Cehov

Cu mare greu m-am desprins de Cehov al lui Virgil Tănase, volumul apărut la Tracus Arte anul trecut. Timp de trei zile, gustul realității nu mi-a plăcut deloc, pentru că toate păreau mai vii în cartea pe care v-o recomand astăzi. Este scrisă de un scriitor despre un scriitor și ar intra în genul ficțiunilor biografice, gen foarte iubit de francezi, dar nu la fel de mult în România.

Viața lui Cehov este spusă ca un roman, deși narațiunea are la bază zeci de ore de studiu în arhive, nenumărate declarații ale apropiaților familiei Cehov, mărturii ale scriitorului.

Rezultatul este transformarea scriitorului în personaj, dar și întoarcerea publicului la teatrul său, într-o lumină mult mai umană decât cea pe care o oferă, totalizator, istoriile literare.

Virgil Tănase este el însuși autor și regizor de teatru. În această calitate, a pus în scenă piesele lui Cehov fără să uite că viața scriitorului rus este ea însăși un posibil subiect de literatură.

În loc să-l „inventeze” pe Cehov, autorul se documentează în cele mai mici detalii pentru a-i rămâne fidel subiectului, în ciuda plăcerii evidente cu care scrie despre el.

Ce amprentă specifică are personajul Cehov, așa cum este reinventat în cartea autorului româno-francez? Cum se leagă eul său biografic de literatura sa? Sunt încântată că la ultima întrebare nu se oferă niciun răspuns.

Lui Virgil Tănase i-ar fi fost foarte simplu să creeze legături cauzale între copilăria inexistentă a lui Cehov, sub mâna de fier a unui tată care credea că „un prunc bătut face cât doi”, și teatrul său. I-ar fi venit foarte ușor să explice, cu această ocazie, cum îl înțelege pe Cehov dramaturgul din el.

Austeritatea cu care autorul își reține astfel de porniri, modestia intenției de interpretare sunt exemplare, revelatorii pentru onestitatea cercetătorului.

Copil și tânăr, Cehov duce un fel de existență vegetală: își iubește enorm tatăl abuziv („când eram copil, n-am avut copilărie”), frații și sora. Îi consideră pe toți mai talentați decât el („Alexandr, omul acela atât de înzestrat, mult deasupra noastră, a tuturor”).

Nimic nu pare să-i aprindă mari pasiuni, marea dragoste îl ocolește, este convins că femeile sunt frecventabile la bordel și merită admirație doar ca actrițe. Nu are mari crize mistice sau filosofice.

Scrie ca să câștige câțiva bănuți, convins că produce doar „prostioare” și că nimeni nu-l va citi mai târziu de șapte ani și jumătate de la moartea sa. Nu crede deloc în destinul său de creator literar, iar la teatru se pricepe mai ales ca actor excepțional, dar ocazional, de comedie.

Prietenii vorbesc despre hohotele pe care le stârnește zdrahonul cu cap mare și rotund atunci când apare pe scenă. La premiera Pescărușului, Cehov este la fel de uimit ca și criticii de succesul piesei. Aceasta nu respectă nici „cele mai elementare norme ale literaturii dramatice” și „niciunul din principiile care asigură succesul unei piese”, dar este răsplătită de public cu săli pline și ovații.

La maturitate, Cehov scrie pentru a-și întreține în continuare părinții, frații și sora, așa cum i-a obișnuit de la 16 ani, când mama îi cerea să le trimită bani („nu ne fă să murim de supărare!”), iar tatăl îl amenința: „Dacă i se întâmplă ceva /mamei – s.m./, tu ai să fii răspunzător… Viața nu este întotdeauna un dar”.

Le dă speranță revoluționarilor, cu grija lui față de cei „umiliți și obidiți”, dar le-o dezamăgește rapid cu reticența sa structurală față de orice idee de revoluție. Scrie despre oameni dincolo de ideologii, iar oamenii se recunosc în umanitatea personajelor sale.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Moare la 44 de ani, epuizat de boală, dar și de dorința de a le face viața mai bună celor din jur. Iată cum descrie Gorki procesiunea de înmormântare:

„Cehov detesta tot ce e vulgar și de prost gust și uite că e adus într-un vagon pentru stridii proaspete și că e înmormântat lângă o văduvă de cazac. Curioșii se cățăraseră în copaci. Alții râdeau, călcau pe morminte, răsturnau crucile și se-mbulzeau ca să ajungă cât mai aproape de groapa lui Anton Pavlovici.

Îi auzeam vorbind cu glas tare: «Care e văduva? Dar sora? Sunt necăjite, sărmanele! Știi că nu le-a lăsat nimic? Marx l-a jupuit până la piele. Săraca Knipper! Nu-i mai plânge tu de milă! Câștigă la teatru zece mii de ruble pe an. Și tot așa». Șaliapin avea ochii plini de lacrimi: «Și-ți zici că a scris, că a gândit și că s-a zbătut pentru neisprăviții ăștia!»”.

Nu mă pot abține să semnalez că există o legătură subtilă între autorul cărții și autorul-subiect. Virgil Tănase are și el o biografie ieșită din comun.

Exilat în 1977, în urma apariției în Franța a unui roman care fusese interzis în România, el devine ținta unui complot al Securității române. Scapă de ucigașul căruia Ceaușescu îi comandase uciderea lui și primește protecția guvernului francez.

Fără să absolutizez, căldura cu care Tănase îl privește pe acest confrate scriitor și înaintaș genial nu este străină de solidaritatea care îi înfrățește pe scriitori, peste epoci și piedici istorice, în numele unei viziuni a libertății.