The Square / Pătratul

Intriga filmului The Square / Pătratul (laureat cu Palme d’Or la Cannes 2017) este construită pe tensiunea dintre localnicii înstăriţi și imigranţii sărmani, însă fără mizerabilismul etic cu care s-au afirmat fraţii Dardenne, Ken Loach sau Cristian Mungiu.

Regizorul suedez Ruben Östlund – autorul controversatului Force majeure (Caz de forţă majoră) – caută să polemizeze în alt fel. El vorbeşte despre ipocrizia burghezului occidental, pornind dinspre bogaţi înspre săraci, adică vâslind contra curentului din cinematografia importantă a ultimilor ani.

Această axă inversată îi permite să construiască la un înalt nivel estetic, astfel că fiecare scenă reprezintă un tablou.

Construit din secvențe care pot funcţiona şi separat, ca scurte happeninguri, Pătratul e coagulat de prezenţa lui Christian (Claes Bang), care este director artistic al muzeului de artă contemporană din Stockholm.

Pe măsură ce curge, povestea înglobează momente suprarealiste, reprezentative pentru cinematografia nordică. Conaţionalul său Roy Andersson, autorul straniului Un porumbel stătea pe o cracă meditând asupra vieții, pare să fie un model influent pentru Ruben Östlund. El îşi gândeşte fiecare acţiune în doi paşi: introduce evenimente exagerate, cărora le succed rezolvări sau explicaţii de tip parabolă.

Elisabeth Moss și Claes Bang, într-o scenă din film.

Povestea începe în plină stradă, când lui Christian i se fură telefonul, portofelul şi butonii − moștenire de familie și simbol al bunăstării. El începe să îl monitorizeze pe hoţ cu ajutorul GPS-ului instalat pe telefon, dar interesul său este mai degrabă unul antropologic, de tipul jocului şoarecele şi pisica.

Ajutat de un angajat al muzeului, Christian localizează semnalul într-un bloc aflat în partea rău famată a oraşului. Apoi, sub influența alcoolului, cei doi decid să conceapă o scrisoare de ameninţare – amicală, își spun ei – pe care o livrează în fiecare cutie poştală din acel imobil.

Dar acest teribilism aparent nevinovat poate deteriora destine.

Simţindu-se ocrotit de sistemul din care face parte, protagonistul uită repede întreg evenimentul. Dineurile oficiale şi pregătirile pentru vernisarea unei instalaţii de artă contemporană îi ocupă tot timpul. Lucrarea constă dintr-un pătrat luminos, „sanctuar al încrederii şi afecţiunii, în interiorul căruia lumea îşi împarte drepturile şi obligaţiile”.

Regizorul foloseşte această pretenție egalitaristă ca pretext pentru a putea fi ironic la adresa lumii în care se mişcă.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

La fel ca în Force majeure, Östlund construiește pe metoda bulgărelui de zăpadă – cu situaţii tensionate care escaladează rapid –, numai că, de data asta, avalanşa e livrată într-o cheie simbolică. El vorbește despre o societate abrutizată, care își stăpânește violența numai fiindcă nerespectarea normelor aduce cu sine prejudicii de imagine şi de statut social.

Oamenii nu mai cred în amabilitate şi altruism dintr-o pornire morală, însă continuă să le predice, pentru că doar astfel pot fi acceptaţi de grupul din care fac parte.

Christian promovează valori pe care se minte că le-ar fi asimilat. Pornirea lui de a distribui câte o scrisoare în toate acele apartamente demonstrează că acea zonă a societății i se pare nedemnă de a fi luată în neserios.

Pentru el, cealaltă parte a lumii reprezintă un simulacru, un joc pe calculator, o instalaţie sau o ştire. E un subiect pe care îl poate specula.

Asta îl face să trimită scrisoarea fără să îi înţeleagă potenţialul nefast. Și, pentru că îi e frică să îl înfrunte direct pe cel care l-a tâlhărit, se refugiază în spatele unui asemenea element mediator.

Dar, în acea jumătate a oraşului, viața e aspră, iar oamenii nu îşi permit jemanfișismul lui Christian. Un puşti ajunge să fie bănuit că ar fi furat acele obiecte, iar părinții lui – care nu apar în cadru, ci sunt doar sugeraţi – nu îl cred când încearcă să le spună că nu el este hoțul.

Pus în faţa unor repercusiuni îngrijorătoare, băiatul, care are 10-12 ani, străbate oraşul pentru a-i cere socoteală lui Christian. Și, în timp ce acesta poate alege dacă ia parte la o confruntare sau nu, având de partea sa toate argumentele (statut, bani, cultură etc), celălalt nu îşi poate permite un asemenea privilegiu.

Relaxarea aproape nepăsătoare care îl defineşte pe Christian aminteşte de o altă satiră socială premiată recent la Cannes: Elle. Acolo, protagonista (interpretată de Isabelle Huppert) trece prea uşor – luând aproape în derâdere – peste şocul unui viol. Mai degrabă intrigată decât speriată, ea intră într-un joc care se termină cu moartea accidentală a făptaşului, un vecin devenit violator din pură plictiseală.

Regizorul Ruben Östlund.

La conferinţa de presă de la Cannes, unde The Square a avut premiera mondială, Ruben Östlund a spus că, pentru el, cel mai important element al filmului rămâne pătratul, ca metaforă a societăţii în care trăim împreună, dar fără să ne cunoaştem cu adevărat.

Înăuntrul acestei suprafeţe, cu toate reflectoarele îndreptate spre noi, suntem foarte atenţi la felul cum ne comportăm. În afara pătratului, părem să nu mai fim atât de principiali şi de corecţi. Sunt trăsături de care ne-am debarasat, sugerează Östlund.

Privit în acest context, filmul funcţionează ca simbol. Autorul se întreabă dacă arta modifică într-adevăr mentalităţi sau dacă rămâne doar o chestiune de dispută între intelectuali ce reiau în buclă discursuri rămase fără semnificaţie.

Aşa cum o prezintă Östlund, producția artistică a devenit inutilă. Creată deseori doar pentru premii și receptată în cerc restrâns, arta şi-a pierdut nervul polemic şi se refugiază într-un discurs călduţ şi preţios.

Suedezul plusează şi dă de înţeles că, de fapt, aproape nimic nu mai are rost. Trăim într-o lume suprasaturată de idei, produse şi evenimente, pe care nu mai avem nici timpul şi nici dispoziţia să le înţelegem.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€