Toni Erdmann

Winfried Conradi (interpretat de Peter Simonischek), un neamţ la vreo 60 de ani, trece printr-o criză existențială și decide să își viziteze fiica, Ines (Sandra Hüller), care lucrează la Bucureşti pentru o companie importantă şi se află pe punctul de a încheia o afacere care i-ar aduce statutul de partener în firmă.

De unde totul începe ca o poveste despre singurătate şi despre lipsa de comunicare dintre un tată şi o fiică pe care nu îi mai leagă nimic, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi pe alocuri ilogică.

Ines insistă – voalat – ca Winfried să se întoarcă acasă, în Germania, aşa că el începe o luptă neobişnuită prin care să ajungă, totuşi, la sufletul fiicei sale.

În primă instanţă, Winfried pare de acord să plece, dar apoi își asumă o nouă identitate și devine, pentru anturajul fiicei sale, Toni Erdmann: un aşa-zis diplomat, un ciudat care se ţine după cunoscuţii lui Ines şi care, astfel, o pune mereu în încurcătură.

E un anevoios drum al regăsirii cel pe care mizează regizoarea Maren Ade.

Secvenţă din film, cu Ines şi tatăl ei în prim-plan.

Pe lângă narațiunea care se complică de la o situaţie la cealaltă, filmul trebuie privit ca o declarație împotriva ipocriziei umane.

Acest al doilea nivel de interpretare este chiar mai important decât ceea ce se întâmplă în mod concret. Pentru Maren Ade, totul arată a alegorie – situaţia se legitimează doar ca pretext.

Intrăm într-o lume ternă – în care oamenii vor să epateze întruna, în care se poartă conversaţii fără esenţă, unde tot ceea ce contează e păstrarea aparențelor, ascultarea oarbă a superiorului, încercarea de a te menține la suprafață, de a nu te face de râs, de a nu greşi.

Toni Erdmann se infiltrează în cele mai ciudate moduri printre apropiaţii lui Ines: vrea să îi arate fiicei sale că munca a acaparat-o și că are o existenţă tristă.

Pe tot parcursul filmului, regizoarea Maren Ade subliniază că oamenii au încetat să mai trăiască în mod real și că s-au refugiat în muncă, în amiciții conjuncturale, în amoruri lipsite de pasiune.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Lipsa de satisfacție dăinuie în personaje şi singurul care pare că trăiește cu adevărat este acest protagonist rebel.

Aterizarea lui Toni Erdmann se aseamănă unei intervenţii divine. Iniţial, oamenii pe care îi întâlneşte sunt stânjeniţi de directeţea lui, nefiind obişnuiţi cu un discurs naiv în aparenţă, dar atât de franc, necenzurat.

Încetul cu încetul însă, atitudinea li se modifică, se deschid, nu mai sunt atât de înțepați, își recapătă sufl(et)ul şi încep să respire.

În multe feluri, filmul Toni Erdmann aduce aminte de clasicul American Psycho (2000). E un fel european de a sublinia cinematografic ipocrizia lumii.

Maren Ade nu merge atât de departe cum o făcea Mary Harron – ceea ce îi poziţionează filmul departe de capodoperele acestui gen învelit în absurd. Asemănarea există, dar rămâne mai mult la nivel de intenţie.

Asumând o atitudine mult mai realistă decât romanţatul American Psycho, Toni Erdmann e un exemplu de cinéma vérité – unde totul este prins în mod realist, fără muzică de fundal, fără exagerări interpretative, fără prea multe schimbări de cadru, fără actori atât de buni precum Christian Bale et al. E o introspecţie de la distanţă.

În primăvară, la Cannes, Toni Erdmann a câştigat premiul FIPRESCI, al criticilor de film, care îl şi vedeau, în timpul festivalului, ca principal favorit pentru Palme d’Or. (Până la urmă, premiul l-a luat I, Daniel Blake, în regia lui Ken Loach).

Cu toate că este un proiect solid şi coerent, nu cred că Toni Erdmann ar fi meritat să triumfe pe riviera franceză. Are scăderi bruşte şi o anumită platitudine pentru a se putea autentifica drept un demers ieşit din comun.

În ciuda momentelor inspirate, personajul lui Toni nu e de ajuns pentru a ridica întreg filmul, iar povestea e liniară şi am mai văzut-o atât în producţii de festival, cât mai ales în producţii comerciale.

E plin Hollywood-ul de poveşti despre workaholics care ajung să se epuizeze de la atâta muncă şi care, totuşi, ajung într-un final la marea conştientizare.

Aşa cum este conceput, Toni Erdmann se vrea un film care să creeze încordare personajelor şi spectatorilor deopotrivă. Însă niciunul dintre momentele cu potenţial de a şoca nu este menţinut îndeajuns – nici petrecerea pe dezbrăcate, nici sexul dintre Ines şi colegul ei de muncă, nici momentul în care Toni se leagă cu cătuşe de fiica sa.

În istoria cinemaului există proiecte mult mai îndrăzneţe în ceea ce priveşte nivelul până la care e condus absurdul. Funny Games (regia: Michael Haneke) e primul care mi-a venit în minte, dar nu e neapărat cel mai nimerit exemplu de pus în relaţie cu Erdmann.

Mai aproape de această discuţie stă filmografia regizorului grec Yorgos Lanthimos (de pildă, The Lobster – prezent anul trecut în competiţia de la Cannes – e la un alt nivel decât Toni Erdmann). Sau Idioterne, al lui Lars von Trier, unde se face sex pe bune, povestea e împinsă până la marginea patologicului, iar nebunia regizorală e realmente palpabilă.

În schimb, regizoarea Maren Ade se dovedeşte prea reţinută, iar finalul filmului său, tezist şi moralizator, nu face decât să întărească impresia că ea nu îşi asumă riscul de a merge până la capăt.

Toni Erdmann

Regia: Maren Ade.

Scenariul: Maren Ade.

Cu: Peter Simonischek, Sandra Hüller, Michael Wittenborn.

★★★★☆

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€