Cum citim (1). Bovarism şi autenticitate

În general, prin bovarism se înțelege un lucru negativ. O nefericire de carton, o emoţie superficial copiată din cărți. Vă propun niște nuanțări necesare ale acestui verdict prea drastic, născut de unul dintre cele mai cunoscute personaje literare - Doamna Bovary.

Într-adevăr, există mereu ceva artificial în omul bovaric. Idealistă şi livrescă, Emma Bovary nu este o romantică. În loc să se arunce în emoţii, Emma pozează afectiv, imită emoții pe care nu le simte.

Dar psihologul Jules Gaultier observă că, dacă nu am fi cu toții puțin bovarici, am fi incapabili de evoluție. El crede că bovarismul ar constitui una dintre facultăţile umane cele mai urgente, definind "puterea acordată omului de a se concepe drept altul decât este".

În celebrul roman al lui Gustave Flaubert, la emoţie se ajunge sub îndrumarea cărților. Educată la mănăstire, Emma le imită pe virtuoasele din romane și inventează "mici păcate, ca să rămână cât mai multă vreme în genunchi". Tot acolo deprinde retorica sentimentalistă: "analogii cu logodnic, soţ, iubit ceresc şi cununie veşnică, repetate tot timpul în predici, îi trezeau în suflet o neaşteptată iubire".

Convins că adevăratul poet al naturii este omul urban, burghezul nefamiliarizat cu natura, Flaubert crede că bovaricul e anesteziat afectiv tocmai pentru că s-a bazat prea mult pe mijlocirea literaturii: "temperamentul ei era mai mult sentimental decât artistic şi umbla după emoţii, nu după peisaje".

Pe Emma, iubirea în sine nu o interesează decât atâta timp cât îi servește modele și roluri. Ea se lasă locuită când de un personaj, când de altul, ca un medium prin care lumea cărţilor şi lumea vieţii sale comunică. De aceea, ea nu ştie cine este, dar acest lucru nu o preocupă.

Doamna-BovaryAdevăratul îndrăgostit din Doamna Bovary nu este însă nici Emma, nici amantul versat Rodolphe (care-şi repetă "trebuie s-o am", cu vorbele lui Don Juan), nici amantul naiv Léon, ci insipidul soț Charles. Fericirea lui Charles este plenară, fără dileme, lipsită de complicaţii, complet condiţionată de mofturile Emmei: "Universul, pentru el, nu trecea de poalele foşnitoare ale fustei ei".

Este adevărat că Charles este cu totul lipsit de orice proiect sentimental, nu se pricepe să stârnească dragostea Emmei şi nu pretinde fericirii să fie mult mai mult decât un ospăț: "mergea rumegându-şi fericirea, la fel ca aceia care încă savurează după masă aroma trufelor pe care le digeră".

Dar el este soţul burghez ideal: mereu prevenitor faţă de Emma, gata să dea curs capriciilor ei, pe care le găseşte cu atât mai fermecătoare, cu cât i se par mai imposibil de înţeles, preocupat de micuţa Berthe, cu care se joacă şi pe care încearcă s-o înveţe să citească.

Este gata chiar să inventeze o eroare şi să se autoînvinovăţească atunci când descoperă întâmplător dovada infidelităţii Emmei. Charles moare cu adevărat de inimă rea după dispariţia în chinuri a iubitei sale.

Nu insist – deşi ar merita – asupra faptului că sinuciderea Emmei nu este amoroasă. Nu de durerea iubirii neîmpărtăşite se sinucide doamna Bovary, care a depăşit momentul deziluziei, ci de frica dezonoarei publice, a efectelor falimentului la care au adus-o artisticele cheltuieli.

Ca motiv, ea se apropie mai mult de sinuciderile bancherilor în criza financiară din anii '30 decât de sinuciderea din amor şi tristeţe idealistă. Câtă vreme "discuţiile cu Charles erau totdeauna plate ca un trotuar", generozitatea şi iubirea lui nu înseamnă mare lucru pentru Emma. Abia în agonia morții ea pare să se îndure de dragostea lui şi să-i aprecieze bunătatea.

Cu adevărat impresionantă este însă transformarea lui Charles de după moartea Emmei. Descoperind scrisorile amanților, proaspătul văduv inventează o explicaţie care să păstreze impecabilă imaginea soţiei sale: "poate s-au iubit platonic".

Ulterior, adoptă preferinţele şi ideile extravagante ale soției pierdute. De dincolo de mormânt, ea îl corupe mai mult decât reuşise în viaţă, observă naratorul. Portretul lui Rodolphe ar trebui − narativ vorbind − să-i întreţină furia pe soţia adulterină şi, eventual, să dizloce imaginea ei ideală, însă acest lucru nu se întâmplă.

Dimpotrivă, Charles contemplă ca un îndrăgostit portretul amantului Emmei, părându-i-se că descoperă acolo "ceva din ea. Era o încântare. Ar fi dorit să fie el acel bărbat!".

Abia în această scenă bovarismul triumfă, Charles transformându-se în Emma însăşi: emoţia în sine a ajuns mai puţin importantă decât codificarea ei într-o formă precisă; aici − în forma iluziilor amoroase ale Emmei.

Lecția lui Charles este chiar lecția transformării și a devenirii, de care - iată - este capabil chiar și cel mai plat dintre îndrăgostiți.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează