Clotilde Armand: "Am dat totul României!"

Iulia Marin

Redactor

Franțuzoaica Clotilde Armand a intrat în cursa pentru Primăria Sectorului 1 din partea Uniunii Salvați Bucureștiul, condusă de Nicușor Dan, la rândul său candidat la Primăria Generală a Capitalei.

Am cunoscut-o marți, 29 martie, când și-a lansat candidatura pe malul lacului Străulești, și am vrut să aflăm ce o mână în luptă.

Câteva ore mai târziu, ne-a acordat un interviu în care povestește, printre altele, cum s-a căsătorit cu cercetătorul Sergiu Moroianu, doctor în matematică la MIT, despre cariera ei pe două continente sau cum a fost în prima vacanță din România, în vara lui 1996, când s-a îndrăgostit de Munții Făgăraș.

Lansarea de pe malul lacului

Marți, 29 martie, ora 10.30. Ne aflăm undeva în Sectorul 1, pe unul dintre malurile lacului Străulești.

Zona e împânzită de gunoaie, iar în aer plutește un miros greu de apă stătută. La câțiva pași de o masă albastră pe care sunt așezate câteva pliante, o fetiță și un cățel se aleargă prin curtea unei case dărăpănate.

O țigancă scundă, cu părul prins în coadă, privește curioasă către camerele de filmat aliniate în iarbă.

Nicușor Dan conversează cu o femeie înaltă și subțire, care are un râs sănătos și un accent imposibil de ignorat. Câțiva reporteri îi urmăresc, confuzi.

Lângă scaunele pliante amenajate pentru conferință sunt așezate două coșuri din paie acoperite cu șerveturi din pânză albă, în care oaspeții vor descoperi macarons – faimoasele prăjituri colorate de inspirație franceză.

Evenimentul arată ca un picnic cu oameni prea serioși. Iar pofta de mâncare piere din cauza duhorii care vine dinspre lac.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Femeia în negru este Clotilde Armand – candidata USB la Primăria Sectorului 1 -, pe care presa a botezat-o, simplu, Franțuzoaica.

Începe să vorbească ținând în mâini hârtiile pe care și-a redactat discursul. Un reporter șoptește: Dacă ne-a chemat aici, nu mai trebuie să zică nimic.

Povestește cum l-a cunoscut pe Nicușor Dan – prin cumnatul ei, Andrei Moroianu, care îl întâlnise la concursurile de matematică. Apoi vorbește despre cei patru copii ai săi, pe care i-a dat la școală în România, și despre părinții ei, care locuiesc în regiunea Vichy, și sunt oameni simpli: tatăl – inginer, mama – casnică.

Are un accent puternic, vizibil mai ales când pronunță n-ul, nazal, sau când graseiază rrr-ul.

La un moment dat, se încurcă. Izbucnește în râs ca o puștoaică și îi face un semn cu cotul lui Nicușor Dan. Președintele USB, mai obișnuit cu presa, rămâne serios și parcă puțin crispat. Clotilde Armand continuă, neabătută.

Unii reporteri se amuză când pechinezul din curtea casei aflate în apropiere se strecoară printre picioarele vorbitorilor. Momentul risipește orice urmă de solemnitate.

Spre finalul conferinței, țiganca de pe malul lacului intervine și ea. Îi cere lui Clotilde Armand o casă, pentru că nu își poate crește copii. Candidata răspunde că o va însoți la primărie, dar acum nu e dispusă să întrerupă lansarea.

Câțiva băieți din echipa lui Nicușor Dan o roagă pe femeie să le lase un număr de telefon.

La final, Franțuzoaica le mulțumește celor prezenți și îi îndeamnă să strângă împreună cu ea ambalajele și chiștoacele de pe marginea lacului. Moment în care reporterii își dau unul altuia semnalul de retragere.

Povestea lui Clotilde

După buclucașa lansare, stabilim o întâlnire cu Clotilde Armand într-un spațiu închis, unde să putem discuta. Ea acceptă și, astfel, ajungem să povestim despre originile ei, carieră, mutarea în România și, printre altele, despre neașteptata candidatură la primărie.

– Cine este Clotilde Armand?

– Dacă nu m-aș fi întâlnit cu soțul meu, în America, aș fi fost o franțuzoaică ca oricare alta. Sunt de profesie inginer, am studiat la Massachussetts Institute of Technology (MIT), unde m-am întâlnit cu mulți studenți din Europa.

Stăteam mai mult împreună, pentru că în America sunt și asiatici, și americani, și atunci noi, europenii, simțim că suntem din aceeași lume.

M-am întâlnit cu soțul meu, care este român, când aveam 22 de ani. După ce și-a terminat studiile, am ales să venim în România.

El face cercetare în matematică (Sergiu Moroianu este cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române – n.r.). Când s-a întors în România, în 1996, avea un salariu de 50 de dolari pe lună!

Eu am început să lucrez de când am venit. Am avut un job în SUA și mi-am construit o carieră unde eram jumătate în România, jumătate în afara țării. Până la urmă, am ales să rămânem în România definitiv.

– De ce nu Statele Unite sau Franța?

– În Statele Unite, nu. Nu sunt o persoană care migrează. Mi se pare că suntem legați de țara noastră, avem responsabilități, datorii, și în plus, și în România, și în Franța recunosc că mi-e ușor să-mi fac datoria. În sensul că avem o anumită calitate a vieții și acolo, și aici.

În SUA, în niciun caz. În Franța, da, am ezitat.

Soțul meu e, totuși, foarte legat de țara lui. Și eu m-am atașat de România sufletește, mi se pare că este o țară foarte bună pentru a educa copiii.

Mi se pare că este o țară unde oamenii sunt foarte sufletiști și îmi place mult acest lucru. E mult de făcut aici, poți să te implici, și de fapt, am impresia acum că sunt de aici.

– Când ați obținut cetățenia?

– La sfârșitul anului trecut. Iar buletin am din februarie. L-am folosit prima dată ieri, când m-am întors din Bulgaria, și toată lumea se uita la mine așa, cu suspiciune. (râde)

– Cum l-ați cunoscut pe Nicușor Dan?

– Soțul meu îl cunoaște pe Nicușor Dan de 25 de ani. Eu îl cunosc de 20 de ani. Nicușor Dan e tot matematician, cum este soțul meu. El, de fapt, e din aceeași generație cu fratele soțului meu (Andrei Moroianu, director de cercetare la Centre national de la recherche scientifique din Paris, fost olimpic internațional medaliat cu aur – n.r.). Este un pic mai mare decât noi.

El și soțul meu au creat Școala Normală Superioară, inspirată de École Normale Supérieure din Paris. Ideea este să oferim în România, în București, un nivel de elită pentru anumite studii pe partea de matematică, fizică, informatică – sunt mai multe domenii -, astfel ca studenții să rămână încă doi-trei ani după bacalaureat.

Ideea e să nu plece imediat în străinătate, să rămână câțiva ani aici, pentru că au acces la educație de înaltă calitate. Acești ani petrecuți aici, înainte să plece, schimbă totul. Pot să aibă un impact, în sensul că studenții aceștia vor reveni în România. Au început studiile în România și atunci, chiar dacă vor pleca, se vor întoarce.

Cu Nicușor am făcut această Școală, am avut și alte inițiative, iar foarte recent ne-am gândit, cu soțul meu, că ar fi o idee bună să-l ajut și eu. Acest lucru l-am decis împreună.

– Credeți că bucureștenii sunt pregătiți să voteze o femeie? Care mai și vine din altă țară?

– Sunt din altă țară, dar acum am cetățenie română. Eu cred că da. Este vorba despre încredere în mine, ca persoană. Nu ca franțuzoaică sau ca femeie.

Am mult prea mult de pierdut, și onoare, și față de familia mea, pentru a-mi permite orice lucru înjositor.

– Vorbiți-ne despre experiența de la Distrigaz.

– Am ajuns la Distrigaz în ianuarie 2005 și Distrigaz a fost privatizat în mai 2005. Eram o echipă de câțiva francezi și am venit să preluăm Distrigaz la privatizare, să reorganizăm firma.

Am avut câteva luni în care am putut înțelege ce se întâmpla, pentru că privatizarea a întârziat. În aceste luni am studiat care erau procedurile, cum lucrau oamenii.

În momentul în care am avut noi dreptul de a semna, am știut ce proceduri trebuie schimbate pentru ca lucrurile să funcționeze mai bine și ne-am asigurat că regulile noastre sunt respectate. Când lucrurile nu funcționau bine, făceam o anchetă ca să înțelegem de unde vine problema.

La început, le-am spus:

OK. Ce a fost a fost. Acum sunt niște reguli și trebuie respectate. Prima regulă este de etică. Un client trebuie să fie citit, da? E un contor. Trebuie să își plătească gazele și, dacă nu plătește și fraudează, trebuie să împiedicăm acest lucru. Un client are drept să aibă acces la gaz – orice client, fără să plătească nimic în plus.

… și mai multe reguli care sunt de bun simț și logice.

Față de cei care nu au vrut să accepte aceste reguli, și am înțeles de ce – pentru că aveau un avantaj să nu le accepte -, am luptat prin toate mijloacele.

Inclusiv cu DNA, cu un inspector de la DNA care ne-a ajutat să facem niște flagranturi. Când organizezi flagranturi, iei oamenii care iau mită… are un efect asupra tuturor. Până în momentul în care chiar te ocupi de cineva,ei nu înțeleg că, de fapt, s-a terminat jocul. S-a terminat felul de a proceda care era înainte.

Noi am mers până la capăt și eu cred că astăzi, în Distrigaz, problemele etice aproape s-au rezolvat. Se poate să fie vreun om izolat care face probleme, dar să fie ceva organizat,de sus până jos, așa cum era? Nu. Acest lucru nu mai există.

– În ce alte companii ați mai lucrat în România?

– Am mai lucrat la KPMG, firma de consultanță, în 1999. Am lucrat mai mult de doi ani acolo. Ajutam firmele multinaționale să vină în România. Am ajutat Michelin, când a ajuns în România, să preia Tofan.

Am ajutat investitorii străini să se acomodeze în România. Este un context legal diferit, este un context cultural diferit. Trebuia ca aceste firme să găsească niște manageri care știau și cultura locală, și cultura multinațională.

La KPMG eram managerul departamentului de consultanță. Am mai lucrat la GDF Suez și, din 2013, lucrez la Egis România.

Egis e o firmă de proiectare și consultanță care derulează proiecte de infrastructură pe partea de drumuri, mediu, apă, cale navigabilă, aeroporturi. Pentru Egis sunt manager în România, Bulgaria și Moldova.

– Și renunțați la salariul de manager pentru cel de primar?

– Eu am norocul de a împlini proiecte mari, cu bugete foarte mari și mii de oameni și, în același timp, sunt gata să renunț, într-adevăr, la un salariu bun pentru a câștiga mult mai puțin.

O spun în mod direct, ca lucrurile să fie clare: lucrez de aproape 19 ani și mereu mi-am câștigat foarte bine viața. Nu sunt o persoană care are nevoie de un lux extraordinar, mereu am contribuit unde am putut și astăzi sunt o persoană destul de bogată.

Având o viață în mai multe țări, nu am cotizat într-o țară pentru pensie. Și eu, și soțul meu am avut mereu în gând faptul că va trebui să economisim niște bani pentru mai târziu.

Când o să ajung la 60 de ani, nu o să existe niciun sistem de stat în care o să am 40 de ani de cotizații. Nu există. Am lucrat și în America, și în România, și în Franța, și în Germania. Și atunci, avem niște rezerve. Eu pot să susțin 4 ani sau mai mult cu un salariu mult mai mic decât sunt obișnuită.

– De ce ați acceptat să candidați la Primăria Sectorului 1?

– Eu de mică am fost voluntară, și în Franța, și mai târziu. Consider că e datoria mea. Am primit mult: iubire, tot ce m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi. Consider că e datoria mea să dau mai departe. Asta încerc să îi învăț pe copii, pe fetițele mele– care sunt la „Cercetașii munților” (râde).

Primești, dar trebuie să dai. În Franța nu ar fi fost Nicușor Dan, și atunci nu mi-ar fi cerut cineva să mă implic. Sau poate ar fi fost? Nu știu.

Recunosc că aici răspund la un apel. Și simt că, da, este nevoie și sunt o persoană care ar putea să facă ceea ce îi este cerut.

– Ați mers prin Sectorul 1 să discutați cu oamenii?

– Da, am fost la Chitila Triaj, a fost un mic șoc. Este un cartier simpatic. Sunt pomi cu flori, case drăguțe, numai că nu au asfalt, apă curentă, canalizare. Nu au gaz. Au electricitate! (râde). Este o problemă.

Când am ajuns pe stradă, toți au ieșit să vadă de ce ne plimbăm și ce vrem, de fapt. Pentru că toți se cunosc, este un cartier foarte frumos. Și ne-au spus că toți primarii precedenți au promis. Acum sunt dezamăgiți și se gândesc să nu se ducă deloc la vot.

E păcat. Trebuie să găsească un candidat în care pot să aibă încredere, nu să abandoneze implicarea.

– I-ați cunoscut pe contracandidații dumneavoastră din PSD și PNL?

– Nu, nu i-am cunoscut. Știți ce se spune? PNL, PDL, PSD – toate aceste partide tradiționale pot să mobilizeze 150.000 de oameni în București. Au o forță extraordinară. Sunt în fiecare instituție de stat, în fiecare primărie, și există mulți oameni care au impresia că depind de ei.

Oamenii care au impresia aceasta sunt păcăliți, de fapt. Li se dă un job prost, fără profesionalizare, fără nimic, și li se fură de 10 ori mai mult decât li se dă.

Fiecare vot în Sectorul 1 valorează 3.000 de euro pe cap de votant. Ei dau ceva care valorează aproape nimic și iau cei 3.000 de euro.

– Cum ați ajuns la suma asta?

– Am împărțit bugetul pe ani și pe numărul celor care au votat.

– Ați ales un loc de inedit pentru lansarea candidaturii…

– Eu cred că bucureștenii nu își dau seama de șansa pe care o au, cu aceste lacuri care fac parte din patrimoniul nostru. Acum, acest patrimoniu este complet abandonat, delăsat, nefolosit, poluat. Acest patrimoniu este unic în Europa. Este ca și cum aveți o mină de aur și o lăsați așa.

Dacă vă uitați la Sectorul 1, vedeți că este traversat de aceste lacuri. Este frapant. În afară de Lacul Herăstrău, nu știm altele.

Chiar dacă nu sunt aleasă, obiectivul meu este ca, încet-încet, bucureștenii să reclame, să fie o cerință normală să își recupereze acest patrimoniu. Eu cred că nici nu știați că aveți o comoară la doi pași. Acum miroase urât, este poluat. Este mare păcat.

Toate construcțiile din jur își deversează apele murdare acolo. Nu știu cum să mă exprim: mi se pare aproape o crimă să faci acest lucru. A fost totul amenajat de om, e un loc antropic pentru București, pentru bucureșteni.

Este unic în Europa și… noi îl lăsăm așa.

Unul dintre afișele de campanie ale lui Clotilde Armand. Foto: Facebook

– În cât timp ați învățat limba română? O vorbiți acasă?

– Nu, acasă vorbim limba franceză. De ce? Copiii sunt în sistemul de învățământ românesc, prietenii lor sunt toți români și-atunci ei nu vorbesc franceză decât cu mine. Dacă nu vorbesc cu mine, nu vor mai ști franceză.

Am dat totul României, dar vreau copiii mei să știe limba mea maternă! (râde)

Pentru ei ar fi ciudat, știți, mama lor să fie franțuzoaică și ei să nu știe franceză. Și, atunci, acasă vorbim franceză.

Când am decis să rămânem aici, m-am gândit că trebuie în mod serios să mă apuc de limba română. Înainte știam, sigur, dar nu perfect. Nici acum nu știu în mod perfect, dar pot să scriu fără să fac greșeli. Când e vorba de a vorbi, vedeți că trebuie să aveți mare răbdare cu mine.

E foarte dificil, la 42 de ani, să învăț o nouă limbă. (râde)

– Ați folosit un profesor sau ați învățat pe parcurs?

– Nu, învăț pe parcurs și din feedback-ul oamenilor. Încerc să modific structura frazei… E dificil.

– Când ați venit prima dată în România?

– Prima dată a fost în 1996, în vara lui 1996. Exact acum 20 de ani. Nu eram căsătorită încă, dar m-am gândit că, dacă mă căsătoresc cu un român, trebuie totuși să pun piciorul în țara lui. Mai ales că el a fost extrem de șmecher – în sensul pozitiv al cuvântului.

Am stat foarte puțin în București și, imediat, a doua zi, am luat trenul de noapte spre Munții Făgăraș. Acolo a fost… pfoa! Am fost extrem de impresionată, mi s-a părut o frumusețe extraordinară. A fost un șoc, am traversat Munții Făgăraș…

Am stat o săptămână, dar tot timpul am fost în munți și mi s-a părut că România e cea mai frumoasă țară din lume!

– Când s-a produs șocul cultural?

– Sigur, acest șoc există peste tot. Când m-am dus din Franța în State… În State, de exemplu, eram voluntar. Voiam să explic un pic ce este Franța, despre cultura Franței. Erau elevi negri și nu știau prea bine ce este Franța, care este Parisul.

Apoi, am venit în România în 1999 – totul dezorganizat, toată lumea fugea peste tot. Foarte obositor pentru a reuși un singur lucru. Uf, ce efort! (râde)

Dar ce e bine aici este că oamenii sunt foarte sufletiști! Poți vorbi cu fiecare individ și simți că e ceva care se întâmplă între două persoane.

Acest lucru te face să ierți orice altceva.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€