Cel care cheamă câinii

Ziua în care am început să citesc Cel care cheamă câinii, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici, ar fi trebuit să fie una lungă. Aveam o agendă întreagă (deşi, de obicei, cu toate riscurile, nu am). M-am trezit aşadar de dimineaţă, ca să apuc cîteva ore bune de citit, mi-am pus cartea (în format electronic) pe tabletă şi m-am apucat să fac ce îmi place mai mult pe lumea asta.

Titlu neaşteptat, început deconcertant; îmi luam notiţe: „Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu”…? – am pus semnul întrebării, să nu uit să revin, am mai pus câteva semne pe notiţele primelor opt pagini. Şi-apoi m-am trezit brusc în altă cameră, cu tableta într-o mînă, cu ţigara în cealaltă (deşi m-am cam lăsat) şi aşa am citit cartea pînă la capăt, cutremurată. Nu sînt un om uşor impresionabil, mă simt datoare să precizez.

Ştiam, cum se ştie, că LDT a păţit ceva, dar că acum e bine. Nu ştiam, e drept, că noua lui carte are legătură cu asta, însă nu aici a fost declicul şi nu asta m-a cutremurat.

Căci LDT nu face în Cel care cheamă câinii (îmi vine să scriu Cccc, dar ar arăta bizar) un jurnal de boală. El invocă – folosind toate instrumentele pe care le are la îndemînă – o carte încă nescrisă pe care o intitulează aşa, ritmat-incantatoriu, şi o încadrează în rama unui roman metafizic. Unul sacrificat, pe care n-o să-l mai scrie, probabil, vreodată.

Cu instrumentele la vedere, Teodorovici scrie un roman despre scris. Nu despre literatură, ci despre scrisul-mod-de-viaţă, cum ar zice Lucian Raicu, şi cum citeşte LDT pe o pancartă (mov pe negru) de lîngă nişte tomberoane, pe care cred că am văzut-o şi eu pe Facebook: Writing is the only way of life.

Iar romanul e despre asta şi nu e despre asta, căci de cîte ori lucrurile par simple – în cartea asta limpede şi liminală, dar care nu poate fi univocă pe nici o pagină a ei –, ele se schimbă în altceva şi duc altundeva.

Şi totuşi, Cel care cheamă câinii este o carte despre semnificaţia-importanţa-necesitatea scrisului. Ce înseamnă – pentru unul dintre cei mai adevăraţi şi mai inventivi scriitori din literatura noastră de azi – scrisul? Şi ce mai înseamnă – în lumea noastră iute-dispreţuitoare şi din ce în ce mai analfabetă funcţional şi organic – faptul că cineva scrie ca să trăiască, trăieşte ca să scrie, trăieşte din scris? Şi ce se întîmplă atunci cînd „meseria de a trăi” copleşeşte meseria scrisului? Cum se înclină balanţa şi cine ar putea ţine echilibrul?

Acesta e, probabil, punctul de forţă al cărţii lui LDT: felul în care cel care scrie (şi manevrează povestea) reuşeşte să centreze cartea în raport cu cel care trăieşte şi cu timpul său real. Căci sînt două personaje, oricît de mult ni s-ar părea că seamănă unul cu celălalt şi oricît de ironic e primul cu cel de-al doilea.

Metoda lui LDT din acest bildungsroman concentrat pare simplă, deşi nu e. Primul personaj impune o formă cărţii:

„O să tratez cartea asta ca pe-un soi de jurnal, în prima parte a fiecărei notaţii, a fiecărui capitol. În partea a doua, o să vin cu câte o poveste din trecutul meu foarte recent, mai exact din perioada de trei săptămâni petrecută în cea mai mare parte a ei în Cluj. Şi voi lăsa un semn grafic să despartă cele două secţiuni”.

Cel de-al doilea nu iese decît rar din cadrele impuse de primul, el e personajul principal al unui spaţiu iniţial vid, de aşteptare încordată şi în care nimic nu mai are vechiul sens.

Acest al doilea personaj are însă o mai mare marjă de manevră şi, mai ales, un subtext vital al propriului demers. Altfel zis, el nu scrie, dar ştie de ce se scrie.

El este cel care (parcă dincolo de voinţa auctorială) duce lucrurile atît de departe cît pot fi ele duse.

El povesteşte extraordinar oameni şi întîmplări memorabile, pe care le ierarhizează după un criteriu interior scrisului: cine merită cuvinte şi cine merită doar semne de punctuaţie, deşi exact acestea din urmă fac diferenţa între un text obişnuit şi un oracol.

O întreagă galerie de personaje teodoroviciene se desfăşoară pe drumul acesta sinuos şi eliptic (căci durerea-spaima-greaţa-oboseala-deprimarea rămîn în subtext).

Sînt personaje care nu merită decît cîteva rînduri, ca martora lui Yehova din spitalul clujean, mostră de suficienţă şi nesimţire, calităţi de care nici „emeritul specialist în oro-maxilo-facial” din Iaşi nu e departe.

Şi sînt personaje care – precum omul cu caietul care avea răspuns deja scris la orice situaţie de viaţă posibilă – merită nu doar un întreg capitol, ci chiar o desfăşurare ficţională (şi contrafactuală) în plus, un soi de „dramatic încotoşmănat în comedie”, specialitatea de elecţie a lui Teodorovici.

Esenţial e însă subtextul vital al personajului nostru, al celui care trăieşte scriind în cadrul larg întins de altcineva. Şi asta e importanţa scrierii negru pe alb (sau mov pe negru, dacă doriţi) a adevărului propriu.

„Cel care cheamă câinii” e şi el un personaj memorabil, un trecător îngrozit de momentul în care ar putea fi atacat de cîinii pe care-i adună ca să-i stăpînească.

Pe coperta cărţii lui LDT însă, Cel care cheamă câinii e o invocaţie ca acelea ale bunicii din copilăria naratorului:

„Când mă îmbolnăveam, iar asta-i una dintre amintirile cele mai puternice, mă punea să-ntind mâna spre ea, cu degetele răsfirate. Iar acele degete ale ei, adunate, de obicei, pentru semnul ortodox al crucii, apucau pe-atunci fiecare deget al meu în parte, însoţind atingerea cu un cuvânt.

Patru cuvinte, rând pe rând, care formau un fel de incantaţie. Pentru că al cincilea, pe degetul mare, nu se mai rostea: ar fi trebuit să fie numele bolii, dar tocmai de asta nu trebuia pronunţat în incantaţia salvatoare, ci doar extras pe-acolo, prin degetul mare, din organism, luând cu el tot răul, apoi aruncându-l undeva în aer, peste umerii bunicii, ca să se piardă pe vecie”.

Cel care cheamă câinii e vehiculul – la fel de insolit ca un OZN în literatura noastră de azi – al vindecării de o boală al cărei nume nu se mai spune. O carte cu un miez magnetic, nu atît despre cuvinte, cît despre spaţiul alb dintre ele.

*

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, 2017.