O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate

Țesătura de povești și ipoteze în care suntem obligați să căutăm astăzi adevărurile ascunse de cei puternici mi-a reactualizat lectura unui roman al lui Julian Barnes.

Autor britanic contemporan, Julian Barnes este recunoscut pentru modul paradoxal în care îmbină activismul cu o mare discreție în privința vieții personale. Se numără, de pildă, printre cei mai vocali critici ai politicii guvernului său de închidere a bibliotecilor publice. Critică frecvent adâncirea diferențelor sociale și idolatrizarea mecanismelor "pieței", ridicată astăzi la rang de valoare supremă.

O istorie a lumii în 10 capitole și jumătate (roman tradus admirabil de Radu Paraschivescu în 2003, pentru RAO International Publishing Company) este o anti-istorie sau o metaficțiune istorică. Altfel spus, este un roman care pune la îndoială relația istoriei cu adevărul.

În plus, cartea își râde de cumințenia naivă cu care acceptăm, în general, ceea ce istoria ne vinde drept adevăr:

"Istoria nu este ceea ce s-a întâmplat, ci doar ceea ce ne spun istoricii că s-a întâmplat. A existat un tipar, un plan, o mișcare, o extindere, un marș al democrației; /.../ Noi, cititorii de istorie, suferinzii din pricina istoriei, cercetăm tiparul cu speranța că vom descoperi concluzii optimiste și că vom ști încotro să ne îndreptăm. Ne agățăm de istorie ca o serie de tablouri expuse în cadrul unui salon, /.../ când de fapt totul aduce mai mult cu un colaj multimedia."

Să nu se înțeleagă de aici că avem de-a face cu o poveste pentru erudiți.

Dimpotrivă, se găsesc pagini pentru toate tipurile de curiozitate: romanul are scene memorabile, ironie, umor, comentarii grave și lucide. Cum ar fi dacă istoria n-ar mai fi scrisă de învingători? Ce părere am avea despre tradițiile pe care ne bazăm dacă istoria lor ar fi fost scrisă de marginali?

BarnesFiecare capitol este independent și este povestit din perspectiva altui narator, unul mai puțin credibil decât altul. De pildă, primul capitol, intitulat "Pasagerul clandestin", rescrie povestea potopului lui Noe din perspectiva unui cari de lemn, strecurat ilicit pe marea arcă a salvării:

"Pe Arcă exista o disciplină strictă, ăsta e primul lucru care trebuie menționat. /.../ Să nu vă imaginați cine știe ce croazieră pe Mediterana, în care jucam la ruletă pe notele unei muzici languroase și toată lumea se îmbrăca pentru cină; pe Arcă, singurii care au purtat frac au fost pinguinii. /.../ Anumite măsuri de securitate au fost inevitabile, așa că am acceptat lacătele duble, inspectarea spațiilor locuite și interdicția de deplasare după ora stingerii. Din păcate însă, au existat de asemenea pedepse și celule folosite pe post de carceră."

Pe de o parte, autorul acestei prime povești este ființa cea mai lipsită de autoritate de pe lume. Pe de alta, cariul de lemn nu respectă nici planul lui Noe, nici directivele divine. El este principiul de dezordine și de distrugere pe care orice bună creație îl poartă în ea.

Mai târziu, în alte capitole, cariul își face apariţia din nou, ca responsabil de erodarea structurii de rezistență a unei mari biserici sau într-o metaforă despre jilțul mâncat de vreme al căsniciei.

Jumătatea de capitol intitulată "Paranteză", plasată între capitolele 8 și 9, semnalează faptul că romanul ar putea continua oricât. Prezența ei sparge numărul rotund și perfect al celor 10 capitole, care ar fi închis o istorie-monument.

În plus, paranteza se ocupă de legătura dintre dragoste și adevăr. Începe cu descrierea modului în care doarme iubita naratorului și sfârșește cu o pledoarie pentru credința în dragoste, la fel de necesară ca și credința în adevărul obiectiv:

"Ştim cu toții că adevărul obiectiv nu poate fi obținut, că atunci când vor surveni diverse întâmplări vom avea o multitudine de adevăruri subiective pe care le vom analiza și apoi le vom transpune prin fabulație în istorie, într-o versiune divină a ceea ce s-a petrecut cu adevărat. Această versiune divină este un fals, un fals încântător și imposibil /.../ dar, conștienți de acest lucru, trebuie în continuare să credem /.../ că 43 la sută adevăr obiectiv e mai bine decât 41 la sută. /.../ La fel se întâmplă și cu dragostea. Trebuie să credem în ea, altminteri suntem pierduți."

Romanul lui Barnes este însă mult mai complex decât atât și imposibil de rezumat. În el se regăsesc personaje istorice, personaje inventate, tablouri, falsuri, corăbii, călătorii, naufragii, canibalism, tragedii, entuziasme. Adică adevăr, nu istorie.

Un text care te manipulează fără să se ascundă și în voia căruia e imposibil să nu te abandonezi.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează