Interior zero. Exterior zero

Adevărul e că n-am mai intrat, în ultima lună, în vreo farmacie Catena sau Sensiblu fără să-mi amintesc fraza Laviniei Branişte din ultima ei carte:

"La Catena nu, pentru că Stela şi Arşinel, la Sensiblu nu, pentru că offshore în Cipru, mai erau şi altele care-mi repugnau, dar nu mai ştiu şi acum vreau doar s-ajung acasă să fac pipi".

Interior zero, cea de-a cincea sa carte (după un volum de poeme de negăsit, Poveşti cu mine, o carte pentru copii şi două volume de povestiri foarte bine primite, Cinci minute pe zi şi Escapada), schiţează ceea ce s-ar putea numi o poetică a exteriorităţii ultragiate.

Dacă pînă acum aveam, în "Ego Proză", mai degrabă sensibilităţi ultragiate, Lavinia Branişte mută semnul ultragierii în neant.

Vorba cîntecului: dar suflet n-am de unde.

Pînă nu demult, lipsa de interioritate a unui personaj de ficţiune (şi autoficţiune) era văzută ca un soi de infirmitate, de lipsă a rotunjimii. Pe atunci, lipsa resorturilor (interioare) ale acţiunilor era simţită de cititor ca o suspendare a sensului lumii din carte.

De ce-urile cititorului normal pot fărîmiţa înţelegerea oricărei cărţi, dar mai ales plăcerea lecturii, o bornă greu de nesocotit în timpurile noastre.

În Interior zero, personajul principal, o povestitoare de vocaţie (a cărei biografie reia multe dintre coordonatele autoarei), îşi asumă exterioritatea ca pe o fatalitate. Ea povesteşte "ce se vede".

La fel ca în multe povestiri din Cinci minute pe zi şi Escapada, vrea să testeze consistenţa unor lucruri extrem de normale: un job, o casă, o viaţă împreună cu cineva. Iar faptul că nu-i iese pare mai degrabă să ţină de condiţia normalităţii, o normalitate care şi-a pierdut soliditatea promisă, a devenit lichidă, cum ar zice un filozof.

Nu întîmplător, mottoul cărţii e un mesaj pe Facebook de la V. Leac, cu sacadarea care e şi a cărţii şi cu întrebarea finală care nu e doar a ultimei generaţii:

"nu-s zelos numai ca fac parte dintr-o echipa de workers machine si nu pot face discordanta, asa ca am slabit 8 kg pana acum. ce ciudat imi simt scheletul, cred ca am cutia toracica prea mare, naiba stie. in 2 noiembrie ajung in ro. oare sa nu intelegem noi viata, lavi ?".

Prins între şantiere pline de noroaie, viaţa uşor-uşor deviantă dintr-o "firmă de proiectare pentru inginerie civilă", petreceri tematice de Crăciun, partide eşuate de sex online şi întîlniri ratate, Interior zero se transformă într-un exterior zero.

Singura entitate vie din tăvălugul de colegi-amici-iubiţi-vecini, care apar şi dispar fără gesturi decisive sau implicaţii vitale, pare Cristina, povestitoarea unor întîmplări fără semnificaţie interioară, dar care, adunate, fac cît o viaţă.

E un tăvălug care antrenează nu doar personaje mai vechi (din povestiri), ci şi apariţii episodice în roman, cum sînt spaniolii care patronează firma Cristinei. Mai cizelaţi, îmbrăcaţi în costume mai bune, ei aduc un plus de stranietate şi stres patronal, căci vin dintr-o ţară în care mama Cristinei, "îngerul păzitor îmbătrînit", îşi caută propria, promisă, normalitate. O întreagă lume zero povestită dintr-un punct (de vedere) liminal şi marginal.

Ca în Poemele secretarei de Ştefania Mihalache, lumea Cristinei din Interior zero se reface, din nimic, în fiecare dimineaţă. Trinomul normalităţii (job-casă-viaţă) odată păstrat, lucrurile ar trebui să se ţină.

Dar casa e o garsonieră băgată pe gît de un coleg de firmă mitoman (iar visul casei proprii, un alt castel-în-Spania), slujba e o umilitoare corvoadă fără perspective, dar cu nebănuite resurse de teroare ierarhică, iar viaţa devine o serie de ciocniri întîmplătoare cu bărbaţi care nu ştiu ce simt şi care nu pot articula decît: "Nu vreau să creez aşteptări".

Mai e însă un lucru absolut remarcabil în romanul Laviniei Branişte, în afara acestei imperceptibile glisări a interiorului zero în exterior zero barat: felul în care se regenerează, cu fiecare capitol, materia minimală a cărţii.

După fiecare eşec, după fiecare strivire, lucrurile par încheiate. Dar exact atunci povestitoarea impasibilă, care nu-şi poate părăsi lumea creată (mai ales pentru că observarea ei impasibilă – şi de la un punct încolo, impersonală – a devenit pentru ea o dependenţă), intervine cumva ironic.

Scurtele ei fraze cristaline sparg realitatea compactă şi opresivă din Interior zero ("Şi totuşi am fost şi mai rău, iar acum mă înnebuneşte gândul că binele arată aşa"; "Sunt un rest de hominid într-o peşteră, dezbrăcat până la os"; "Mă amuză senzaţia electrică de pe pielea capului, mă întreb dacă impulsurile alea ar putea stimula ceva până hăt, la creier, dacă ar putea ajunge cu aşa ceva până la zonele moi în care se formează fericirea. Sau ceea ce numim stimă de sine. Sau ceea ce numim linişte sufletească.") şi relansează, după fiecare apocalipsă, cartea.

O carte despre o lume care nu (mai) există decît ca voinţă oarbă şi despre o penultimă (mare) iubire.

*

Lavinia Branişte, Interior zero, Editura Polirom, colecţia "Ego Proză", 2016.