Cozonac. Transilvania. O călătorie

Nu mi-a venit să cred cînd am dat, nu de mult, într-o librărie de cartier peste cartea Adinei Kenereş Cozonac. Transilvania. O călătorie. Nu ştiam că Adina Kenereş – autoarea unui minunat roman, Îngereasa cu pălărie verde (despre care Radu Ţeposu scrisese pe vremuri ca despre o variantă modernă şi puţin frivolă a Crailor de Curtea Veche), şi al unui remarcabil volum de nuvele, Rochia de crin (trei povestiri, dintre care „Micuţa” a fost considerată o Doamna Dalloway à la roumaine) – a publicat un roman nou.

Şi, fără să exagerez, de ani buni încoace ştiu cam tot ce mă interesează din ce apare, e prima mea preocupare. Cum să nu ştiu, totuşi, că Adina Kenereş a publicat, în cele din urmă, cel de-a doilea roman, pe care îl aşteptam şi eu, ca alţii, de vreme bună?

Prospectez săptămînal librăriile din Bucureşti, site-urile cele mai importante dedicate noilor apariţii şi am încă buni prieteni care mă ţin la curent cu tot ce mişcă. Cum de nu am aflat că a apărut o carte pe care o aştept de mult?

Dincolo de orice întrerupere de curent pe drumul dintre autor şi cititor, am avut brusc senzaţia că romanul acesta (pe care nu l-am putut lăsa din mînă) vine din altă lume.

Am avut, mai exact, citind acest excelent roman, confirmarea unui exil definitiv şi fără putinţă de întoarcere, asumat, încheiat, negru. Ca şi cum Adina Kenereş nu s-ar fi întors niciodată, de fapt, din Franţa, unde a fugit, în 1987, urmată în vara lui 1989 de soţul ei, poetul Petru Romoşan.

Ca şi cum ar fi scris acest roman dur, nostalgic (în sens kunderian) şi terminal-ironic de dincolo, dar nu din Franţa, şi nu din România, poate dintr-un limb istoric, geografic şi politic, dintr-o Transilvanie mitică, dintr-un Ardil străvechi, ţară imobilă, neschimbată, cu valorile intacte.

Aşa încît stratagema narativă a privirii străinului din Cozonac. Transilvania. O călătorie este de fapt dublată de o altă lentilă, cu mult mai străină, care vede tot, înţelege tot şi nu iartă nimic.

Naratoarea, întoarsă pentru cîteva zile din Franţa cu intenţia de a scrie un reportaj pentru o revistă franţuzească (despre „brioşa” ardelenească numită cozonac), e însoţită de o franţuzoaică get-beget care vrea să cunoască ţara de baştină a unui bărbat iubit, Mihai.

Nu întîmplător, privirea acesteia din urmă e pînă la capăt blurată de iubire şi iertare, de înţelegere şi compasiune.

E mai degrabă privirea cuiva care ştie, din experienţă, că, în relaţiile dintre oameni, lucrurile esenţiale (iubirea, încrederea, credinţa) sînt întotdeauna mai importante decît accidentele de parcurs.

Franţuzoaica Geneviève (Gene) nu e doar o străină cu instrucţie medie (kinoterapeuta naratoarei), predispusă la degustarea pitorescului dintr-o ţară pierdută la marginile civilizaţiei europene, ci mai ales o fiinţă implicată esenţial, prin iubire, într-o lume care-i aminteşte de lumea alsaciană a bunicilor.

Nici măcar limpezirea unor ciudăţenii (securistice) din biografia românească a lui Mihai nu-i opacizează Genevièvei din Vosges lentila prin care priveşte ţara străină şi sălbatică pe care o iubeşte aprioric.

În schimb, privirea naratoarei e neagră. Într-un text cum numai Adina Kenereş putea scrie în acest moment în literatura română, în stilul kenereşian inconfundabil, cu volute şi piruete stilistice, cu cuvinte inventate şi mixturi lexicale unice, naratoarea acestui mic roman despre o ţară şi o viaţă furate traduce mecanismele răului:

„…în rest, tot ce nu e clar e doar pură frică, naşterea şi moartea sunt capetele fricii… În franceză, frica e o stare psihică sau organică trecătoare, cu cauze şi rezolvări. În română, de optzeci de ani, frica e nedreptate, înjosire, umilire, renunţare, despărţire, pierdere, abandon, ruşine, căinţă, furie, sinucidere, crimă, victoria de oţel a răului asupra binelui. Antimorală, anti-Hollywood, antiviaţă. Ceva simplu, în fond. Intraductibil”.

De dincolo, din limbul celor fără de ţară, dar şi de dincolo de micile şi marile scandaluri ale tranziţiei, Adina Kenereş scrie un roman despre singurul loc pe care nu ţi-l poate lua nimeni. Numele lui e secret, deşi calea spre el mai trece încă prin zona Orăştiei din ţinutul Hunedoarei (Hindioara, cum îi zicea Vasile Lovinescu). Acolo unde se face cel mai bun cozonac din lume.

*

Adina Kenereş, Cozonac. Transilvania. O călătorie, Editura Compania, 2015.