The Lobster (Homarul)

Pe la 1855, poetul Gérard de Nerval a fost văzut plimbându-și homarul prin Grădinile de la Palais-Royal. Întrebat de ce face acest gest excentric, a răspuns că e la fel de ridicol să plimbi în lesă o pisică, iar homarul e o ființă misterioasă, care știe tainele din străfundurile mărilor.

Așa este și The Lobster (Homarul) – cel mai recent film al cineastului grec Yorgos Lanthimos: o poveste bizară, o formă de nebunie care se transformă într-o metaforă despre întreaga umanitate.

Premisa narativă a filmului e remarcabilă. Într-o lume viitoare, dacă îți pierzi partenerul de viață (în urma unui divorț sau a unui deces) trebuie să mergi la un Hotel unde ți se cere să îți alegi un animal totemic. În caz că, timp de 45 de zile, nu îți găsești un nou partener de viață, ești transformat în respectivul animal.

La acest Hotel ajunge și David (excelent jucat de Colin Farrell, care s-a îngrășat 18 kilograme pentru acest rol). E însoțit de un câine, despre care aflăm repede că e chiar fratele său, care a eșuat în a-și găsi o altă pereche.

Întregul film este înțesat de conexiuni inter-textuale. Trimiterea imediată se face la primul film al lui Lanthimos: câinele ne duce cu gândul la extraordinarul Kynodontas (Caninul, 2009), povestea sadică în care o familie își ține copiii închiși în casă, așteptând să le cadă caninii. The Lobster are același aer puțin absurd, în care limitele dintre realitatea posibilă și cea improbabilă sunt foarte greu de trasat.

O altă referință directă este la Salvador Dali și la celebrele sale „instalații” în care sexul modelelor feminine era acoperit de acest animal marin. Sau la filmul Annie Hall, al lui Woody Allen, în care homarul este mereu o sursă de conflict relațional.

Dar cea mai complexă referință este homarul însuși. Întrebat ce animal își alege pentru eventualitatea că va rămâne singur, David răspunde fără ezitare că vrea să se reîncarneze în acest crustaceu.

Fără ca Lanthimos să ne justifice mecanismul metempsihozei, personajul său detaliază nonșalant că homarul trăiește mult, are sânge albastru (prin urmare, este nobil), dar, mai ales, rămâne fertil pe tot parcursul vieții.

Aici, referințele sunt extrem de sofisticate; ele ne duc direct la Freud și la reprezentarea fanteziilor noastre interzise. Homarul e o ființă improbabilă, dar totuși reală, o proiecție nefirească (unheimlich) a subconștientului.

„Toată lumea vine pentru bani”. Mărturia unui tânăr care a petrecut o săptămână de instrucție ca rezervist voluntar în Armata Română

„Toată lumea vine pentru bani. Alt motiv n-am auzit în jurul meu”, relatează pentru PressOne un tânăr care s-a înrolat în Armata Română, prin programul „Rezervist voluntar” și a petrecut o săptămână de instrucție la o unitate militară . El descrie sub protecția anonimatului procedurile prin care a trecut și sistemul delăsător, influențat de lipsa de personal și de condițiile precare. 

„Ideologii” antisemiți ai Dianei Șoșoacă și legăturile lor cu propaganda putinistă. Florian Colceag, „antrenorul de genii” care a descoperit „limbajul lui Dumnezeu”

PressOne a analizat cariera profesorului Florian Colceag, „antrenorul de genii” care astăzi legitimează „academic” antisemitismul Dianei Șoșoacă.

Homarul are și semnificații biblice – de la interdicția iudaică din Deuteronom la creștinismul primar, unde era un simbol al Învierii. Dar ceea ce îl definește este natura sa ambivalentă.

În pictura flamandă, de exemplu, în mijlocul naturii moarte era amplasat un homar, ca o trimitere la intermedierea între viață și moarte.
El este o ființă situată între lumi, simultan acvatic și terestru, protejat de carapace și vulnerabil.

Aidoma homarului, David trăiește în Hotel ca într-un Purgatoriu. Hotelul devine un limbo, aidoma hotelului din Anul trecut la Marienbad sau a celui din Moarte la Veneția.

De aceea e relevant că, dintre toți „locatarii”, numai David are un prenume. Ceilalți sunt descriși prin porecle care se referă la defectele lor fizice sau emoționale: Mioapa, Femeia-biscuit, Femeia fără inimă, Șchiopul.

Ca orice ființă ambivalentă, David își găsește cu greu locul în această lume. În Hotel nu există jumătăți de măsură, nici nuanțe și opțiuni intermediare – ori ești heterosexual ori nu, ori ești celibatar ori te căsătorești. Nu poți avea identități ambigue, nu poți să fii „și-și”.

Totul trebuie să se producă după regulile precise ale compatibilității prin excludere. Pentru că, după cum spune Directoarea Hotelului – „o cămilă nu poate să se cupleze cu un hipopotam”. Ar fi absurd!

Or, lumile în care ne transportă Lanthimos sunt chiar așa, absurde până la grotesc. Până la un punct, universul cinematografic e construit ca o replică la celebrul Fahrenheit 451, al lui Truffaut. Povestea are loc în trei mizanscene distincte: spațiul urban (orașul), spațiul natural (Pădurea) și spațiul intim (Hotelul).

Ceea ce reușea François Truffaut în adaptarea distopiei lui Bradbury îi reușește și lui Lanthimos. Grecul ne duce într-o lume imposibilă, dar credibilă. O distopie atât de reală, încât putea, la fel de bine, să fie Norvegia contemporană!

Oricum, niciuna dintre aceste lumi nu e dezirabilă. Dacă Hotelul e un loc al ipocriziei și al conformismului, Pădurea unde se refugiază celibatarii este o tiranie a lipsei de afecțiune și a individualismului. Iar viața „celibatarilor” din Pădure nu e cu nimic mai bună decât existența ternă a „familiștilor” din Oraș.

Aici am o singură observație la adresa acestui film straniu. Spre final, simbolistica devine simplistă, de exemplu opoziția Oraș-Pădure, ceea ce subminează construcția aproape impecabilă din prima parte.

Dincolo însă de orice critică, satira lui Lanthimos la adresa relațiilor de familie rămâne intactă pe tot parcursul filmului. Mai ales că, în mod paradoxal, tocmai în Pădure își găsește David perechea – o „Mioapă” (Rachel Weisz) îndrăgostită de carnea de iepure.

Și tot acolo deznodământul răstoarnă povestea peste cap. Când credeam că am înțeles cum e cu bărbații și femeile, ne dăm seama că nu am înțeles mai nimic.

Ar fi prea puțin să spunem că Homarul e un film despre limitele iubirii. Mai degrabă e despre ciudățenia faptului de a fi oameni (sau homari?).

Cert e că Lanthimos nu face film pentru „timpul liber”. Și dacă nu suntem obișnuiți cu cinismul disperat ori cu umorul negru tăios, riscul este să rămânem cu acuta senzație a cumplitei noastre singurătăți.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€