Cât de aproape sunt ploile reci: viața noastră cea de toate zilele

Cosmin Perța

Colaborator

Povestea asta se adresează în primul rând orășenilor care au copilărit la țară, care poate mai au și ceva rude rămase în urmă, sau celor care nu au plecat niciodată din sat.

Nu pentru că orășenii pur sânge nu ar înțelege-o. Ar înțelege-o și foarte sigur o să le placă, dar ar înțelege-o ca pe o poveste trist-amăruie, pe când cei de acolo ar înțelege-o ca viață trăită, sau măcar văzută de aproape, la rude, prieteni, vecini. Viață, nu doar poveste.

Dură, crudă, nedreaptă, schimbătoare, cu toate promisiunile, speranțele și mai ales ratările ei. Dar viață reală, nu soap opera, nici vreo poveste livrescă. Niciun artificiu stilistic, niciun fard, viața aceea hâdă care te privește din oglindă când îți dai seama că nu e nicio scăpare.

Avem în cartea aceasta o micro saga a unei familii, a Toaderilor. Istoria lor se întinde pe aproape 70 de ani, însă episoadele principale sunt plasate în istoria noastră recentă, imediat după anii 2000.  Tot volumul este un uriaș rezervor de melancolie și dramatism, dureros pe alocuri și mereu în pericol de a deveni apăsător, însă lucrul acesta nu se întâmplă.

Povestea Toaderilor curge firesc, surprinsă cu o naturalețe și o finețe de mare prozator. Pare că nimic esențial nu se schimbă de-a lungul timpului, dar lucrurile se transformă încontinuu, procesul cel mai puțin evident, dar cel mai important, fiind acela al unei degradări permanente. Fizice și psihice.

Axul central al întregii drame pare a fi alcoolismul lui Nuțu, personajul cheie care le încheagă pe toate celelalte în jurul său. Dar, cu multă subtilitate, aici alcoolismul nu este prezentat ca o cauză a descompunerii, ci mai degrabă ca un efect. Un efect al presiunilor sociale, al „tradițiilor” locale și, cel mai important, al lipsei de educație.

Toată lumea aceasta atât de minuțios construită se destramă din cauza inadaptării la evoluție, la o lume nouă, în care educația este esențială, însă ea lipsește cu desăvârșire.

Vorbim despre educație civică, ecologică, socială, economică și educație interumană. Un spațiu încremenit, limitat, în care oamenii nu știu nici să dea, nici să ceară, nu știu să își exprime sentimentele, fricile, neputințele, nu știu să își rezolve conflictele interne și exterioare decât așa cum au fost învățați de generațiile de dinainte, prin interiorizare.

Bogdan Coșa - Cât de aproape sunt ploile reci

Totul este un dat și totul este luat așa cum este, fără conștientizarea faptului că lucrurile ar putea fi schimbate. Fără comunicare reală. Perspectivă care duce la suficiență, blazare, lâncezeală. Care duce la putrefacție și descompunere.

Personajele pot fi familia, vecinii, prietenii noștri, care își înghit emoțiile și sentimentele ca pe ceva rău. Singurul lucru care contează pentru ei este mecanismul supraviețuirii anotimpurilor. Unul câte unul. O  viață construită din mici supraviețuiri, care se dovedesc a fi cele mai ucigașe.

Există în carte o metaforă vizuală, percutantă și pe care o consider a fi cifrul întregii construcții: obosit, alienat și la final de destin, Nuțu eliberează un bătrân câine, ținut toată viața în lanț, care nu primise niciodată vreo fărâmă de afecțiune, își pune lanțul câinelui la gât și se ghemuiește în cușcă.

Scoasă din context poate părea puțin prea voit „dramatică”, însă ținând cont de densitatea emoțională a cărții vă asigur că nu este. Și până la urmă fix despre asta este vorba: lanțuri sociale imaginare și incapacitatea de a oferi și de a primi afecțiune.

Nu vreau să închei fără a sublinia calitatea excelentă a dialogurilor din această carte. Nu doar că sunt firești și credibile, dar reușesc să te transporte cu ușurință în mijlocul tumultului tensionat al vieților incerte ale Toaderilor. 

* Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, Editura Trei, 2020

Pe Via Danubiana la Gostinu: o plajă care încă mai poate rămâne sălbatică

La doar o oră de București, departe de haos și agitație, stă ascunsă o plajă sălbatică, la malul Dunării. Plaja Gostinu, poziționată la doar 20 de kilometri distanță de orașul Giurgiu, se află la capătul satului cu același nume, străjuită de o limbă lungă și răcoroasă de pădure prin care te poți aventura în zilele toride.

„Nu merge așa”. Cum a ajuns România în criză energetică și ce trebuie să facă statul român până la vară, ca să evite o situație similară

Întărirea rețelei, grăbirea investițiilor în capacitățile de stocare, contorizarea inteligentă, dar mai ales curajul de a face loc rapid investițiilor în capacități noi de energie alternativă - doar câteva dintre soluțiile pe care statul român le ignoră. De ce?