Cântecul păsării de plajă: recviem pentru delincvenții de odinioară

Cosmin Perța

Colaborator

Toți cei care am copilărit în anii '90 ne aducem aminte, involuntar, de câte un gangster local. Asta pentru că erau peste tot. România își descoperea democrația, libertatea, în cel mai organic și natural mod cu putință, instaurând de la început legea junglei.

Anii '90 și începutul anilor 2000 au fost anii supraviețuirii celui mai puternic, un soi de mini-SUA, păstrând proporțiile, în primele ei decenii după câștigarea independenței, un spațiu al pistolarilor și al abuzurilor.

La noi nu erau chiar pistolari, dar erau pumni, boxuri, bâte, cuțite și fiecare cartier din fiecare oraș avea un șef și o gașcă, iar ciocnirile violente dintre acestea erau inevitabile. O lume derizorie a ascensiunii și a decăderii la fel de rapide a unor bandiți care credeau că vor cuceri și vor stăpâni lumea.

Exact acesta este spațiul pe care îl ia în colimator cartea lui Tudor Ganea. Personajul principal, tătarul Ainur, este prototipul unui astfel de „șmecher” de cartier, sau „tătic”.

Pentru cei care au întâlnit pe viu astfel de personalități, parcursul său este unul previzibil, dar conferă, totuși, un soi de satisfacție și infuzează o doză bună de nostalgie. Complexitatea acestui personaj rezidă însă din faptul că autorul îi pune sub lupă și copilăria. Nu ne prezintă un produs finit, brut, ci cumva ne introduce în universul care îl determină în timp pe acel băiat, dotat cu extrem de multă forță fizică, să ia deciziile pe care le va lua, să aleagă drumul pe care îl va alege.

Ainur este văzut ca un rezultat al lumii înconjurătoare, al cartierului, ca un produs al acestuia, care în lipsa acestor condiționări externe ar fi putut avea un cu totul alt destin. 

Psihologia personajelor la care apelează Ganea este una foarte subtilă, nimic nu este spus, totul este sugerat și fiecare gând, acțiune, gest creează tensiune și dramatism. Am avut senzația că mă uit la un film bun. Construcția cărții este ireproșabilă, dozajul, arhitectura, progresia înspre un final totodată revelator și lăsat deschis, plus sentimentul că totul poate fi reluat, dus mai departe, cu fiecare personaj, că mai sunt atâtea lucruri de spus.

Asta pentru că personajele și scenele lui Ganea sunt gândite ca niște mecanisme funcționale, nimic nu este gratuit, fiecare își are locul său și e de neînlocuit, ceea ce conferă romanului fluiditate și coerență.

E multă cruzime în cartea aceasta, pentru că tonul ei este mai degrabă unul neorealist (în sensul cinematografului italian), dar cumva toată această violență melancolică reușește să devină una ultra-poetică, nu te zgârie, nu te face să întorci capul, oricât de tare ar crește ghemul din stomac, și are părțile ei de frumusețe întunecată.

Există adică o mică doză de sublim care schimbă culoarea unei întregi mări de ridicol, și asta vine din viziunea autorului asupra lui Ainur și a tuturor celorlalți.

O să închei spunând doar atât: urăsc descrierile lungi în proză, nu le suport, am impresia că mă deconectează de la acțiune. Am avut însă o imensă  surpriză cu cartea aceasta, descrierile lui Ganea sunt peste limita mea normală de toleranță, dar le-am hăpăit, pur și simplu, nu mă mai săturam de ele. Pe unele chiar le-am recitit. În primul rând pentru că nu era nimic gratuit acolo, totul avea un sens și apoi pentru că aveam senzația că citesc un poem bun, că sunt dense și ți se lipesc de cerul gurii și explodează în multe culori.

Fie și numai pentru asta și Ganea merită un premiu.

* Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă, Polirom, 2021