Cosmina Șchiopu, administrator de imobil, Franța: "Cu un nod în gât, vă spun că mă întorc doar în concediu"

Cosmina Șchiopu. Foto: Arhiva personală

Numele meu e Cosmina Șchiopu, am 43 ani, sunt din Brașov și de 11 ani trăiesc la Paris. Cum am ajuns aici? Karma! În 2007, după a nu știu câta ceartă cu șeful, m-am hotărât să demisionez.

Eram singură, stăteam în chirie și aveam un job de rahat. Mi-am zis: "Acum ori niciodată!".

Îl cunoscusem pe actualul meu soț în Brașov și tot insista să merg la el, în Franța.

Așa am plecat: one way ticket to Paris. 

*

Adaptarea a fost destul de ușoară.

Având sprijinul soțului meu, cetățean francez, m-am înscris la cursuri de limba franceză și, încet-încet, am început să-mi caut de lucru.

La început, am lucrat într-o pizzerie, apoi într-o trattoria, apoi am îngrijit o scriitoare de 102 ani, apoi am ajuns gardienne d'immeuble − un fel de șef de scară.

Deci, toate munci "de jos", fără nici o rușine, chiar cu multe satisfacții!

Prima satisfacție a fost că, în 5 ani, am reușit să-mi cumpăr o garsonieră la Brașov, ceea ce, cu munca mea de "birou" din România, nu aș fi reușit singură niciodată.

Din păcate, dacă pe plan sentimental și material sunt mulțumită, un mare gol rămâne în sufletul meu. Este dorul de casă!

Mă simt tot timpul înjumătățită, cu o viață aici și cu gândul la locul în care am crescut, cu durerea în suflet că nu-i pot îmbrățișa pe cei dragi rămași acolo decât o dată, de două ori pe an.

Chiar dacă aici am câțiva amici cu care mai ieșim la un pahar de vin, ne mai vedem la o cafea sau mergem să vizităm vreo expoziție, nu simt aceeași afecțiune ca pentru prietenii din copilărie − și ei, din păcate, împrăștiați în toată lumea.

Cu românii de aici nu am tangențe. E bizar, dar de fiecare dată când am cunoscut un concetățean, am fost trasă pe sfoară.

**

Ies cu amicii francezi, marocani, englezi și italieni, plătim nemțește, povestim despre politică, imigrație, războaie etc.

Atunci mă simt ca într-un program Erasmus, suntem toți în aceeași barcă! Discriminare există, sub varii forme. Subtile.

Câteodată, mă gândesc serios să mă întorc in România, apoi mă umflă râsu'-plânsu' și-mi zic: "Și ce naiba să fac acolo? Să deschid o mică afacere, să risc tot ce-am agonisit aici ?"

Povestesc cu frații mei care au rămas în România, în special cu unul care are afacerea lui, care îmi spune: "Ești nebună? Tu nu vezi cât mă chinui eu, nu vezi că e din ce în ce mai rău, din toate punctele de vedere?"

Dacă nu ai bani, mori de foame. Prețurile sunt aproape ca  la Paris, dacă nu mai mari. În spitalele de stat mori cu zile. Birocrație, indolență, nepăsare. Cam așa percep eu România prin ochii celor rămași în țară.

În concluzie, cu un nod în gât, vă spun că în România mă întorc doar în concediu.

Cu regretul de a nu mă simți "întreagă", decid să rămân aici unde, dacă uneori mă simt în nesiguranță din cauza atacurilor teroriste, mă simt totuși în siguranță din punct de vedere financiar, din punctul de vedere al sănătății, știu de ce plătesc o grămadă de impozite, simt că există un stat care aplică o lege egală pentru toți, unde nu există conceptul de șpagă și unde mă simt mai mult acasă decât în România.

Nu spun că aici totul e roz-bombon. Dar e mult mai bine pentru mine.

#maiviiacasă

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează