Will Byers (în prim-plan) și prietenii săi: Lucas, Mike și Dustin.

A mai trecut un an în orăşelul fictiv Hawkins, dar încă se simte şocul dispariţiei şi al întoarcerii miraculoase a lui Will Byers. Prietenii săi, Mike, Dustin și Lucas, îl simt distant, îngrijorat şi mereu furat de gânduri. Mama şi fratele îl abordează foarte prevăzător, iar ceilalţi localnici pur şi simplu îl ocolesc.

Will își dorește un singur lucru: să fie băiatul obişnuit de dinainte. Dar trauma persistă, astfel că, pe stradă şi acasă, are tot felul de viziuni ciudate. Periodic, el revine mental în lumea de jos, un spaţiu apocaliptic dominat de un monstru cu multe tentacule, care îl urmăreşte neîncetat.

În acest context, bucuria de a-l fi salvat pe Will nu a restabilit liniştea în lumea de sus. Iar în baza militarizată de la marginea oraşului, mascată de pădure, experimentele nu s-au oprit.

Autorităţile o caută în continuare pe Eleven, fata cu puteri supranaturale care a evadat de acolo în urmă cu un an. Agenţii ascultă telefoane, urmăresc cetăţeni, fac planuri, totul pentru binele ţării. Și tuturor le e frică de Războiul Rece.

Situația mai este ţinută în echilibru doar de şeriful local, dar atârnă oricum de un fir de aţă. Lumea de jos se intercalează cu lumea de sus. Și creaturile încep să pătrundă în Hawkins.

Paul Reiser, în rolul lui doctorului Sam Owens, care răspunde de experimentele din baza secretă.

Acest al doilea sezon din Stranger Things se apropie mai mult de genul thriller. E un fenomen care s-a produs şi la Harry Potter, când fiecare episod adăuga o nuanţă mai întunecată poveştii.

Când o serie cinematografică creşte odată cu fanii ei cei mai tineri, de la fantasy se (poate) ajunge la horror. Asta pare direcţia imprimată şi în Stranger Things.

Autorii serialului caută să diversifice naraţiunea, dar fără a pierde publicul format din adolescenți. Astfel, la şcoala din localitate îşi fac apariţia un frate şi-o soră. Ea, Max, e de vârsta lui Will și a celor trei prieteni de-ai acestui (11-13 ani). El, Billy, e deodată cu liceenii din film, Nancy Wheeler sau Jonathan Byers (15-17 ani).

Cu toate că Max şi Billy, fiindcă sunt veniţi din alt oraş, au potenţialul de a dinamiza acțiunea, rolul lor rămâne destul de marginal. Prin felul elaborat în care sunt introduşi, putem anticipa totuși că vor avea o misiune mai importantă în următorul sezon.

Prezenţa unei fete pe nume Kali − care a făcut parte, la rândul ei, din programul abuziv derulat în baza secretă de lângă oraș − va putea fi, de asemenea, exploatată.

Membră a unui grup de punkişti care îşi fac veacul prin suburbiile unei metropole, Kali are puterea de a distorsiona perspectiva mentală a celor din jur și pare hotărâtă să se răzbune pentru traumele suferite în copilărie.

Dacre Montgomery, în rolul lui Billy.

Suplimentele narative din acest al doilea sezon ţin de psihologia personajelor, care s-au maturizat şi aclimatizat cu noul context.

În consecinţă, şi încercările lor sunt mai grele. Monştrii îşi sporesc puterile şi numărul, iar lupta – care, la nivel generic, se duce între binele şi răul din noi – ajunge să fie una la vedere.

Pentru că deja îi cunoaştem pe protagoniști, scenariul îşi permite să se apropie de familiile acestora şi de situația mai amplă, a Statelor Unite. Totodată, se intensifică preocuparea pentru ideile care au definit anii '80.

Fraţii Matt și Ross Duffer, creatorii seriei, privesc în mod reverenţios acel deceniu, pentru că vor ca Stranger Things să pară un proiect turnat chiar atunci. Moda, coafurile, coloana sonoră, interesele personajelor sau referinţele cinematografice sunt alese în acord cu o privire de tip instantaneu.

Apar elemente politice reprezentative, precum întrecerea electorală din 1984, câştigată de echipa Reagan/Bush, sau teama constantă de sovietici, care determină însăși existenţa acelor experimente ştiinţifice păstrate ca secrete federale. (Puteţi citi aici despre jumătăţile de adevăr istoric vehiculate în film.)

Atracţia principală rămâne însă una strict estetică şi se leagă de felul în care fraţii Duffer încorporează în poveste o sumedenie de referinţe culturale.

Este vorba despre postere ale unor SF-uri devenite clasice (Terminator, Rambo, Commando, The Thing), dar și despre trimiteri la alte filme prin intermediul atmosferei create (Twin Peaks, The Shining, Alien, Nightmare on Elm Street, Stand by Me, Ghostbusters) ori prin paleta de culori (Blade Runner, RoboCop).

Însă muzica este cea care contribuie decisiv la construcţia convingătoare a filmului.

Selecţia de hituri ale câtorva dintre cele mai bune trupe pop-rock îi oferă spectatorului acel sentiment inconfundabil de familiaritate cu ultimul deceniu al Războiului Rece și cu acea generație care a supraviețuit datorită imaginației și a evadării din realitate.