încât demascarea nu a mai avut aproape niciun efect.

În două-trei decenii apăreau deja trei volume de Cântece naţionale slavone și prima parte a unei Istorii a Bohemiei în cinci volume. Toate, pentru că invenția unor filologi crease sentimentul de mândrie națională și încrederea în creația originală a unei literaturi naționale.

Un exemplu mult mai important pentru cultura română îl constituie însă falsurile lui B.P. Hasdeu (foto). Acestea sunt, pe cât de numeroase, pe atât de divers motivate.

Cele mai spectaculoase sunt Diploma bârlădeană, care ar fi fost elaborată în 1134 pentru a certifica dreptul unor negustori din Messendria de a face comerţ în Moldova, plătind taxe doar la Bârlad şi la Tecuci, şi Hrisovul lui Iurg Koriatovici, care ar fi dovedit la 1374 domnia moldoveană a lui Koriatovici, prin consemnarea unei danii (satul Zăbrăuți) către un slujitor credincios.

Care ar fi putut fi – dincolo de spiritul ludic al unui inegalabil erudit – motivaţia unor astfel de falsuri? Trebuie ele considerate simple dovezi ale unui orgoliu de creator sau înseamnă ceva mai mult?

O anumită intenţie fondatoare se regăsește în aceste uriaşe farse culturale: Diploma bârlădeană ar fi reprezentat dovada unei activităţi economice atât de intense, încât ar fi fost atractivă pentru negustorii greci, cărora le-ar fi înlesnit taxele preferenţiale.

Inventarea unui domnitor moldovean ar fi modificat şi ea percepţia asupra genealogiei istorice. Cele două documente par să fi fost forjate din raţiuni patriotice destul de transparente.

Dar ce sens să fi avut un fals minor precum „descoperirea” de către Hasdeu a unui manuscris consemnând cântecul de luptă al lui Ștefan cel Mare, „alcătuit de însuşi marele domn în versuri româneşti […] cu ritmul poeziei româneşti din secolul al XIX-lea, dinainte de Eminescu”, cum îl demască istoricul P.P. Panaitescu?

Cel mai probabil că respectivul cântec (Ștefan, Ștefan, domn cel mare/ Seamăn pe lume nu are…) nu ar fi modificat datele istorice deja cunoscute.

Semnificaţia acestui fals este mult mai subtilă: el creează un principiu de continuitate cu istoria îndepărtată, oferă un „efect de real” și promisiunea unor rădăcini istorice.

Cu alte cuvinte, oferă o identitate națională și culturală.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Nu este de trecut cu vederea nici entuziasmul revoluţionar, idealist, pe care cântecul de luptă al unuia dintre cei mai iubiţi voievozi moldoveni trebuie să îl fi încurajat într-o naţiune a cărei autonomie a fost adesea problematică.

Să adăugăm și falsificarea atribuirii auctoriale a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, text care, după știința mea, se predă încă în școală ca și cum ar fi fost scris de către Neagoe Basarab însuși, fără cea mai mică referință la falsul auctorial.

Este clar că există o diferență între efectul falsurilor „patriotice” amintite: în Cehia au stimulat o cultură națională, în România emulația a fost incomparabil mai mică.

Oricât de inutil ar fi acum să ne întrebăm cum ar fi stat lucrurile dacă „simulările” hasdeene ar fi avut acelaşi rezultat în cultura română, precum l-au avut echivalentele lor în cultura cehă, nu ne putem reţine cu totul de la proiecţii.

Cum ar fi arătat cultura română eliberată de complexul unei tradiţii recente şi minore, ce fel de produse ar fi oferit, pe ce fel de identitate şi tradiţie s-ar fi bazat, ce atitudine ar fi dezvoltat față de imitație?