Morți imaginare

Cum mor scriitorii? Dacă viața și creația lor ne încredințează de multe ori că nu sunt oameni, ci zei, să însemne asta că ultimele lor clipe arată altfel decât ale muritorilor de rând?

Eseistul francez Michel Schneider (tradus pentru Editura Art, în 2010, de Mady Solomon) declară că „orice biografie este un roman”.

Ideea de pornire este că „scriitorii se interesează îndeaproape de moartea scriitorilor; își compun uneori ultimele cuvinte în paralel cu cele care au fost puse în gura predecesorilor”.

Există – înțelegem din ultima parte – un fel de obligație de a rămâne zeu și dincolo de moarte. Aparent, cititorii așteaptă de la ultima răsuflare a unui scriitor să conțină un mesaj esențial sau măcar o frază memorabilă, să expire niște cuvinte care să fixeze un personaj și care să confirme, de preferință, o operă.

Poate că în realitate nu e chiar așa – spune cartea la care vreau să mă refer.

Asortată la melancolia ultimelor zile de vară, recomandarea mea de astăzi este Morți imaginare, un eseu care sună ca un roman și care a primit Premiul Medicis în 2003.

Capitolele sunt așezate într-o cronologie a morților celebri, de la Montaigne (1592) până la Capote (1984), trecând prin Pascal, Doamna de Sévigné, Julie de Lespinasse, Voltaire, Doamna du Deffand, Kant, Benjamin Constant, Goethe, Pușkin, Stendhal, Chateaubriand, Balzac, Heine, Thomas de Quincey, Dumas, Flaubert, Maupassant, Cehov, Marcel Schwob, Jean Lorrain, Tolstoi, Rilke, Caterina Pozzi, Freud, Walter Benjamin, Țvetaeva, Zweig, Broch, Walser, Dorothy Parker, Alexandre Vialatte, Dino Buzzati, Nabokov, Jean Rhys.

Mulți alți scriitori apar, pe lângă aceștia, pentru a compune carnația acestei cărți de o frumusețe imposibil de contestat.

Eseurile biografice exploatează o trăsătură umană despre care nu ne prea place să vorbim: plăcerea de a citi jurnalul altuia, de a ne băga nasul în lucruri care nu ne privesc, de a trăi prin intermediar plăceri sau suferințe pe care nu ni le asumăm pe cont propriu.

Eseul biografic preocupat de moartea scriitorului ne obligă la un exercițiu suplimentar de sinceritate, încă și mai incomod.

Suntem siliți să ne lepădăm fandoselile de cititori și să recunoaștem că nu doar textul ne fascinează, ci și omul de carne și sânge din spatele lui.

Că ne liniștește să aflăm că este la fel de lacom ca noi, la fel de ipohondru, încă și mai nevrotic, că trupul abia intrat în descompunere îi pute îngrozitor, că prietenii îl părăsesc și soția îl trădează, că-și înscenează o moarte glorioasă, cu o replică bine-gândită, pe care moartea adevărată o dejoacă ironic, că este – în general – om.

Partea minunată din acest exercițiu violent, în care cădem ca într-o capcană la fiecare lectură de felul acesta, este că tot el ne salvează. După ce ne-a potolit imaginația bolnavă, același eseu ne va trimite la singurul document creditabil cu privire la „cum este un scriitor” sau la „cum moare un scriitor”, respectiv la cărțile sale.

Nu mă pot opri la un singur capitol din volumul pe care vă îndemn să-l citiți din scoarță în scoarță, dar am găsit un pasaj-emblemă. Se referă la moartea unuia dintre scriitorii mei favoriți, Laurence Sterne.

El moare „bolnav și obsedat de plăceri, devorat de femei, bântuit de cuvinte, singur într-un hotel”. Așa cum își dorise, pentru că detesta ideea că moartea l-ar fi putut surprinde acasă, deranjându-i pe ai săi.

Cadavrul său, furat și vândut pentru disecții universității Cambridge, este identificat de către un student. Îngrijorați, profesorii de la Cambridge se străduiesc să adune resturile despre care pretind că sunt ale lui Sterne și să le conserve.

Singurul său mormânt cert, comentează autorul, este finalul capitolului XII din Prima carte din Tristram Shandy: „o pagină neagră, în întregime neagră, deschisă ca un mormânt”. (În unele traduceri românești este doar un dreptunghi negru, care abia mai păstrează efectul de mormânt.)

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

Un pact se săvârșește la moartea unui scriitor și nu este clar cu cine e semnat. Cert este însă faptul că, murind, artiștii din Morți imaginare își reiau viața în posesie, dincolo de literatură.

Ultimele lor cuvinte sau ultima lor tăcere sunt neașteptate sau de mult dorite opriri din scris: „Riturile funerare le folosesc celor vii pentru a se asigura că morții nu vor reveni, ci vor rămâne pentru totdeauna pe partea cealaltă. Literatura și cărțile fac invers. Acolo, morții revin chiar în inima prezentului nostru”.

Citind cartea lui Michel Schneider repunem în mișcare scrisul, literatura, strigoii și umbrele.