Vânătorii de fantome (Ghostbusters)

Noul Ghostbusters (tradus, ca și primul film, Vânătorii de fantome) rulează în aceste săptămâni în cinematografe și se dorește un comeback după aproape trei decenii de la partea a doua, regizată, la fel ca prima, de Ivan Reitman.

Acest proiect nu se leagă, însă, de primele două nici prin actori şi nici prin membrii importanți ai echipei de producție. Filmul e regizat de Paul Feig și scris de el în tandem cu Katie Dippold. Din câte se pare, acest Ghostbusters nu e, de fapt, o continuare a seriei vechi, ci o refacere a ei, o punere în context, deci o actualizare. Se specifică destul de clar că scenariul este bazat pe cel realizat în 1984.

Întrebarea care se pune e în ce măsură este benefică o astfel de reluare a ceva care se baza atât de mult pe poveste. Acel univers e limpede că fusese creat cu multă pasiune pentru genul provenit din familia Goosebumps (literatură de groază scrisă de R. L. Stine pentru copii), reper care, chiar dacă nu a fost început de Stine, a făcut şi mai cunoscută, mai vizibilă această specie narativă.

Acelaşi efect benefic pentru popularizarea tendinţei l-au avut şi filmele Jumanji sau Familia Addams, pe care se înscrie seria Ghostbusters. Toate sunt proiecte derulate în anii ’80 sau ’90, când se poate observa că au existat o apetenţă şi o liberalizare în sensul genului soft horror dedicat minorilor. De unde şi realizarea unor demersuri de calitate, înfăptuite de oameni care chiar iubeau acest curent. Și nu îl exploatau strict pentru faptul că oferea profituri potenţiale destul de însemnate.

Pentru ce înseamnă Ghostbusters în ansamblul istoriei cinematografiei, acest nou demers e o ofensă adusă poveștii imaginate la baza ei de scenariştii Harold Ramis și Dan Aykroyd. Pe lângă momentele penibile continue la care ajunge să recurgă din lipsă de inspirație, filmul e plictisitor, previzibil, fiind atât de modest intelectual încât la un moment dat devine insuportabil.

Toată ideea de autoironie, de film lejer şi prietenos care nu se ia în serios, e într-adevăr încercată de Feig, dar ce iese se înscrie în categoria eșecurilor toxice pentru însăşi ideea de cinema şi, mai larg, pentru ideea de artă populară.

De la stânga la dreapta, Leslie Jones, Melissa McCarthy, Kate McKinnon și Kristen Wiig, în "Ghostbusters". Sursa foto: Columbia Pictures

Ca urmare a unei invazii de fantome în Manhattan, Jillian Holtzmann și Abby Yates, savante nebune ale departamentului științific dintr-o facultate marginală, devin implicate în prinderea și înlăturarea acestor entități mistico-malefice, stângaci construite în CGI.

Fostă prietenă cu Abby, Erin Gilbert (profesoară la o universitate renumită, dată afară din cauza trecutului ei în cercetarea fenomenelor paranormale – subiect neacceptat de o instituţie prestigioasă) se vede nevoită să se alăture acestei aventuri.

A patra roată la căruță e Patty Tolan, lucrătoare la metrou și intrată întâmplător în toată afacerea. Nici măcar ea (și nici scenariştii) nu realizează exact ce rol şi ce rost are.

Pe parcurs, cum e de așteptat, eroinele dau peste tot felul de întâmplări care se vor amuzante și totodată ușor terifiante.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Chris Hemsworth, în rolul Kevin. Sursa foto: Columbia Pictures

Filmul se înscrie, aşadar, prin caracteristicile asumate în mod deficitar, în categoria horrorului SF ultra-soft, potrivit atât pentru copiii de 10 ani, cât și pentru părinții lor care se poate să fi prins seria originală când erau mici. E un mod de a atrage în sala de cinema cât mai multe categorii de vârstă.

Tocmai de aceea, revenirea la Ghostbusters poate fi considerată o acțiune inteligentă de marketing, dar calitatea realizării anulează orice presupuse bune intenţii.

Filmul a costat o sută şi ceva de milioane de dolari – ceea ce este enorm chiar şi pentru Hollywood – şi a scos deja mai mulți bani din vânzarea de bilete. Însă acest succes de public nu demonstrează neapărat ceva în afară de faptul că mecanismul de promovare pus la punct de marii jucători ai pieţei încă funcţionează, fiind aproape imposibil de contracarat.

Ghosbusters al treilea rămâne, în ciuda acestei invazii de spectatori în sălile de cinema, un demers condamnabil din toate punctele de vedere. De ce? Pentru că întăreşte ideea că această dorinţă de a face profit călcând peste cadavre s-a cronicizat, devenind o tendinţă regăsibilă în toate planurile financiare ale marilor case de producţie. În acest caz, Columbia Pictures e principalul investitor atât la vechea serie, cât şi la cea nouă.

Actualul Ghosbusters indică (într-un exemplu tip aşa nu se face!) cum un univers clasic-cult poate fi distrus printr-o deconstrucţie involuntară şi compromis de o mână de oameni poate bine intenţionaţi, dar prost instruiţi.

Pentru publicul nou, care nu cunoaşte calitatea primelor două filme ale seriei, al treilea film nu funcţionează ca un catalizator care să atragă spre reluări ale proiectelor din anii ’80. Ci, mai degrabă, e un obstacol în calea (re)promovării pe care un demers onest ar fi oferit-o poveştii originale. Ghostbusters al treilea nu reuşeşte deloc stabilirea unei relaţii intime cu publicul său. Dimpotrivă, îl îndepărtează.

În tentativa de a actualiza ceva care nu cerea neapărat asta, Feig et co. reuşesc doar să facă ţăndări încă una dintre legendele construite în cadrul acelui cinema american care încă mai credea în basme și nu era obsedat doar de profit. Și păstra oarece viaţă, cu acel gram de suflet care de multe ori înseamnă diferenţa între un film autentic şi unul şablonard.

Astfel de proiecte demonstrează cât de mult s-a rafinat (în sens negativ trebuie înţeles acest termen) stilul de a face film în cadrul marilor case de producţie. Folosind o cenzură mascată (bazată pe profit), producătorii permit doar proiecte modelate după tradiţia sec-previzibilă de a prezenta un eveniment cu accente senzaţionale. Acest tip de cinema a ajuns să fie toxic!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€