Cristian Tudor Popescu: "La 25 de ani, prețuiam inteligența. Acum, primul meu criteriu este bunătatea"

Mihnea Măruță

Redactor

Cristian Tudor Popescu nu e comentatorul care scrâşneşte din dinţi, nici justiţiarul obsedat sau neînduplecatul care nu ştie să zâmbească.

Acestea sunt imagini create de alţii. E ca şi cum ai confunda sabia cu tăietura.

Un om care are nevoie să conceptualizeze orice situaţie pentru a o putea înţelege, cineva care extrage metafore memorabile din comportamentul persoanelor publice, iar acele metafore ajung să înlocuiască numele acelor persoane, ei bine, acel om nu are cum să poată fi înscris într-o categorie sau subsumat unei etichete.

Pentru a verifica această ipoteză, am aşteptat să-l prind pe Cristian Tudor Popescu într-un moment de relativă tihnă şi să facem un interviu. Iar momentul s-a ivit săptămâna trecută, când el a venit la Cluj pentru a vorbi la dezbaterea intitulată „Democraţie vs. totalitarism”, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană.

Urmează un interviu lung, în care am pornit de la scandalul dezinfectanţilor, am vorbit despre revoluţie, corectitudine politică, UE, Rusia, Statele Unite, despre filme şi ideologie, din nou şi din nou despre România, pentru a ajunge, în final, la omul pe care voiam să-l descopăr.

Cel care dă nume personajelor şi situaţiilor. Numitorul presei române.

*

– Vă propun să începem cu dosarul dezinfectanților. Ce spune despre statul român faptul că, timp de 10 ani, noi n-am știut nimic, statul n-a verificat, dar, pe de altă parte, o directoare de spital din Vaslui a avut curajul să refuze să cumpere de la firma Hexi Pharma? Deci, în spitale se știa…

– Mai întâi să vedem de ce a ajuns, totuși, la lumină acest scandal. Pentru că putea, foarte bine, să nu ajungă, iar acești dezinfectanți să fie utilizați în continuare, cu consecințele incalculabile de care vorbeați zilele trecute, adică nu se știe câți morți din infecțiile intraspitalicești.

Oricum, se poate face o estimare. Eu cunosc cel puțin 3-4 cazuri. Dacă facem exercițiul ăsta cu fiecare, ajungem la numărul real al infecțiilor nosocomiale…

– Fiecare știe pe cineva care s-a îmbolnăvit…

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

– Bineînțeles. Fiecare știe pe cineva care s-a îmbolnăvit ducându-se în spital. Deci, ultima minciună sfruntată în direcția asta, cu 0,2%, vehiculată până în ultimul moment, este demolabilă pe loc.

De ce s-a întâmplat, totuși, minunea dezvăluirii acestui omor cu premeditare în masă? Aud tot felul de calificări, chiar și cele juridice, cum ar fi zădărnicirea vindecării bolilor… Ce zădărnicire, domnilor? Este vorba despre omor cu premeditare în masă.

Oamenii ăia care au diluat substanțele de 1000 de ori, de 2500 de ori, știau foarte bine care sunt consecințele în momentul în care dezinfectezi aparatură și mâini cu apă chioară.

– Avocatul diavolului ar zice „nu știau”.

– Cum să nu știe?

– Să presupunem, la limită, că patronul nu știa că sunt diluate. Nu era chimist.

– Și cine făcea chestia asta?

– „Subalternii”.

– Subalternii, fără știința lui. Ăsta este un loc comun foarte rezistent din perioada comunismului: „De-ar ști Vodă…” Asta funcționa și pe vremea lui Ceaușescu. Sunt niște supape ale sistemului, care, atunci când intră în degradare, se retranșează în niște redute progresive.

Pe vremea lui Ceaușescu, reduta era „tovarășul e dezinformat, nu-i spun ăștia”. Iar ultima redută a fost „ea e de vină”. Ăsta era ultimul zvon care venea de la activul de partid.

– Ultima redută, acum, este aceasta: „N-a fost decât o escrocherie”.

– Da, o simplă escrocherie… Nu. Este vorba de omor cu premeditare în masă – repet această expresie – și care trebuie tratat și pedepsit ca atare. Însă: el a ieșit la suprafață nu pentru că s-a sesizat vreun organism al acestui stat, dintre organismele care produc anticorpi în astfel de situații.

Pentru că, în situația de față, microbii sunt, de fapt, oamenii. Cei care ucid nu sunt Staphylococcus aureus sau pioceanicul, sunt oamenii. Ăștia sunt microbii ucigași din sistemul sanitar. Iar anticorpii care ar fi trebuit să funcționeze n-au funcționat. Niciunul dintre ei.

Cine a dat la iveală asta? Presa, echipa lui Cătălin Tolontan. Dar și echipa lui Cătălin Tolontan, de unde a obținut first break-ul? De la un gâtlej adânc (trimitere la Deep Throat, sursa principală a investigaţiei Watergate – n.r.).

Deci, în interiorul corupției, în interiorul acestei metastaze, au existat cel puțin două feluri de corupți. Unii care, la un moment dat, au avut interesul să devoaleze povestea asta. Din ce motiv, nu știm. Și atunci, mecanismul prin care se întâmplă acțiunea împotriva acestor criminali poate fi numit separația corupților în stat.

Nu știu dacă separația puterilor în stat funcționează așa de bine, dar separația corupților în stat, după perioada comunistă, funcționează.

În perioada comunistă, exista o singură corupție. Erai în sistemul de corupție, legat de Partid și de Securitate. Nu exista altul. Bineînțeles, vorbim despre chestiile serioase, nu despre bișniță pe Covaci.

După ’89, acest sistem s-a separat. S-a produs separația corupților în stat. Datorită acestei separații, avem dezvăluirea a ceea ce s-a întâmplat. Datorită, din cauza…

– Putem presupune că, dacă sursa primară din interiorul firmei n-ar fi vorbit, ar fi continuat acest sistem…?

– Evident. Ar fi continuat bine-mersi și în ziua de astăzi, SRI-ul ar fi continuat să informeze, să trimită 100, 200, 500, 900 de informări, domnul președinte Iohannis ar fi primit aceste informări împreună cu factorii responsabili și…

… ar fi fost informat.

– Exact. Asta ar fi continuat zi de zi, în vreme ce oamenii mureau și mor în spitale. De altfel, inerția și siguranța în funcționarea acestui sistem de corupție sunt atât de mari, încât, și după ce a izbucnit scandalul, încă se încheiau acele contracte cu dedicație, la diverse spitale și instituții.

– Cine ar trebui să mai fie chemat la audieri, în afară de responsabilii direcți? Într-un fel, e la fel ca în cazul Colectiv: nu doar patronii clubului și primarul de sector sunt de vină. În scandalul dezinfectanților, riscăm să rămânem la patronul firmei și, eventual, responsabili din Ministerul Sănătății. Până unde ar trebui să se meargă?

– În primul rând, până la vârful Ministerului Sănătății, de unde domnul acela cu nume hazliu – că el nu era hazliu deloc -, acel Achimaș-Cadariu, a procedat ca sovieticii la Cernobîl.

Până în ultimul moment, a ținut-o că problema nu există. Că sunt niște procente mici, că e și în străinătate așa ceva. Căuta să minimalizeze și să mușamalizeze până în ultimul moment.

Deci, responsabilitatea e în interiorul Ministerului Sănătății, pentru că primele organisme care ar fi trebuit să identifice această infecție numită Hexi Pharma erau cele din Minister.

Și primii care ar fi trebuit să se sesizeze, primii avertizori, ar fi trebuit să fie medicii. Pentru că medicii știau. Așa cum ați spus despre directoarea de spital din Vaslui. Medicii simpli, din spitale, știau.

– Și atunci ajungem la întrebarea: de ce tac medicii?

– De ce tac… Fiindcă, înainte de ’89, dacă cineva pe la vreo coadă kilometrică spunea, la un moment dat, – De ce stăm noi aici, ca niște animale, să ni se dea bucata asta de brânză? Hai să nu mai luăm nici o brânză, hai să ieșim să manifestăm, să nu mai stăm la nici o coadă… –, cei care îl reprimau pe respectivul în primă instanță nu era nici Miliția, nici Securitatea.

Îl reprima coada: Taci din gură, taci din gură! Unii plecau de acolo, să nu fie martori, să nu rezulte că au auzit ce-a zis ăla…

Ei, reflexele astea funcționează și acum: De ce să zic eu chestia asta? Adică ce, scot eu urâții din țară? De ce să-mi creez probleme? Mai bine îmi văd de treabă, s-o facă alții…

Întotdeauna e acest mecanism: De ce eu? De ce să fiu eu cel care iese în față? În filmul lui Tudor Giurgiu, semnificația era „de ce m-ați ales pe mine să mă nenorociți”. Aici aș întoarce semnificația: De ce să fiu eu ăla care iese și vorbește? Să fie alții, nu eu.

Imagine din filmul "Oblomov", regizat de Nikita Mihalkov

– Cum se poate schimba acest lucru? Pentru că generația celor mai tineri decât noi pare că are alt elan civic…

– Eu aș vrea să fie așa. Am și crezut că s-a întâmplat ceva de soiul ăsta după Colectiv. Mi-am permis, la vârsta mea, inadmisibil, să mai sper. Am avut iluzia asta: Uite, dom’le, s-a trezit în sfârșit un spirit…

– Avem periodic iluzia asta…

– E un soi de trezire isterică din torpoare. Cineva care stă, așa, într-o ațipire, nu e adormit și, deodată, hă!, tresare isteric, vreme de 30 de secunde, după care recade. Are Mihalkov o secvență, în „Câteva zile din viața lui Oblomov”… ceva cosmic. E o după-amiază rusească într-un conac pierdut în stepă…

– Aceeași atmosferă ca în „Soleil trompeur”…

– Utomlyonnye solntsem, da, exact. „Soare înșelător”, cum au tradus ei. Secvența din „Oblomov” e așa: în conacul ăla, mujicii stau, femeile torc, boierul se plimbă, un boier care nu pare a se gândi la ceva, stau toți, așa, într-o tăcere, cu pendula care bate din când în când, nimeni nu zice nimic, boierul se plimbă de colo-colo măcinat de plictiseală și, la un moment dat, unul dintre mujici zice – „Dom’le, stai să vezi, că Vanea a vrut ieri să scoată un scaun din iaz și a căzut și a intrat până la gât în lintiță…”.

Și ăștia încep să râdă, și râd de o prostie, pentru că nu era nimic de râs, dar era un motiv să ieși din torpoarea aia a după-amiezii rusești, din neantul ăla…

– S-a întâmplat ceva…

– Da, s-a întâmplat ceva. Și râd, și râd cu lacrimi, boierul se duce și îl îmbrățișează pe omul care spusese, îl pupă de trei ori pe obraz și, după vreo trei minute de râs, așa, se moaie toți și reintră în torpoarea aia. Ăștia suntem noi, domnule Mihnea Măruță.

Asta a fost și după Colectiv. Eu am sperat ca faza de stradă, ca în orice revoluție, să fie urmată de o fază instituțională, pentru că, totuși, nu suntem la asediul Palatului de Iarnă și nici la revoluția franceză. Există, totuși, o țară cu niște mecanisme democratice.

Eu speram ca, din rândurile acestor oameni, cei care au ieșit în stradă, să se formeze în mod spontan niște formațiuni, nu neapărat partide…

– Mai credeți în această formare spontană după ce avem experiența revoluției…?

– Da, am crezut, dom’le, am crezut. Ce să fac? Puteți să râdeți de mine…

– Inclusiv cei care au fost chemați la Cotroceni în celebra întâlnire…

– Aoleu, aoleu, ce-a fost acolo, Dumnezeule… Ăla a fost un vârf al penibilului. Nu știu cine era mai penibil, Iohannis, cu ultimatumul lui, Să vă prezentați pentru a dialoga democratic până la 12 noaptea!, sau adunătura aia care a venit acolo…

Dar eu speram altceva. Speram ca niște formațiuni spontan apărute să-și trimită candidații, care să-i concureze pe clasicii ăștia din Parlament și de la primării, să-i concureze și să-i învingă.

– Există câteva. Știți cât vor lua? Să zicem 5%, optimist. Există un caz la Iași, altul la Târgu Mureș, oameni care par din alt film…

– Da, care par altceva, nu mai sunt tot șmecherii ăia vechi.

– N-au nici o șansă. Ce spune asta?

– Spune că partea reactivă din acest popor – cea care poate, la un moment dat, să aibă niște sentimente morale, să tresară, să se indigneze și, eventual, să iasă în stradă – e mică. Și mică a fost tot timpul.

Și la revoluție a fost mică, să știți. În Piață, în noaptea aia de 21 decembrie, n-au fost mai mult de 5000 de oameni, în vârf. Ăia erau toți. Nu vorbesc despre Timișoara. Restul, milioane și milioane, s-au uitat la televizor. Mă rog, și așa s-au făcut eforturi considerabile pentru a izbucni acea revoluție…

Imagine de la întâlnirea preşedintelui cu reprezentanţii societăţii civile. Foto: Lucian Muntean

– Cum o vedeți acum, că tot ați adus vorba? Dacă ar fi să scrieți o lucrare științifică despre revoluţie, ce diagnostic i-ați da?

– Pentru mine, revoluția rămâne revoluție. Și mă enervează oricine îi spune loviluție, oricine îi spune aglomerarea din decembrie…

– Pentru că ați fost acolo, în 21 decembrie. Dar să încercăm să ieșim un pic din istorie. Ne imaginăm: sunteți Cristian Tudor Popescu, istoric din anul 2050. Ce scrieți despre revoluție?

– Revoluția a fost declanșată de mecanisme exterioare. Asta nu e nici măcar o noutate în istoria poporului român. În toată istoria modernă a României, începând de pe la 1830 încoace, tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat pe bază de impuls exterior. Niciodată impulsul nu a fost generat din interior. Au existat niște oameni care au fost capabili să-l pună în act…

– Niște patrioți, dacă nu ne e teamă de acest cuvânt…

– Da, unii chiar erau patrioți, dar impulsul a venit întotdeauna de afară. România nu a creat conjuncturi. România întotdeauna s-a pliat conjuncturilor externe…

– Avem un înger extraordinar…

… extraordinar, da. Am avut situații în care, într-adevăr, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, cum a fost în 1918. După ce s-a întâmplat atunci, poți să crezi în Dumnezeu. Eu nu cred, dar văzând cum a ajuns România mare din nimic, când era pe punctul să dispară de pe hartă, e un noroc divin.

Dar toate schimbările care s-au făcut în țara asta, legate de dreptul de vot, de dreptul de cetățenie, schimbările democratice, drepturile omului – toate au fost făcute la presiuni din exterior, mereu presiuni din exterior. Deci, și în ’89, presiunea conjuncturii din jur a forțat ca și în România să se întâmple ce s-a întâmplat.

Au existat niște oameni, puțini, care chiar credeau în răsturnarea lui Ceaușescu și a comunismului. Pentru ei, rămâne realitatea acelei revoluții, dar ea a fost falsificată extrem de rapid. În câteva zile, toți milițienii erau eroii revoluției. Asta e cheia a tot ce s-a întâmplat după aceea.

În 21 decembrie noaptea, încă erau două tabere: unii care trăgeau și unii care mureau. După care, tot ce s-a întâmplat a avut scopul să-i scoată pe diverși activiști, securiști și milițieni – eroi ai revoluției, laolaltă cu cei care fuseseră împușcați, care luptaseră cu adevărat.

Ăsta a fost scopul diversiunii create în 22 decembrie. Și așa ne-am trezit cu tot felul de inși care până ieri îți dădeau cu bulanul în cap și acum luau televizoare color peste rând, pentru că erau eroii revoluției.

Și, firește, domnul Iliescu, care n-a avut absolut nici o legătură cu revoluția. El nu a fost nici la Timișoara, nici în noaptea de 21 și n-a avut niciun fel de manifestare până când a fugit Ceaușescu. După aceea a venit. El se prezintă ca revoluționar. Nu e! Fals clar.

Să vă spun ceva frumos. L-am întrebat pe Ion Iliescu, la televizor: ce făceați în noaptea de 21 decembrie 1989? Și a zis: Îmi distrugeam carnetul de partid.

Și-am spus: Dar de ce-l distrugeați? Dac-aș fi fost membru PCR, eu nu l-aș fi distrus. Și, în general, de ce vă ocupați în noaptea aceea cu distrugerea unei bucăți de pânză roșie? Asta era problema?

Deci, asta făcea domnul Iliescu în acea noapte. În sfârșit… Revoluția trebuia să se întâmple, dar ea a fost falsificată foarte mult în raport cu revoluțiile din celelalte țări. Ăsta e paradoxul: revoluțiile de catifea din Polonia, Cehia și Ungaria au fost mai reale ca revoluții decât cea din România, care a avut cea mai mare cotă de sânge.

Aici, puterea a fost preluată tot de sistem, tot de – cum îi spun eu – plasmodia roșu-albăstrie, Partid plus Securitate, care imediat și-a schimbat aspectul și s-a reorientat până în zilele noastre. Uitați-vă, Condrea ăsta, care și-a dat duhul ieri-alaltăieri, e generația a doua de securiști. Tatăl care l-a generat pe fiu. Avem de-a face cu generația a doua de securiști, înfipți în punctele-cheie…

Cristian Tudor Popescu la Cluj. Foto: Raul Ştef

– Mă bucur că ați revenit. În ce măsură sunt răspunzătoare și ce ar trebui să se întâmple în serviciile de informații în urma cazului Hexi Pharma?

– Cu serviciile se întâmplă următorul lucru. Să vorbim despre SRI, că la SIE e altceva. SRI își lucrează imaginea în felul următor: noi nu mai suntem Securitatea.

– Și au reușit să se desprindă, imagistic, în ultimii ani…

– Da, imagistic reușiseră să se desprindă de ideea Securității, până când a intervenit fostul lor prieten, aș spune chiar consort, domnul Băsescu, care și-a schimbat brusc atitudinea. De atunci când cu agentul acoperit Ponta.

Enervat că pupila domniei sale este atinsă de organe, domnul Băsescu a trecut la o ofensivă de imagine „SRI = Securitate”. Asta se întâmpla acum vreo 2-3 ani.

SRI-ul procedează așa: când este vorba de responsabilitate, cum e cazul de față, cu Hexi Pharma, ei spun – Dom’ne, noi nu suntem Securitatea. Ce înseamnă asta? Noi nu intervenim. Noi informăm.

– Noi informăm ca orice serviciu dintr-o țară democratică…

– Exact. Deci, ei au dat deoparte componenta acțională a Securității, care era damnabilă și execrabilă, pentru a spune: Noi informăm. În schimb, în alte situații, îl avem pe șeful acela, general de la SRI, care spune – Dom’ne, justiția e în câmpul nostru tactic. Păi asta ce înseamnă? (râde)

Înseamnă action directe… Deci, când îi convine, nu suntem Securitatea, când nu-i convine, suntem. Ăsta e SRI-ul.

– Cum explicăm non-intervenționismul în acest caz?

– Eu nu cred că neapărat Condrea și conducerea Hexi Pharma erau înțeleși cu conducerea SRI. Cred că e mai grav. Cred că SRI-ul are o preocupare destul de intensă în a ne spune că se află în treabă.

Ăsta e marele secret al serviciului secret: să dea o umbră mai mare decât realitatea lui. Să ne dea impresia că controlează, supraveghează, că e tot timpul „ochiul și timpanul” care știe…

Nu-i adevărat. Sunt destui incompetenți pe acolo, sunt destui care-și iau informațiile din presă și le prezintă ca fiind mari achiziții. Asta este, de fapt, marea problemă a SRI-ului. Sigur că pot exista și acolo, în interiorul SRI-ului, inși care să fie cuplați cu diverși infractori, care să-i protejeze, care să aibă legături…

– În acest caz, cum credeți că s-a întâmplat? Fără ca patronul Hexi Pharma să fie protejat de anumiți ofițeri, putea să se întâmple această crimă?

– Putea. Nu era nevoie de protecția SRI-ului pentru asta. V-am spus: funcționează separația corupților în stat. Sistemul de sănătate e un sistem de corupție separat.

– Autonom?

– Da! Da, e autonom. În România există sisteme de corupție separate, autonome, în care se poate orice. Ei nu au nevoie de ajutorul SRI-ului ca să facă ce-au făcut acolo. E suficientă complicitatea mecanismelor de supraveghere din Ministerul Sănătății. Și complicitatea, în ultima instanță, a medicului simplu, așa cum vorbeam mai înainte.

Pentru că, de fapt, despre asta e vorba. În acești 10 ani, dincolo de orice SRI și de orice corp de control, ar fi trebuit ca un medic, unul, dintre toți medicii din țara asta, să vină și să spună, așa cum a făcut medicul Cârstoveanu.

De ce n-am avut, dom’le, un Cârstoveanu în 10 ani, care să vină să spună – Nu se poate așa ceva. Eu lucrez cu dezinfectanți care n-au niciun fel de efect ?

Pentru că știau, asta e cel mai grav. După părerea mea, principalii vinovați pentru perpetuarea acestei stări de lucru sunt simplii medici, care au fost complici. Se știu lucrurile astea în sistem.

Așa cum noi, în presă, știm ce hram poartă X și Y, așa știu și medicii cum merg lucrurile acolo. Și niciunul dintre ei nu și-a asumat să spună ce știau toți.

– Nici noi, în presă, nu ni i-am curățit.

– Nu, bineînțeles. Vedeți? E același mecanism. Corupția din presă e un sistem separat…

– Mai puțin autonom decât cel din sănătate…

– Bine, și-ăla din sănătate are niște relații cu politicul. Dar în presă e același mecanism. Acum, noi doi, dacă ne gândim, știm niște lucruri despre niște colegi de-ai noștri, dar nu le spunem. I-adevărat? Nici dumneavoastră, nici eu.

Alain Delon, în "Rocco şi fraţii săi" (1960), regizat de Luchino Visconti.

– Să ne mutăm cu discuția la Cannes. Ce spune despre Europa și despre lumea în care trăim faptul că nu se premiază filmul, ci ideologia din spatele filmului, apartenența etnică sau religioasă a realizatorului ori felul în care el se exprimă public pe anumite teme?

– Pentru mine, care sunt și rămân un cinefil, este dureros să văd asta. E dureros pentru că lovește în arta cinematografică. Știți ce a devenit festivalul de la Cannes? Un Eurovision. Cannes-ul a devenit Eurovision-ul ăla penibil, unde premiile se dau pe bază de cumulări politice, de găști politice care votează.

E foarte rău pentru arta cinematografică, pentru că vin criterii care alterează valorile estetice. Vii și spui – Îi dăm premiu pentru că e despre o problemă presantă în Europa, săracii sau emigranții… Știți ce sunt astea? Sunt considerente de realism socialist.

– Arta cu tendință.

– Exact. Ce vedem la Cannes este artă cu tendință, neo-realism socialist. Hai să premiem pentru că este la zi şi pentru că reprezintă o problemă. Știți care erau principiile realismului socialist? Ele pot fi mnemonizate cu termenul englezesc PINK. Să le luăm la rând, de la sfârșit.

„K” vine de la klasovost: ceea ce faci trebuie să aibă caracter de clasă. Uitaţi-vă la Ken Loach ce face acolo, Palme d’Or.

„N” e de la narodnost: trebuie să reprezinte probleme ale poporului, nu ale diverselor elite burjuie.

„P” și „I” sunt partinost și ideinost: în operă nu se pune decât ideologia Partidului, nimic altceva.

Păi asta vedem și acum. Sunt date la o parte filme de mare valoare, și am văzut în ultimii ani, și la Cannes, și la Oscar, am văzut premiate filme pe bază de criterii neorealist-socialiste. Astea pe care vi le-am enunţat acum.

Deci, nu poate decât să mă îndurereze chestia asta. Pentru că se intră în artă aşa cum intra comunismul, şi în general totalitarismele, aşa cum intra nazismul…

– Diferenţa este că, acum, oamenii o fac din proprie iniţiativă, este asumată. Nu este nimeni deasupra. Sau este ceva mult mai difuz…

– O fi. Ceva ce nu vedem. Sunt nişte organisme invizibile care spun la un moment dat – anul ăsta premiem filme cu homosexuali, anul viitor – filme cu negri, anul viitor – filme cu avort, e vremea iranienilor, e vremea românilor, e vremea sud-coreenilor…

– De unde vin aceste mesaje?

– Mi-e greu să vă spun. Sunt nişte curenţi care se formează. Eu însumi am fost într-un juriu supus acestei dileme.

– Cum s-a întâmplat?

– Am fost preşedintele juriului UCIN acum 2 ani. Concursul UCIN venea după Premiile Gopo. Noi ce facem? Ţinem seama de faptul că un film – era vorba de filmul „Closer to the Moon”, al lui Nae Caranfil – a luat tot ce se putea lua?

Cum se ia la Gopo: căşună pe câte-un film şi ăla ia tot. A luat „Poliţist, adjectiv” de ajunsese săracul Corneliu Porumboiu – „Dom’le, dom’le, nu se poate, ajunge!”… Luase şi pentru montaj, ceea ce mi s-a părut cel mai bun banc al acelei ediţii. Când filmul are bobine întregi în care nu mişca aparatul…

Deci, cu juriul UCIN: ce facem? A fost o discuţie înainte de jurizare: Ţinem seama de faptul că un film a luat nu ştiu câte premii? Deci, noi ar trebui acum, politic, să ne orientăm să dăm altcuiva. Vedeţi, principiul străin de artă: în artă nu funcţionează democraţia. Arta nu e democratică.

– E chiar dictatorială.

– E dictatorială, nu e democratică. În artă nu e așa – daţi câte-un kil de brânză să ajungă la toată lumea. Ăla care o face ia toată brânza.

În urma discuţiei, am spus: Nu ţinem seama de nimic. Avem lista de filme: dacă ăsta e cel mai bun, nu ne interesează ce-a fost înainte. Judecăm exclusiv estetic. Ceea ce nu fac domnii din jurii nici la Cannes, nici de la Oscar, nici de la Berlin…

– Sunteţi de acord că Europa se scindează cam pe aceleaşi graniţe din timpul Războiului Rece? Dar acum, de o parte e „corectitudinea politică”, de cealaltă, un recul naţionalist cauzat de impunerea acestei corectitudini…

– Această corectitudine politică izvorăşte, la urma urmei, din democraţie. Este un mecanism exagerat al democraţiei. Ce înseamnă democraţie? Toţi pornim cu şanse egale în competiţie.

Când împingi la absurd democraţia, rezultă corectitudinea politică, în care minoritatea ajunge să aibă şanse „mai egale” decât majoritatea, iar puterea din stat ajunge să controleze majoritatea prin teroarea minorităţii. Te-ai atins de un minoritar sexual, religios, rasial, eşti terminat. În felul ăsta, tu majoritar, eşti ţinut sub control prin diversele minorităţi. E un mecanism dictatorial mascat, care izvorăşte însă din democraţie.

Şi naţionalismul extrem izvorăşte tot din democraţie. Atunci când democraţia depăşeşte bunul simţ. Ce-a făcut, de fapt, doamna Merkel? Dincolo de orice considerente de real politik şi de analiză politico-sociologică, doamna Merkel a ieşit din graniţele bunului simţ când a făcut acel anunţ.

Am şi zis atunci, la televizor, că e prima dată în atâţia ani de când fac analiză politică că văd un politician de nivel înalt făcând un lucru inexplicabil. N-am niciun fel de argument pe care l-aş putea aduce gestului doamnei Merkel. Dânsa a exagerat în direcţia democraţiei, în direcţia drepturilor omului – direcții bune, de altfel, dar e şi aici o limită.

Vedeți, eu, fiind cinefil, explic realitatea prin ficțiune, ăsta e defectul meu profesional. Când am o situație de viață, mă raportez la o situație de film, cu care încerc s-o explic. În „Rocco și frații săi”, ideea e următoarea: Rocco, fratele cel mic, jucat de Alain Delon, e de o bunătate biblică, de o bunătate…

… dostoievskiană…

– Exact. De o bunătate dostoievskiană, absolută. Dar, în societate, bunătatea absolută poate să facă răul la fel ca răul absolut, asta spune filmul lui Visconti.

Când fratele lui se duce să-l denunțe pe Simone, care a omorât-o pe femeia aia și trebuie să plătească, Rocco, în bunătatea lui imensă, spune „Nu, stai!”. El vrea să blocheze, de fapt, mecanismele sociale.

Asta a făcut, de fapt, doamna Merkel. A făcut un gest care arată a bunătate supremă și care are, de fapt, consecințe extrem de nocive pentru societate.

Deci, aceste malformații care apar acum, atât corectitudinea politică, cât și naționalismul exacerbat care, iată, cuprinde țări europene, își au cauzele în exagerări ale democrației.

– Ce mecanisme le pot controla?

– Nu știu, nu pot fi controlate. Pentru că aici nu funcționează decât mecanismul – te arzi și poate vei ține seama ulterior.

– Ați citit „Supunere”, romanul lui Houllebecq?

– L-am citit. Modest.

– Dincolo de valoarea literară, ideea ispitei e interesantă, și anume: pentru că nu mai are un reper, care odinioară era credința creștină, bărbatul occidental e în pericol de a fi atras de islam, pentru funcții, pentru mai multe femei, pentru putere de toate felurile. Aș vrea să cuplez această idee cu o declarație recentă a lui Marine Le Pen: Dacă voi fi aleasă președinte al Franței, voi recunoaște Crimeea ca aparținând Rusiei. Ce viitor prevedeți Uniunii Europene într-un asemenea scenariu?

– În momentul în care Marine Le Pen ajunge președintă a Franței, Uniunea Europeană nu mai există. S-a terminat.

Marine Le Pen, la Sinaia. Foto: Lucian Muntean

– Puteți dezvolta?

– Hai să vedem. Prima ocazie de dizolvare a UE este Brexit-ul. Dacă Marea Britanie iese din UE acum, pe 23 iunie, s-a terminat cu Uniunea Europeană.

– Deci, dacă ies fie Marea Britanie, fie Franța, pentru că sunt nuclee de coagulare….

– Da, esențiale. Fără oricare dintre cele trei țări, Germania, Franța, Marea Britanie, s-a terminat cu Uniunea Europeană. De fapt, Uniunea Europeană a însemnat întotdeauna Franța plus Germania, plus Anglia, lipită ulterior.

– Care asigura mereu echilibrul…

– Da. Și răul va fi în primul rând pentru noi, pentru ăștia de pe-aici, din Est. Nu pentru Franța sau Germania, care vor trăi pe picioarele lor. Dar România nu poate supraviețui în afara Uniunii Europene.

– Nu poate supraviețui independentă…

– Sigur. (Ironic) Că, dacă ne ducem la CSI-ul lui Putin, intrăm și noi în „uniunea vamală” și suntem fericiți. Dacă încercăm să supraviețuim ca țară europeană, fără UE nu putem. Din păcate, sunt mulți care nu-și dau seama de acest lucru, inclusiv factori politici.

– Duc mai departe scenariul: se produce Brexit-ul, câștigă Marine Le Pen în Franţa și e ales și Trump în SUA.

– Atât Marine Le Pen, cât și Trump sunt foarte conectabili la domnul Putin. Deci, în momentul ăla se va produce un soi de arc peste Europa, în care Rusia va dialoga numai cu Anglia, Franța, Germania, Statele Unite. Iar țările astea ale noastre…

-… vor cădea între vagoane…

– Exact. Asta e, de fapt, problema. Nici nu e nevoie ca UE să se desființeze de facto, cu declarații, cu ciocanul, ca la Zidul Berlinului. Putem rămâne de formă, fără niciun fel de apărare, suspendați într-un spațiu gri, într-un „cordon sanitar” în care am mai fost.

Am mai fost până au murit 3000 de oameni la New York. Dacă nu mureau 3000 de oameni la World Trade Center, România nici gând n-avea să intre nici în NATO, nici în UE. Vă aduceți aminte, că suntem vechi în meserie.

În clipa în care dispare acest efect de interes al Statelor Unite și al Vestului, generat după prăbușirea, în 2001, a Turnurilor Gemene, noi recădem în zona gri.

– Instalarea scutului anti-rachetă de la Deveselu nu este un contra-argument?

– Nu este. Indiferent ce scuturi ai pe teritoriu, depinzi de ecuația dintre marile puteri. Așa cum s-a întâmplat și după al doilea război mondial. Acolo s-au făcut niște lucruri împotriva bunului simț și împotriva situației din teren.

De pildă, Grecia, care era aproape comunistă, a fost salvată că avea Anglia interes acolo. Voia domnul Churchill ca Grecia să rămână în zona de interes. Și atunci s-a făcut vivisecția aia crâncenă, au fost lichidați comuniștii și Grecia a trecut în partea aia.

În vreme ce România – în care comunismul era, practic, inexistent, cu 800 de membri de partid – a fost transformată într-o țară comunistă. Ce legătură are asta cu realitatea?

Deci, nu te asigură nici o bază și niciun scut. Asigurările nu pot rezulta decât din politică, domnule Mihnea Măruță. Nu componentele militare îți asigură securitatea.

Foto: Lucian Muntean

– Mă aduceți la altă întrebare pe care o pregătisem. Cum facem că ratăm din nou? Cum se explică discrepanța atât de mare între ce speram în noiembrie 2014 și ceea ce demonstrează președintele Iohannis de un an și jumătate?

– Nu mă aflu în situația de a fi sperat ceva în legătură cu domnul președinte Iohannis.

– Eu am sperat și cred că milioane de români au crezut că măcar va fi normal. De data asta însă, dezamăgirea este de nivel intelectual, nu e de nivel politic.

(râde) – Intelectual și uman.

– Înclin să cred că președintele nu se mai prezintă la summit-uri pentru că nu știe ce să zică. Mi s-a relatat că participă la discuții cu delegații oficiale și nu are nici o idee. Confirmați aceste informații?

– Le confirm. Am avut o întâlnire cu domnul Iohannis înainte să fie președinte. De-aia vă spun că n-am avut iluzii. În campania electorală mă interesa un singur lucru: să nu iasă Ponta. Știam ce e cu domnul Iohannis, dar nu regret niciun moment, nici măcar acum. Dac-ar fi ajuns Ponta, e greu de imaginat și distopia corespunzătoare.

– Și-atunci cine conduce România în acest moment?

– E o foarte bună întrebare. Cine conduce România în acest moment… Răspunsul meu este: nu știu. Și mă îndoiesc că știe cineva.

– Un grup?

– În acest moment, conducerea România este disolută, este distribuită.

– Merg mai departe: ce se întâmplă cu informările acelea? Duc ele la vreo rezultantă politică sau intelectuală?

– Informările SRI-ului?

– Informările pe care le primește principalul centru de putere al țării.

– Nu reacționează. Domnul Iohannis se consideră informat, după cum a și spus. Dar, dincolo de întâlnirea mea cu dânsul, mai aveți o confirmare în interviul lui Robert Kaplan. Care spune, expressis verbis, „domnul Iohannis nu e vizibil la Washington”.

– Iar o altă confirmare este vizita la Washington a premierului. Domnul Cioloș reprezintă, după dumneavoastră, o alternativă?

– El, da. El ar fi o șansă, luat separat. Dar acest guvern pe care l-a alcătuit – nu știu în ce măsură prin propriile opțiuni -, acest guvern este greșit. Și în niciun caz nu s-a comportat așa cum speram, ca un guvern de tehnocrați. Sunteți tehnocrați, mergeți by the book, nu sunteți politicieni. Vă aștept să acționați profesionist și cu curaj.

De pildă, cu halucinatul de la Agricultură, cu 35 de miliarde de euro cu camionul, astea sunt declarații de politician ordinar. Sau Alexandrescu de la Cultură, care se duce, îi zbiară unul de la Operă „Afară cu străinii din țară!”, îl întreabă altul de ce are străinul salariu mare, iar el se conformează și își schimbă decizia de pe o zi pe alta. Ăsta e comportament de tehnocrat? E comportament de politician de colțul mesei.

Deci, e o mare dezamăgire acest guvern. Domnul Cioloș, în sine, ar putea să facă o treabă. Are și bun simț, e și bine intenționat.

– Însă continuă să spună că nu va intra în vreun partid. Ca și cum ar reteza orice fel de proiecție pentru perioada de după noiembrie 2016. Ce rămâne? Președinte – nu, premier – nu, președinți de partide – vai de mama noastră…

– Rămâne scutul de la Deveselu. Rămâne ambasadorul Statelor Unite, care, din când în când, va ieși și ne va spune ce mai avem de făcut. E bine așa? (râde)

– Nu poate să decidă mersul lucrurilor.

– Nu poate, dar România nu va fi lăsată. Cel puțin în actuala conjunctură geostrategică, România nu va fi lăsată să o ia razna prea mult. Nu pentru că i-ar fi cuiva drag de noi.

Pur și simplu, geostrategic nu își pot permite ca România să o ia razna, și atunci se vor produce din nou presiunile exterioare, sub care, de altfel, trăim de atâția ani.

Toate schimbările pe care le-ați văzut făcute în 25 de ani, toate au fost la presiune externă. Dacă era după noi, n-am fi evoluat un milimetru din ’90 încoace.

Imagine din filmul "Oglinda", regizat de Andrei Tarkovski.

– În ultima parte a interviului, vă propun un joc. Vreau să apelez la cinefilul și scriitorul de SF care sunteți. În ce film v-ați dori să trăiți?

– Bună întrebare. Mi-ar plăcea să trăiesc în „Oglinda” lui Tarkovski. E un fel de altă viață a mea, „Oglinda”, și nu e a doua viață, cred că e prima. Pentru mine, dintotdeauna, filmele au însemnat mai mult decât viața. Mi s-au părut mai mult viață decât viața asta din jurul nostru.

Am trăit mai mult în filme decât în viața reală. Emoțiile mele au fost mai mari într-o sală de cinema decât în situații de viață, întotdeauna.

Cea mai mare identificare interioară cu universul dintr-un film am avut-o cu „Oglinda” lui Tarkovski. Deci, acolo aș vrea să trăiesc.

– De ce personaj feminin v-ați îndrăgosti?

– De personajul lui Nicole Kidman din „Dogville”.

– Cel mai bun prieten, tot personaj de film, v-ar fi…?

– Cred că Rain Man, jucat de Dustin Hoffman. Cu Rain Man s-ar întâmpla un lucru foarte important: eu aș fi prieten cu el. Nu știu dacă și el ar fi prieten cu mine. Niciodată n-aș ști dacă și el e prieten cu mine, dar, cu siguranță, eu aș fi prieten cu el.

Pentru mine, asta a fost cel mai greu întotdeauna: să fiu eu prieten cu cineva. Au fost și cazuri în care eu am fost prieten cu cineva, fără ca acel cineva să fie prieten cu mine.

– Are legătură tot cu bunătatea dostoievskiană?

– Da, are. Ați intuit foarte corect. Odată cu vârsta, inteligența a trecut pe planul doi ca valoare supremă. Nu eram așa. La 25 de ani, prețuiam inșii inteligenți, chiar dacă erau niște lepre. Acum e invers. Acum, primul lucru după care mă uit, primul meu criteriu este acela al bunătății.

– Dacă vi s-ar da o a doua viață, ați petrece-o în filmul…?

– Dacă mi s-ar da a doua viață, aș petrece-o în „Odiseea spațială 2001”.

– Ieșind din film, dar rămânând într-un teritoriu al imaginației și al ficțiunii. Dacă ați putea călători în trecut, ați vrea să o – sau să îl – cunoașteți pe…?

– Aș vrea să îl fi cunoscut pe Friedrich Wilhelm Plumpe, adică Murnau. Așa-l chema, Grasul, Friedrich Grasul, Plumpe. Aș fi vrut să vorbesc cu el atunci când făcea „Nosferatu”, atunci când făcea „Der letzte Mann” sau „Tartuffe”…

– Dac-ar fi să alegeți, ați fi luptat în războiul…?

– Acum, nu, n-aș mai lupta în niciun război, dar, când eram mic, la 10-12 ani, voiam să lupt în războiul din Vietnam, de partea vietnamezilor.

– Faceți ce faceți și tot în Est mergeți…

– Tot în Est, bineînțeles.

– Ați vrea să cântați alături de…?

– Adică să mă aflu și eu în treabă… Alături de Gorillaz. Nu mai știu ce fac acum, dar au niște albume extraordinare.

– Ați vrea să jucați tenis cu…?

– Cu Suzanne Lenglen. A fost primul mare jucător de tenis. A fost Federer al anilor ’20. Dacă vă uitați la filmele vechi, o să vedeți acolo tenisul din toate timpurile, până în zilele noastre, în acea doamnă, cu rochia scurtată până la genunchi pentru prima dată…

O s-o vedeți făcând drive volé, adică procedeul preferat al Serenei Williams, al Azarenkăi, al jucătoarelor de atac. Nu volé clasic, ci drive volé, adică lovitura cu dreapta sau cu reverul direct din aer, o să-l vedeți la Suzanne Lenglen și cu forfecare, deci săritură de tip Stan Laurel, cu ambele picioare în aer…

– Michael Chang…

– Da! O lovitură de tip Chang, cu forfecare și cu drive volé, în anii ’20… Cred că Suzanne Lenglen este cea mai mare ființă, bărbat-femeie, care a pășit vreodată pe un teren de tenis.

– Dacă ați putea, pe cine ați vrea să salvați din istorie…?

– Foarte bună întrebare. (Tace 15 secunde) Sunt mai mulți. Pe cine aș vrea să salvez… Cel mai mult aș vrea să-l salvez pe Liviu Babeș (pictorul care şi-a dat foc şi a ars în 2 martie 1989, pe pârtia Bradu din Poiana Braşov, pentru a protesta împotriva dictaturii comuniste – n.r.).

– O, Doamne.

– Aș vrea ca omul ăla să nu fi murit.

– Să-i spuneți – „Liviu, nu merită!” ?

– Să-l opresc să facă ceea ce a făcut. Să fi apărut ca un călător prin timp, ca o fantomă, lângă el, atunci, pe pârtie, și să-i fi spus – „Oprește-te!”. Să-l determin să nu facă ce a făcut. Pentru că nu a avut efect.

– Cine știe în ce plan are rost…

– Asta nu știți nici dumneavoastră și nici eu. Dar în România de după 1989, am văzut. Eu am rostit acest nume ani de zile, iar interlocutorii făceau – „Cum îl cheamă, dom’le? Cine e Liviu Babeș?”.

Ani de zile am spus lucrul ăsta. Întrebați-i pe copiii ăștia dacă știe vreunul cine a fost Liviu Babeș și ce a făcut el. Și-atunci, i-aș fi spus – „Nu. Nu e cazul să mori”.

– Ce secret al lumii ați vrea să aflați?

– Aș vrea să aflu secretul a tot. Cum e posibil ca noi doi să vorbim acum. Acesta e singurul lucru despre care se poate discuta. Cum e posibilă existența și de ce nu este totul non-existență, pentru că așa ar trebui să fie, de fapt.

De ce există toate astea, ce e dincolo de 45 de miliarde de ani-lumină, cât este limita comoving a universului observabil, adică luând în considerare expansiunea…

– Dac-ar fi să asistați la o scenă istorică, fără să fiți văzut, ca o musculiță, care ar fi?

– Aș vrea să fi asistat la ultima ședință a CPEx-ului (Comitetul Politic Executiv – n.r.), aia în care Ceaușescu a zis că-și dă demisia.

– Avem stenograma.

– Voiam să le văd fețele. Voiam să văd momentul ăla – actoricește, filmic vorbind -, în care tovarășul se ridică de la masă. Și cum acționează ceilalți în clipa când el spune – „Atunci alegeți-vă alt secretar general”. Aș fi vrut să văd efectiv acel moment. Mi l-am închipuit de multe ori…

– Ce carte ați fi vrut să scrieți?

– „Particulele elementare”, Michel Houllebecq. Când am citit-o, am avut un sentiment dureros că n-am scris-o eu.

– E de o tristețe îngrozitoare.

– Da, da. Dar asta visam, și încă mai visez, să scriu o carte la care cititorul să fie obligat să întoarcă, pur şi simplu, capul de la pagină. Să nu mai poată citi. Să fie atât de greu suportabil ceea ce citește – în legătură cu propria lui condiție, pe care și-o descoperă citind -, încât să se oprească din lectură, să se uite în lateral, să tragă aer în piept și dup-aia să citească mai departe.

Ei bine, Houllebecq a reușit. N-a mai reușit după aceea, dar în „Particulele elementare” a reușit efectiv să te facă să nu mai suporți textul. Era insuportabilă tristețea asta dizolvantă…

– Când îi moare câinele…

– Da. E un moment în care te scurgi, te dizolvi complet sub presiunea nostalgiei și a tristeții…

– Mai am puțin, cu îngăduința dumneavoastră. România ar trebui să fie condusă de…?

– De o țară străină civilizată.

– Dacă ați avea avere, ați finanța…?

– Tineri cineaști. Nu tineri ziariști.

– Dac-ați putea, i-ați convinge să vină în țară pe…?

– Pe nimeni. Nu cred că un român care se află în exterior și care face bine niște lucruri trebuie să fie rechemat. Trebuie să rămână acolo unde este. Cred că face României și românilor mai mult serviciu de imagine decât dacă s-ar întoarce în țară. De ce să se întoarcă?

– Când ați fost foarte fericit?

– În primul rând, nu știu foarte exact ce e termenul ăsta, fericire. Mi-e greu să identific o situație comparabilă cu așa ceva. Nu mi-e foarte clar dacă chiar am fost fericit.

Cred că am fost fericit în ultimul an de facultate, când am făcut lucrarea de licență la Automatică – Sisteme de reglare adaptivă cu model etalon. Timp de un an și jumătate am căutat o funcție, o funcție Lyapunov, care se referea la hiperstabilitatea unui sistem. Era ceva infernal.

Închipuiți-vă că tai o minge în jumătate și încerci s-o lipești pe un plan, pe masă. Apeși aici, se umflă dincolo. Apeși acolo, se umflă dincoace. Un an și jumătate am bâjbâit după funcția asta.

În momentul ăla, mai erau vreo trei inși în lume care puteau să înțeleagă ce fac eu acolo, doi americani și un japonez. Atât. Nu mai știa nimeni în lume chestia aia.

Timp de un an și jumătate, și-n culcare, și-n somn, și când vorbeam cu oamenii, și când eram cu soția mea, că eram căsătorit, aveam viermele ăla în cap, care continua să ruleze acolo. Schimbam, schimbam, schimbam ipoteze, în speranța că voi găsi funcția aia. Un an și jumătate.

Au fost nenumărate eșecuri, au fost false soluții, pe care le credeam bune, dar când făceam simularea pe calculator… După un an și jumătate de căutări, în care mă transformasem la față, în care prietenii mă întrebau – „Ce-i cu tine?”, că deja începusem să arăt deranjat psihic din cauza obsesiei ăsteia, am găsit-o.

Am găsit-o într-o dimineață.

N-am crezut că e, pentru că fuseseră atâtea eșecuri, și am lăsat-o. Pe urmă am început s-o testez, așa, lent – îmi ziceam că iar o să găsesc că nu e -, o dată, de două ori, de trei ori, și, când am văzut că ajung la a patra testare și rezistă, am făcut simularea cu profesorul – dom’le, asta e!, în clipa aia mergeam pe străzi și-mi venea să le spun oamenilor – „Ce știți voi? Eu știu ceva ce nu știe nimeni pe globul ăsta”. Această funcție n-a existat, iar de-acum există.

Ăla a fost un moment în care am fost fericit. Al doilea a fost când fiul meu cel mic, Matei, a luat 6,80 la matematică, la Bacalaureat, după trei ani de chinuri. Mi se face pielea de găină când mă gândesc. Trei ani de zile până când și-a luat Bacul, până când s-a hotărât. Și am muncit cu el vreo cinci luni.

Acel 6,80 mi se pare echivalentul teoremei Hamilton-Cayley, perla algebrei liniare. A fost al lui, 6,80 ăla, l-a luat pe bune, a făcut el exercițiile respective și și-a luat Bacalaureatul după trei ani.

– Dacă ar fi să mă iau după ce ați spus înainte, fericirea dumneavoastră, acum, n-ar mai ține de intelect, ci ar ține de bunătate.

– Da. Acum cred că poți fi fericit atunci când încerci să vindeci pe cineva de ceva. Întrucât eu însumi sunt bolnav, singura modalitate de a-ți mai ameliora boala e să încerci să-i tratezi pe alții. Doar așa poți și tu să speri că o să-ți fie mai bine.

Pur și simplu fac ceva pentru câte cineva, fără să știe nimeni. Uneori nu știe nici respectivul. Dacă văd pe cineva care mi se pare că merită, că ar putea să facă niște lucruri…

Mai mult, ce să spun? La urma urmei, o să fac 60 de ani la toamnă. Timpul trece oricum, orice-aș face. Asta se rezolvă fără contribuția mea.