Crima din Orient Express

În noua ecranizare a romanului Crima din Orient Express, scris de Agatha Christie în 1934, actorul şi regizorul britanic Kenneth Branagh face un exerciţiu de stil şi împleteşte atmosfera specifică unui interbelic romanţat cu mici comentarii la adresa societăţii capitaliste de azi.

În comparaţie cu varianta din 1974, semnată de Sidney Lumet – cea mai cunoscută de până acum, pentru care Ingrid Bergman a câştigat Oscarul destinat rolului secundar feminin –, aceasta este ironică şi mult mai jucăuşă.

În acelaşi timp, deznodământul reuşeşte să iasă din sfera teatralului, iar printre actorii principali îşi face apariţia şi un afro-american, Leslie Odom Jr..

Aceste adăugiri de nuanţă pot fi puse pe seama trecerii timpului, a ruperii unor tabuuri sociale sau pur şi simplu a modificării felului în care se spune, cinematografic, o poveste.

Manuel Garcia-Rulfo, Daisy Ridley şi Leslie Odom Jr..

Branagh deşiră firul epic în mod relaxat, conştient că mulţi spectatori îl cunosc deja.

Felul aproape mistic prin care detectivul Hercule Poirot face conexiunile cele mai dificile se înscrie într-o logică a artificialităţii care este asumată la nivel scenaristic şi care e moştenită dinspre opera originară.

Numai că această trăsătură de caracter e dublată de auto-ironia pe care Branagh i-o potenţează lui Poirot.

Astfel, Crima din Orient Express, varianta 2017, nu caută să convingă prin deducţiile specifice anchetei, ci mai degrabă prin detaşarea cu care actorii şi implicit personajele ajung să conştientizeze, în faţa camerei de filmat, că interpretează un rol.

Ei au un dialog permanent şi aproape direct cu spectatorul, fapt neîntâlnit în operele generaţiilor precedente.

De pildă, la începutul acţiunii, Poirot e recunoscut de una dintre domnişoarele care vor călători alături de el. Felul cum îl recunoaşte reprezintă un comentariu exterior faţă de povestea interioară a romanului Agathei Christie.

Miss Mary Debenham (Daisy Ridley) îi spune lui Poirot că îl recunoaşte după mustaţă, fapt pe cât de necredibil în poveste, pe atât de amuzant şi conform cu abordarea plină de referinţe a lui Branagh.

În aceste condiţii, faptul că Branagh însuşi este cel care îl interpretează pe Hercule Poirot devine logic şi adaugă o dimensiune suplimentară exerciţiului retoric şi uşor manierizat pe care britanicul îl face alături de o distribuţie aproape de necrezut: Michelle Pfeiffer, Derek Jacobi, Judi Dench, Willem Dafoe, Daisy Ridley, Penélope Cruz, Johnny Depp şi Olivia Colman.

Johnny Depp, într-o scenă din film.

Contextul din jurul filmului, împreună cu povestea originară pe care o reiterează, ajunge să capete un dublu rol.

Nu au plecat „de tot”, dar nici nu se mai întorc. Cum arată migrația românilor care n-au plecat din România de nevoie

Ce i-a împins să părăsească țara pe românii care n-au plecat „de nevoie”? Am stat de vorbă cu 27 de români stabiliți în Olanda pentru a înțelege.

BZ 77 FUN

Nimeni nu a știut și nici n-a putut afla vreodată cum de, într-o noapte oarecare de vară, a apărut acel Mercedes lung în parcarea din spatele blocului B3 de pe Strada Pajiștei, numărul 12. Era parcat ilegal, nu departe de o ghenă cu gunoaie mereu răsfrânte peste pubele.

Întâi, putem vorbi despre tentativa formală de a deconstrui şi reconstrui în cheie contemporană o poveste clasicizată. Pe urmă, identificăm caracterul moralizator al unei mici istorii care trebuie spusă din generaţie în generaţie, pentru a nu fi pierdută.

Crima din tren funcţionează, iată, ca simbol şi, prin urmare, ca legendă. Aparent de neiertat, un astfel de gest capital poate fi totuşi înţeles în anumite condiţii.

Hercule Poirot, o personalitate, imaginea autorităţii, ajunge să fie investit cu povara deciziei. El este cel care hotărăşte ce fapte trebuie pedepsite şi ce fapte pot fi trecute cu vederea.

Uciderea lui Edward Ratchett (Johnny Depp) – criminal la rândul lui, paria al societăţii civilizate, om care vinde falsuri pe post de antichităţi – capătă astfel semnificaţia unui eveniment-pretext, cu ajutorul căruia se răspândeşte o pildă.

Poirot, detectiv lucid şi membru de vază al societăţii, poate permite o crimă dacă ea îndeplineşte o funcţie de reparaţie moral-socială.

Aşa cum se întâmpla şi cu ecranizarea din 1974 (Albert Finney, Lauren Bacall, Ingrid Bergman, Jacqueline Bisset, Jean-Pierre Cassel, Sean Connery, Anthony Perkins, Vanessa Redgrave), în spatele acestei morale trebuie puşi actori cei mai cunoscuţi. Ei vor credibiliza povestea nu numai prin interpretare, ci mai ales prin aportul faimei.

Aura lor transformă o simplă poveste poliţistă petrecută în tren în Povestea unei societăţi duplicitare, care trebuie să îşi recunoască vina pentru a putea merge mai departe.