Căsnicie

Fără să se numere printre cei mai bine vânduți sau printre cei mai premiați scriitorii români contemporani, Dan Coman este capabil să mobilizeze loialități de cititor pe viață.

Literatura pe care o scrie, fie poezie sau proză, naște dependență și solicită fidelitate. Chiar mai mult decât atât, ea profită de pe urma acestora pentru a relua teme, personaje, scene, pentru a le circula între volumele de poeme și volumele de proză, fără cel mai mic scrupul față de așteptările convenționale. După cum am spus și altădată, în cercul de fideli ai lui Dan Coman este cunoscut că autorului îi plac provocările.

Fiecare dintre cărțile sale pornește din sfidarea unei condiții de imposibilitate sau de dificultate extremă: de exemplu, în Dicționarul Mara este demontat clișeul că o conștiință masculină este oarbă față de maternitate. Iar romanul din 2010, Irezistibil – din care s-a pus în scenă Ghinga la Fabrica de Pensule din Cluj, spectacol pe care trebuie să mergeți să-l vedeți dacă n-ați făcut-o încă -, sfidează limitele scrisului autobiografic.

Provocarea din noul său roman, Căsnicie (Polirom, 2015), este explorarea tematică a relației conjugale dincolo de soluția adulterului, o cheie obligatorie pentru înțelegerea iubirii în Occident, dacă e să-i credem pe teoreticieni.

Altfel spus, tema căsătoriei fericite este – procedural vorbind – o opțiune sinucigașă pentru prozatorii moderni, câtă vreme nu se materializează ca iluzie urmată de eșec.

Introducerea triunghiului conjugal a devenit un mecanism narativ obligatoriu în ficțiunile despre căsătorie, iar încercările de a scrie „de bine” despre iubirea dintre soț și soție le reușesc doar unor scriitori pe care nu-i pot numi altfel decât geniali.

Există câteva exemple notabile în acest sens, deși foarte puține. Mă refer la romanele moderne elipsoidale, în care tema fericirii în căsătorie se vede în contrapartidă și în care funcționează două povești principale.

Așa este, de exemplu, clasicul roman al lui Tolstoi, Anna Karenina – unde povestea lui Kitty și Levin face contrapunctul poveștii adulterine centrale, dintre Anna și Vronski, sau Dragostea în vremea holerei, al lui Garçia Marquez – unde Fermina Daza iubește de două ori.

Însă genul acesta de exemple îi este oricum antipatic cititorului post-bukowskian, convins de eșecul ideii de căsătorie încă dinainte să înceapă să citească.

Romanul lui Dan Coman este scurt, de expresie minimalistă, și mizează pe o schemă narativă simplă. El urmărește istoria unui cuplu straniu, de la întâlnirea celor doi până în miezul cel mai rutinat și mai sufocant al căsniciei.

Nimic ieșit din comun nu strică scenariul statistic. Infidelității soțului îi corespund paginile confesive ale soției, minate când de un patetism de roman sentimental, când de o descripție psihologică de revistă pentru femei. Iar comunicarea instinctivă și cumva animalică din primele zile ale relației nu reușește să se reinventeze ulterior, amorțind în tot felul de blocaje.

Reușita tehnică a romanului este răsturnarea funcției celui de-al treilea personaj, Daria. În loc să descentreze cuplul – cum se întâmplă, de pildă, la cei mai supravalorizați dintre romancierii contemporani francezi -, ea va fi „păzitoarea” iubirii conjugale: „Așa cum alte cupluri, pentru a rezista, și-au găsit suport în credință sau în copii sau în călătorii sau în psihologi și terapii, noi am avut-o pe Daria.”

În felul acesta, realismul dur al cotidianului conjugal, primitivismul patriarhal al impunerii unei relații de forță par încă și mai puternice. Dan Coman pune la lucru un clișeu foarte drag lumii artistice românești, care îl reprezintă pe bărbat ca artist și pe femeie ca infirmieră prin vocație.

În același timp, el ironizează și descompune lucid, sistematic, idealizarea misticii conjugale. Așa se întâmplă că, după aplicarea acestei formule de compoziție, eșecul căsniciei este sigur și clar.

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Odiseea, între blocuri. O seară cu Nolan la un cinema de vară din Atena

Christopher Nolan a dus Odiseea la IMAX, dar cea mai fidelă interpretare a lui Homer se vede tot de pe un scaun pliant, într-un cinema de vară din Atena. În grădina dintre blocuri nimeni nu se ceartă despre culoarea Elenei: se discută prețul feriboturilor și ora ultimului autobuz.

*

Romanul nu este destinat să confirme o așteptare publică. El nu dă soluții de salvare a căsniciilor cu probleme, indiferent cât de mult s-ar bucura pe bloguri adepții unor căsătorii „deschise” că au găsit modelul viabil.

Dan Coman este un scriitor pretențios, care nu face concesii așteptărilor publice. De aceea sunt convinsă că, departe de a fi un text despre cum să-ți salvezi inima sau cuplul, recentul Căsnicie este încă unul dintre textele sale despre scris și despre literatură.

Daria le predă celor doi o didactică a iubirii, pe care o și practică, fiind convinsă că iubirea se învață, nu se primește în dar. Interesant este însă faptul că această didactică pare să aibă legătură și cu puterea de a crede pur și simplu, în absența dovezilor. Ca o poțiune de dragoste, lecția Dariei își depășește termenul de valabilitate în absența inițiatoarei ei.

În poemul care deschide romanul se regăsesc sugestii din poetul latin Ovidiu. Exilul său la Tomis pare să fi fost provocat tocmai de scrierea Artei amorului, pe care și el o înțelegea ca pe un meșteșug și ca pe un exercițiu continuu.

Anticul grec Longos rezonează și el în poem, cu idila sa Dafnis și Hloe, poate romanul cel mai încrezător în caracterul solar al căsătoriei, din toată istoria literaturii europene.

De fapt, posibilitatea de a scrie despre credința în căsătorie este adevărata himeră din text. Iar întrebările pe care cartea le lasă deschise sunt dacă iubirea poate fi predată și învățată cu adevărat, dacă deprinderea ei ne transformă și dacă, mai ales, se poate scrie despre toate acestea.

În acest sens, marea provocare a rămas neatinsă, Dan Coman negăsind nici el cheia cu care s-ar mai putea scrie salvator pe tema matrimoniului. Desigur, în acest roman, autorul nici nu o caută.