Revoluțiile îl preocupă în mod special pe romancierul Bogdan Suceavă. Răsturnarea unei lumi și ridicarea alteia, haosul dintre evenimente, trădarea intențiilor prin fapte – toate acestea figurau deja în Venea din timpul diez (2004) și în Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010).

Matematician de profesie și geometru de formație, autorul este fascinat de jocul dezagregărilor și reagregărilor.

Cât din entuziasmul unei revoluții poate fi canalizat către efecte pozitive și cât se consumă în energie distructivă? Câtă strategie încape și cât imprevizibil se instalează? Cu ce inflexiuni de discurs se convertește libertatea masei în supunere, inocența și naivitatea ei în profit? Până unde reverberează urmările unei revoluții?

Tema revine în 2016, în Republica, roman recent apărut la Polirom. Dacă în 2004 era tratată pe jumătate parodic, iar în 2010 subiectiv istoric, în romanul de astăzi apare în formula docuficțiunii, mai puțin folosită de autorii noștri, deși frecventă în alte literaturi.

Bogdan Suceavă rescrie ficțional o pagină foarte puțin discutată din istoria României – Republica de la Ploiești, dar și o parte foarte puțin discutată din biografia tânărului Ion Luca Caragiale – participarea sa la eveniment.

Fiecare dintre cele două momente marchează o schimbare de parcurs, o modulare de destin istoric. După Republica de la Ploiești, politica regelui Carol se schimbă, propunându-și apropierea de mase și inițiind modernizarea României.

Ion Luca Caragiale se schimbă și el, devenind conștiința din care vor ieși ulterior O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, dar și Două loturi (comedia tragică a celui care a primit și a pierdut totul din cauza unei mici erori de lectură).

Republica de la Ploiești este un record de agregare socio-politică iluzorie, pentru că trăiește abia câteva ore, din zorii zilei de 8 august 1870 până spre seară, când ajunge regimentul de ordine de la București.

Grupul liberalilor ploieșteni conduși de Candiano este victima unui mesaj greșit, transmis prin telegraf, singurul mijloc de comunicare rapidă al zilei. Telegrama confirmă victoria franceză în războiul franco-prusac, încurajându-i pe republicani să iasă pe străzi, să facă gălăgie și să strige "Jos Regele!", "Vivat Republica!", în vreme ce realitatea istorică este exact pe dos.

A nu se înțelege de mai sus că romanul predă, didactic, aceste lecții. Dimpotrivă, rareori am văzut, în puținele noastre romane despre revoluții și despre lumea de după, un scris mai puțin evaluativ. Bogdan Suceavă are mare încredere în inteligența cititorilor săi și în capacitatea lor de a formula individual o concluzie.

Deși foarte vie ("Nu pierde românul ocazia să ia parte la o sculare pe cinste!"), răzmerița este pașnică și nu face victime. Desfășurarea ei, cu un termen care devine anacronic în context, este caragialescă:

"Fii, domn'e, serios! E revoluţie dacă izbândeşte! Dacă nu, e chermeză!".

Totul ne sună foarte familiar pentru că ne amintim atmosfera, tonul replicilor din Conu Leonida față cu reacțiunea, prelucrarea de către Caragiale a aceluiași moment.

Bogdan Suceavă este complice la acest efect de recunoaștere: nu numai că imită pe alocuri retorica personajelor lui Caragiale, dar își și construiește în parte romanul ca pe o piesă de teatru, în care personaje istorice reale se amestecă firesc cu personaje inventate.

Unele sunt și ele împrumutate de la Caragiale, cum este veșnicul dezorientat și hâtru cetățean turmentat. Ca și în Scrisoarea pierdută, când vorbește împleticit etilic, el spune adevăruri profunde:

"Ei, ce să-i faci, modelul francez împinge înainte societatea Principatelor Unite, aşa cum boul trage de plug. Dacă francezii merg dintr-o revoluţie într-alta şi dacă lor li se pare că ăsta-i progresul, atunci unii cred că şi noi trebuie să facem la fel. Şi-atunci hop în stradă, musiu! Cum se face că numai partea tâmpă a ideilor franceze ajunge la noi ?".

Era imposibil ca umorul să nu-și facă loc în roman sau să nu semene cu umorul anti-ideologie din comediile lui Caragiale:

"IANCU: Nu cred că se vor sparge capete pe străzi. Asta se face la alegeri. La revoluţie e altfel, toţi de aceeaşi parte".

Dar nu umorul se află în prim-planul romanului, cât privirea înțelegătoare, plină de compasiune și de admirație față de idealismul absurd al eroilor momentului.

Ceea ce ne cucerește în Republica nu este neapărat umorul sau teribilismul junelui Caragiali, care votează fraudulos, "la suveică", de șapte ori, înainte de majorat, sau care dezarmează un jandarm, pentru a fi la rându-i dezarmat și pedepsit de mama Catinca.

Romanul Republica își câștigă greutatea prin ceea ce are anti-caragialesc, prin asumarea a ceea ce este patetic și grav în această răzmeriță pornită din farsa unei telegrame "vițăvercea".

Iar acest substrat se vede cel mai bine în a doua parte a cărții, acel înduioșător "a fost sau n-a fost", în care, pentru a rămâne liberi, "eroii" trebuie să-și pună masca de clovni.

Nu v-am spus încă nimic despre măsura în care lumea acestui roman seamănă cu lumea noastră, din motive care nu sunt nici vina lui Caragiale, nici ale Republicii de la Ploiești. Veți simți acut această legătură încă de la primele pagini.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează