Cum am început să alerg

Iulia Marin

Redactor

Nu din reclame la pantofi sport sau din dorința de a arde calorii s-a născut elanul meu de a alerga. Gândul s-a instalat în mintea mea hrănit de o anume formă de disciplină după care tânjeam de când am devenit adult. (OK, poate au contribuit și reclamele la pantofi sport).

Să ai ritm, să dozezi efortul, să îți cultivi rezistența – lucuri pe care le-am uitat de când am intrat în „Clubul Oamenilor care Lucrează de la Nouă la Cinci”, socotind că le-aș fi știut vreodată.

Povestea celor 7 zile a început în ziua în care mi-am cumpărat primii pantofi (cu adevărat) sport din viața mea, din aceia care evocă mirosul gumei de mestecat Turbo și îți câștigă respectul în parc chiar și atunci când pare că îți dai duhul după un kilometru.

Dacă mă vedeți că alerg, chemați Poliția

E prima mea seară de alergat. Sosesc de la lucru și încalț pantofii cei noi. Într-o jachetă cu buzunare protejate de fermoar am telefonul, o pereche de căști, cheile de la apartament. Mă uit lung la un pachet de țigări, dar nu încape în buzunare.

În fața blocului, mi se face rușine – obiceiul mi se pare dintr-o dată snob. Mă cuprinde spaima, dar sunt atât de supărată pe fricile de care fug mereu, încât decid să o iau la goană de-a binelea.

Îmi personific teama și fug de ea: alerg printre tramvaie, femei care plimbă, la ceas de seară, copii în cărucioare, bărbați care fumează la câte-un colț de stradă.

Încet-încet, frica rămâne în spate. Nu-mi mai simt picioarele, pieptul îmi ia foc.

Respir în rafale, iar o durere sub coaste îmi taie cheful. Mă opresc și continui la pas o vreme. Durerea se estompează.

Apoi, încep din nou să alerg. În ciuda celor 10 grade de afară, mă încălzesc și reușesc să mențin ritmul. Încep să simt ce cred eu că ar fi runner’s high – transa alergătorului. Iar atunci mă opresc, epuizată. Estimez că nu am rezistat mai mult de un kilometru și jumătate. Halal transă.

Îmi amintesc cu amărăciune poanta mea preferată despre alergat: Dacă mă vedeți că alerg, chemați Poliția. Sigur mă urmărește cineva. 

Impasul

În cea de-a doua seară, deja îmi găsesc scuze:

N-o să știe nimeni că nu am alergat. N-aș putea găsi, oare, un mic hacker să modifice aplicația? E penibil, îmi dau sufletul după un kilometru! Asfaltul e cam dur, oare în casă nu se poate?

Îmbrac echipamentul și mimez o alergare ușoară în șosete, în fața unei oglinzi. Sunt dezolată, dar faptul că mă pun în mișcare îmi dă aaaaaripi.

Hai, mă, să ies, îmi zic, și uite că, în această a doua seară, îmi bat recordul personal – ajung la doi kilometri. La fel de epuizată, dar ceva mai fericită.

A treia seară, o durere atroce mi se înfige în capul pieptului. Durerea mă trimite, în aceeași seară, la medic.

– Am probleme cu inima?

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

„Dacă n-ai acea mâncare pe masă, nu știi că e duminică!” Ce se gătește în familiile croaților din zona Carașovei

La Carașova, un localnic își amintește că, duminica, bunicul, fiul și nepoții mâncau împreună supă de găină. La Rafnic, în comuna vecină Lupac, Maria Boșca face supă în fiecare zi. Pentru duminică, mai trebuie însă sarmale și un colac. Cel pe care îl pregătește acum e cu nucă, iar în alte duminici, poate fi cu mac, cu cireșe sau cu mere.

– Nu, e o costocondrită (inflamarea peretelui toracic – n.r.). Nu e grav. Ceva efort fizic ieșit din comun?

Cât mă întreabă asta, medicul mă măsoară din cap până în picioare, ca și cum o adiere de vânt mi-ar putea fi letală.

– Am alergat vreo trei kilometri în două zile, zic.

– Pfff, trei kilometri… și tot trebuie să o lași mai moale, râde el.

Mi se recomandă o pauză până trece durerea, o abordare progresivă și antiinflamator.

Mă simt umilită.

„You are the best!”

Luni dimineață, mă trezesc fără dureri. Îmi beau cafeaua și, pentru că mi-am luat o zi liberă, decid să alerg la primele ore, în parc. OK, primele ore este exagerat. Ajung în parc pe la 10.

Totuși, la lumina zilei, gestul pare ceva mai natural – alți oameni, care par veterani, spre deosebire de mine, aleargă ritmic, în perechi, concentrați.

Un paznic dolofan privește visător femeile în pantaloni strâmți, elastici. Mă felicit pentru ideea de a alege pantaloni mai largi. Din când în când, monitorizez timpul, viteza și mai ales distanța.

Când ajung la un kilometru, aplicația mă felicită – „Congratulations, you are the best!”. Vocea înregistrată sună însă atât de artificial, încât pare mai degrabă ironică.

Continui să alerg și, de data asta, îmi propun – și reușesc – să parcurg 4 kilometri. Între timp, am învățat să stăpânesc durerea de sub coaste – inspir și expir puternic. Tot efortul mi se îndreaptă asupra reglării respirației.

La prânz, închiriez o bicicletă și fac două ture de lac în Herăstrău. Am atât de multă energie, încât, când plec din parc cu un autobuz, îi spun la fiecare stație iubitului meu:

– Nu vrei să coborâm aici pentru o alergare ușoară?

El își dă ochii peste cap și râde:

– Te-a cam luat valul…

În ultima zi, o prietenă îmi propune să alergăm împreună. Accept și, la ceas de seară, ne vedem pentru prima dată una pe cealaltă în pantaloni de trening: hohote de râs. Facem câțiva pași, apoi decidem să luăm lucrurile în serios:

– Alergăm?

– Alergăm!

La un moment dat, aplicația începe să ne felicite la fiecare sută de metri. Sau, poate, dimpotrivă – începe să ne cunoască. ?

Alergăm 6 kilometri. Ea – la prima încercare, eu – la a cincea în 7 zile.

Constat, totuși, cu bucurie, că rezistența organismului mi-a crescut destul de repede. La finalul alergării, în loc să mă simt zdrobită, nu resimt decât o oboseală plăcută. Mă simt atletică atunci când, în drum spre casă, evit scările rulante și liftul. Ajunsă acasă, beau pe nerăsuflate trei pahare cu lapte.

Teoretic, paharele cu lapte marchează și linia de finiș a experimentului meu. Practic, deja caut un maraton pentru puterile mele (3 kilometri?), o a doua pereche de pantofi sport și noi surse de inspirație.