Cum cad și se ridică fostele fabrici și uzine în Bucureștiul postindustrial

„Bucureștiul nu a fost distrus, acum se distruge”, spune doctorul în antropologie și autorul unei cărți numite Bucureștiul postindustrial, Liviu Chelcea.

„Lumea plânge numai după biserici dărâmate sau după nu știu ce case, dar mie mi se pare că fostele fabrici au valoarea lor și nu primesc prea multă simpatie.”

În oraș, clădirile de birouri au luat locul fabricilor, marcând astfel trecerea din epoca industrială în epoca digitală în care muncitorul nu mai dă la manivelă, ci aleargă cu degetele pe tastatura calculatorului.

Bucureștiul trece printr-un proces de dezindustrializare. Liviu Chelcea, doctor în antropologie la Universitatea din Michigan, spune că acum zece ani, conform studiului pe care l-a făcut, reieșea că doar o treime din fostele fabrici și-au păstrat activitatea, în rest sunt închiriate, abandonate sau demolate. Între timp, au fost închise mult mai multe, fiind mutate în alte orașe sau în afara acestora.

***

Patrimoniul industrial care nu ne interesează

Patrimoniul industrial al Bucureștiului era însemnat: fabrici, uzine, termocentrale, mori, abatoare, ateliere și depozite – unele dintre ele construite la final de secol XIX sau în primele decenii ale secolului XX, dar cele mai multe fiind rodul extinderii industriale masive din anii 1960-1980.

În ritmul în care se dărâmă și se construiește în București, cetățenii nici nu au avut timp să-și pună problema ce să facă cu patrimoniul industrial. Unele clădiri, cum ar fi fostul abator București, sunt vechi de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, cu adevărat prețioase. Altele sunt mult mai noi. Sunt acestea importante pentru bucureșteni? Merită să le dărâmăm și să construim în locul lor mall-uri și hipermaket-uri? Ce are de pierdut orașul când se întâmplă asta?

„Ce-a avut de pierdut orașul când a fost demolat Cinematograful Favorit?”, se întreabă arhitectul Alexandra Stoica, membru al Ordinul Arhitecților.

În vremea comunistă, cinematograful din Drumul Taberei a fost al doilea din România ca număr de spectatori, „făcut în ‘70 cu arhitectură de ‘70, a fost segmentat, împărțit, făcut magazin, abandonat, acum îl dărâmă ca să construiască o altă clădire care arată ca un televizor și o să fie nou cinematograf. Orașul pierde zonele identitare, emanația locală contează.”

Ca să putem evalua ce este de valoare, ce merită păstrat, reutilizat și ce trebuie abandonat, dărâmat și construit peste, ar trebui să știm care este situația fostelor fabrici și uzine din oraș. Din păcate una dintre probleme Primăriei Municipiului București este că nu are aceste informații.

„Noi nu avem date pe care să ne fundamentăm, suntem în 2019, lucrăm la o nouă legislație, lucrăm la un nou cod al patrimoniului și nu avem date – avem lista monumentelor istorice care nu este actualizată, nu știm cine sunt proprietarii”, explică Alexandra Stoica.

Am vrut să-l întreb care este situația patrimoniului industrial pe arhitectul șef din București, Dumitrașcu Ștefan Călin, însă acesta a preferat să se ascundă în spatele purtătorului de cuvânt al Primăriei București și să-mi refuze cererile pentru interviu. Nici pe site-ul Primăriei nu există date legate de fostele fabrici.

Sunt, totuși, câteva foste fabrici și uzine în București care au fost transformate în spații creative de către urbaniști pasionați și îndrăgostiți de oraș.

Aici a fost câmp,
Acolo a fost câmp,
La mine a fost câmp,
La ea a fost câmp
Și-acum sunt fabrici și uzine !
Mmm… Ce oraș frumos !
Alexandru Andrieș, Ce oraș frumos!, 1990

Cum transformi ruinele Industriei Bumbacului într-o oază de creație

„Hala era complet distrusă, nu avea curent, ploua prin ea, trebuia refăcută de la zero”, spune Iulian Canov, urbanist și partener membru biroului de arhitectură Wolfhouse Productions. „Vrem ca chestia asta să se transforme într-un fel de motor pentru tot cartierul ăsta.”

Împreună cu gașca lui de 30-40 de prieteni, din 2015 încoace a pus pe picioare fostul spațiu al Industriei Bumbacului, cea mai mare fabrică producătoare de bumbac de produs fire și țesături de pe vremea comunismului.

Din fericire, clădirile Industriei Bumbacului sunt împărțite între mai mulți proprietari, iar acestora le-a fost dificil să se așeze la masă și să decidă cui ar trebui să vândă spațiul și care ar fi afacerea cea mai bună. Așa că s-au mulțumit să închirieze spațiul până o să le trântească cineva o sacoșă cu bani. Moment în care și acestea ar putea fi rase de pe fața pământului.

Clădirile se află pe Splaiul Unirii, în fosta zonă industrială Timpuri Noi. Când treci pe lângă ele s-ar putea nici să nu le observi pentru că sunt vechi, ponosite, lungi și înalte de doar câteva etaje. Dar cum intri se deschide un spațiu neașteptat și creativ.

Iulian mă invită să facem turul locului. Sunt trei proiecte principale despre care vrea să-mi vorbească, chiar dacă clădirile au mai mulți chiriași, pe cele despre care urmează să vorbim le îndrăgește cel mai tare.

„Nod Makerspace este primul proiect cu care am venit aici, noi ca grup”, spune urbanistul. E un fel de coworking pentru oameni care produc diverse obiecte cu mâinile lor, fac design, instalații sau machete de clădiri, sculptează în lemn sau metal, inventează și meșteresc.

La etajul doi al clădirii principale este o cameră imensă și înaltă, plină de mese lungi peste care sunt aruncate tot felul de scule ale lucrătorilor, de la ciocane la imprimante 3D.

În camerele separate de pe margine este un atelier de metal, „în care poți vedea cum sculptorul Daniel Rădulescu sudează și șlefuiește un lanț cu mai multe fețe”, atelierul de lemn, sala de tăiat cu laserul și camera de vopsire.

Dedesubt sunt birouri pentru publicitari, arhitecți și alți creativi care lucrează la calculator, o bucătărie și un spațiu de ațipit și relaxat.

Oricine poate să vină să muncească aici, atâta timp cât lucrează într-o industrie creativă și poate să plătească un abonament lunar.

Tot la parter este și prima și singura bibliotecă de materiale din România. „Este cel mai nou proiect pe care l-am făcut, ocupă o treime din etaj, plus o sală de ședințe și prezentări”, spune Iulian.

Lucrătorii de la etaj au nevoie de tot felul de materiale pentru proiectele lor. Așa că pot să coboare și să se uite la rafturi întregi cu mostre de tipuri de plastic, lemn, metal, beton, marmură etc. ca să-și facă o idee mai bună despre cum să arate produsul lui.

„Sau poate ești designer de interior și vrei să vii și să alegi tipul de lemn pentru parchetul din sufragerie, habar n-am. Sunt vreo 3000 de materiale și vrem să ajungem la 10.000”, explică Iulian.

După ce și-a ales materialul, creatorul are la îndemână contactul producătorului și nu-i rămâne decât să-și comande ce-i trebuie. Producătorul plătește și el un abonament ca să-și expună materialele în bibliotecă.

„Nu avem un milion de euro de la mama sau tata, proiectul ăsta este cel mai mare efort făcut de acest grup și a fost realizat prin parteneriat cu firme mari.

Pentru ei expunerea e foarte ok, nu cred că o să afle cineva de Holcim din bibliotecă, dar pentru ei un abonament e mai nimic ca să fie expuși și să facă parte din acest proiect super interesant. Mai există producători care sunt foarte mici, care au materiale mișto și normal că nu plătesc pentru că nici nu vând în România.

Dar ne-au trimis mostre și dacă se găsește un arhitect care vrea să-i folosească, îl punem în legătură cu producătorul din Franța”

Ultimul proiect vizitat este La Firul Ierbii, despre care Iulian spune că e încercarea lor de a crește o comunitate în jurul hub-ului de industrii creative.

„Noi suntem urbaniști și arhitecți, putem să facem un desen frumos, dar nu avem skill-ul de a bate din ușă în ușă pentru a le vorbi oamenilor despre comunitatea pe care vrem să o construim. Bucureștiul ar fi un oraș mult mai bun dacă ar avea un sentiment de comunitate și apartenență la comunitate”, adaugă el.

Ca să se conecteze cu locuitorii cartierului Timpuri Noi, Iulian și tovarășii lui vor să organizeze un mic festival pe malul Dâmboviței, să se joace baschet sau să facă baie în Dâmbovița.

Desigur, este destul de complicat cu obținerea autorizațiilor pentru astfel de evenimente, mai ales pe malul râului, pentru că sunt multe instituții care administrează Dâmbovița: Ministerul Mediului, Primăria Capitalei, Primăria Sectorului 4, Primăria Sectorului 3 și Apa Nova.

„Eu nu sunt bucureștean, am venit la facultate și am rămas aici. M-am atașat pentru că-mi place să mă plimb pe străzi.

Sunt unii care lucrează aici pentru că salariul e mai mare, dar nu ar vrea să se implice în dezvoltarea orașului, îi înțeleg, dar îi înțeleg mai puțin pe cei care sunt bucureșteni și nu au grijă de orașul lor”, mai spune Iulian.

Arca Bursei Mărfurilor

The Ark este fosta clădire a Bursei Mărfurilor, situată între Casa Poporului și Piața de Flori Rahova, pe strada Uranus.

Pe vremuri, adică la finalul secolului al XIX-lea, era punctul economic principal al Bucureștiului, probabil de aceea arată ca un conac, cu cărămida la vedere și tot felul de ornamente care ademenesc privirea cu stilul ei eclectic și influențe neoromânești și romantice.

Clădirea a stat în ruină timp de 16 ani, după un mare incendiu, până în 2004, când arhitectul Teodor Frolu a descoperit-o pe când se plimba prin București în căutarea unui spațiu demn de reutilizat.

„Avea niște tablă în loc de geamuri, nu avea acoperiș pentru că era ars, avea doar cele două turnuri întregi și ieșeau niște pomi din interiorul ei. Crescuseră mai mari decât casa„, își amintește el.

Patru ani, câteva procese, certuri cu vecinii pe teren, o recondiționare făcută ca la carte și mulți nervi mai târziu, clădirea se numește The Ark și este casa unei agenții de publicitate și a mai multor corporații, are un restaurant la parter și spațiu de evenimente.

Teodor spune că obiectivul nu a fost să scoată cât mai mulți bani, cât mai repede, ci să facă un statement prin care să valorifice arhitectura clădirii:

„Din punct de vedere al arhitecturii ideea a fost de a salva tot ce a putut fi recuperat din vechea clădire, iar tot ce este nou să nu fie o butaforie, să nu facem ceva care imită ceva vechi”.

Așa că au combinat arhitectura industrială din secolul 19 cu arhitectura industrială din secolul 21.

„Noi ne-am dorit să tragem după noi zona. Ca arhitect, implicat în partea de dezvoltare de oraș, zona asta este una dintre cele mai valoroase, are patrimoniu de clădiri vechi de foarte bună calitate și are ceea ce nu prea există în București: un spațiu gol care poate să primească clădiri noi”, povestește arhitectul.

Acum, unul dintre proiectele la care visează Frolu este invadarea Centralei Grozăvești de către Grădina Botanică.

„Centrala Grozăvești va trebui să intre într-o retehnologizare și va elibera cam 60% din spațiul industrial.

Ar fi mișto ca zona aia să nu fie dărâmată și să faci blocuri pe ea, ci să o transformi într-un spațiu public, ceva pe educație, un muzeu al energiei, să faci un parteneriat cu Politehnica și să ai un centru de cercetare acolo.

Iar ideea de a invada zona industrială cu spațiul verde din Grădina Botanică ar fi ca un manifest al orașului modern care merge către eco și recuperează un teren pe care l-a pierdut în anii 50-60.”

Abatorul Timpurilor Noi

În spațiul fostului abator din București lucrurile stau mai puțin hipsteresc și mai ancorate în afacerile și nevoile bucureștenilor de rând.

Liviu Chelcea spune că Abatorul din Timpul Noi, vecin cu Nodmaker Space, este făcut după modelul abatorului din Paris și că a fost construit lângă Dâmbovița, prin anii 1800, în locul în care în care era ieșirea din București.

Abatorul, prin natura activității sale, avea nevoie de multă apă, iar pe acolo se scurgea râul în afara orașului, scutind astfel locuitorii de poluare.

„Tot complexul, încă din momentul construcției a aparținut de Primărie, fiind un serviciul comunal, întocmai ca și iluminatul public sau canalizarea.

După naționalizare, abatorul a devenit fabrică de preparare a produselor alimentare din carne, după 1950 activitățile de sacrificare a animalelor reducându-se din mai multe motive.

După 1989 a fost privatizată, numindu-se Splai S.A. Activitatea de producție a încetat foarte repede, firma trăind din veniturile obținute din închirieri… Intenția Primăriei este de a construi pe terenul respectiv o clădire administrativă, bineînțeles, dărâmând acest complex industrial excepțional.”

Liviu Chelcea, despre Abatorul Timpuri Noi, în volumul Bucureștiul postindustrial

În momentul de față, în clădirile răpciugoase ale fostului abator sunt ateliere mecanice, spații de depozitare, pielării, un restaurant și locuri nefolosite, semiabandonate.

Are postindustrialul viitor în București?

Spațiile postindustriale din București pot fi refolosite pentru o groază de nevoi ale orașului. Roma și Londra au muzeele de artă contemporană în foste fabrici, Berlinul este capitala muzicii techno și pentru că petrecerile se desfășoară în acele spații mari și cu acustică bună, foste fabrici și uzine, în timp ce orașul nostru duce o acută lipsă de săli de concerte și evenimente.

Însă după părerea lui Liviu Chelcea, Bucureștiul are cel mai mult nevoie de locuințe sociale. „Este o criză majoră de locuințe ieftine, nu găsești, au crescut prețurile foarte mult, sunt oameni care nu-și permit să stea în București, dar stau în afara lui deși lucrează în oraș. Sau gândește-te la ăia de pe Vulturilor, vine coada mare de evacuări.”

Construcțiile înalte și masive dau bine la ochi, iar mall-urile și hypermarket-urile par a fi semne ale prosperității și abundenței.

„La noi a fost eterna poveste că a fost foamete în anii ‘80, așa că acum hai să consumăm tot ca să ne rupem de perioada aia. În timp, asta o să aibă un recul, pentru că nu am avut în anii ‘80, putem să abuzăm oricând și oricât ca să ne reparăm sufletește”, mai spune Chelcea.