2666. Chilianul zburător

M-am trezit de două ori în situaţia de a povesti de ce 2666 de Roberto Bolaño mi se pare o carte extraordinară: un roman total al finalului de secol XX, o epopee ironică a urmăririi „scriitorului secret”, o elegie a miilor de poeţi pierduţi în lagărele Americii Latine („cîinii romantici”, veteranii războaielor pierdute, acei sudaca zburători), o carte despre răul absolut.

Prima dată eram în Mexic, cu capacitatea mea critică (şi autocritică) diminuată de o viroză criminală. După aproape o săptămînă de zăcut, am ieşit la o cină cu gazdele mele din Guadalajara şi, căutînd un subiect comun, am căzut reflex peste perioada mexicană a lui Bolaño. În jurul meu se lăsase o tăcere compactă, aşa încît am ţopăit scurt din Mexic în Chile şi-napoi, după care brusc, peste ocean, la Blanes, în Catalunya.

Cum prietenii mei mexicani păstrau încă amintirea lui Carol al II-lea însoţit de Elena Lupescu prin cazinourile din Guadalajara, m-am gîndit să le amintesc nu nesfîrşita bibliotecă europeană a bătrînului Halder pe care o îngrijeşte Hans Reiter, viitorul Arcimboldi în „2666”, cît mai ales partea anecdotică românească – mecanismele placate pe vise din castelul lui Dracula.

Şi-o aminteau, desigur, Dracula e întotdeauna un subiect de conversaţie în Mexic, însă n-au suflat niciun cuvînt.

Aha, mi-am zis, e de văzut, totuşi, cum se leagă povestea asta mexicană a „planetei monştrilor” cu mica ţară est-europeană din care veneam şi cît de semnificativ li se părea lor faptul că, în partea finală, cea arcimboldiană, a romanului „2666”, Bolaño captează – cumva anecdotic, dar semnificativ – finalul celui de-al Doilea Război Mondial în România.

Şi-ar mai fi fost de văzut felul în care se reflectă această „istorie descompusă” în oglinda americană din „Partea lui Amalfitano” (alt sudaca zburător care aterizează în mijlocul ororii):

„Vocea din vis îi spunea «istoria descompusă» sau «istoria demontată şi montată din nou», deşi evident istoria montată din nou se transforma în altceva, într-un comentariu pe marginea paginii, într-o notă inteligentă, într-un hohot care întîrzia să se stingă şi sărea de pe o piatră de andezit pe un riolit şi apoi pe o crustă calcaroasă, şi din acest ansamblu de roci preistorice se năştea un soi de argint viu, oglinda americană, spunea vocea, trista oglindă americană a bogăţiei şi a sărăciei şi a neîncetatelor metamorfoze inutile, oglinda care navighează şi are vele de durere”.

Bolaño e genial, cred că am mai zis, cu ultimele puteri, iar umorul lui combinatoristic şi absurd a devenit – în „2666” – teribil de actual. Tremendo, am încheiat, privindu-mi interlocutorii, pescuind ciuperci negre în supa transparentă.

Şi pentru că nimeni nu reuşea să schimbe subiectul – c(l)asat oricum într-o anumită parte a criticii mexicane –, Hugo Gutiérrez Vega, fostul ambasador al Mexicului la Bucureşti, m-a întrebat dacă îmi amintesc un personaj din Detectivii sălbatici – „el gran cabrón”, ticălosul ticăloşilor.

Mi-l aminteam, e tipul care fuge după Arturo Belano pe lângă Casa del Lago, ca să-şi recupereze maşina de scris furată de acesta din urmă în contul unei conferinţe neplătite.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Conferinţa ar fi trebuit să fie despre poezia chiliană, a zis Hugo, iar Bolaño a vorbit despre un film de groază. Iar „el gran cabrón” sînt eu – a mai adăugat, închizînd astfel subiectul în fieful mexican.

*

A doua oară cînd m-am apucat să povestesc cum scrie Bolaño – căci demonstraţia acestei poveşti s-a făcut deja în zeci de volume, studii, teze de doctorat –, folosind simultan întreaga lui tradiţie latino-americană (în care nu intră deloc realismul magic, poate doar ironizarea sa neagră), eram la Paris, împreună cu cîţiva scriitori români, într-un microbuz care ne ducea de la aeroport la Salon du Livre.

Eram scriitori din toate generaţiile şi orientările… literare, iar chilianul zburător, proaspăt tradus în româneşte, a aterizat fatalmente în discuţie.

De ce-l iubesc atît de pătimaş oameni foarte diferiţi, din toate ţările pe unde e tradus? Ce-i cu cultul ăsta postum al lui Bolaño? Şi de unde a apărut ideea unui Ardeal al lui Roberto Bolaño?

Mi-am amintit că făcusem un interviu cu Zsuzsa Selyem, o minunată scriitoare de limbă maghiară de la Cluj, care spunea că R.B. e autorul preferat de mulţi scriitori provenind din Ardeal.

E vorba – am încercat eu să explic tendinţa – de nostalgie, de irecuperabil, de exil terminal şi fără scăpare. Dar mai e vorba, cu siguranţă, de o recuperare a unui etos comun, a unei tradiţii literare îngropate de fatalitate şi de dictaturi succesive.

Bolaño scrie – cred că am mai zis eu în microbuzul literar – cu o limbă poetică aglutinată din straturi succesive de poezie latinoamericană. El e – atît în Detectivii sălbatici, cît şi în „2666” – recuperatorul (transparent) al avangardelor pierdute şi al revoluţiei fără ideologie.

Romanul „2666” recuperează, la început de secol XXI, toate formele romaneşti posibile (clasice, romantice, moderne, postmoderne, jurnalistice, sapienţiale), pentru a da o formă definitivă (şi o explicaţie?) subiectului de elecţie al acestui început de mileniu, un mileniu al cărui final îl şi fixează: răul absolut, oroarea, disoluţia omenescului.

Şi o face într-un limbaj care e în egală măsură recognoscibil bolañian şi stratificat latinoamerican, într-o frază pe cît de ironică, pe atît de înăbuşit-nostalgică şi într-un stil archimboldian, pe care tot Arturo Belano, alter-egoul scriitorului, îl rezumă cel mai bine:

„Stilul era straniu, scriitura era clară şi uneori chiar transparentă, dar modul în care se succedau poveştile nu conducea la nimic; rămîneau doar copiii, părinţii lor, animalele, cîţiva vecini şi la sfîrşit, în realitate, singurul lucru cu care rămîneai era natura, o natură care se topea încetul cu încetul într-un cazan în clocot, pînă dispărea de tot”.

În ale scrisului, e tot ce se mai poate face.

*

Roberto Bolaño, 2666 (3 volume), traducere din limba spaniolă de Eugenia Alexe Munteanu, Editura Univers, 2016.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€