Candyman (2021) - Totu-i bine când se termină cu albine

De văzut? – Da
Cu: Tony Todd, Yahya Abdul-Mateen II, Teyonah Parris, Nathan Stewart-Jarrett
Sinopsis: Jordan Peele și Nia DaCosta încearcă să reînvie un clasic al horror-ului cu interpreți de culoare. Le iese.
Seamănă cu: The Candyman (Bernard Rose, 1992), Antebellum (Gerard Bush & Christopher Renz, 2020), Doctor Sleep (Mike Flanagan, 2019), Velvet Buzzsaw (Dan Gilroy, 2019)

Horror-ul este, de regulă unul din cele mai productive genuri de film, în mare și din cauză că poate fi produs cu foarte puțini bani pentru un public captiv. Nu degeaba apar zilnic articole despre cum „salvarea” cinematografelor stă în filme de gen, mai ales în horror. Pentru că horror-ul e de regulă o experiență colectivă.

Să te sperii de monștri acasă singur e ușor plictisitor, să te sperii colectiv la cinema e o experiență comună, ca spusul poveștilor înfricoșătoare în jurul focului de tabără. Dar dincolo de aspectul de experiență, filmele de gen, mai ales cele SF și Horror ne lasă să ne confruntăm cu diverse aspecte ale realității adesea ignorate în cotidian.

În ultimii ani, Jordan Peele – cunoscut ca jumătate din duo-ul comic Key and Peele, a început să-și mineze „partea întunecată”, lucru de-a dreptul productiv având în vedere că a câștigat un Oscar pentru asta. După succesul fulminant al lui Get Out, Peele a mai avut câteva hituri remarcabile – bizarul Us, reboot-ul de la Zona Crepusculară, cu el în rolul lui Rod Sterling, și subapreciatul Lovecraft Country, unde a fost producător executiv.

Misteriosul Nope, de-abia dezvăluit, se anunță deja ca un nou capitol în această saga de succes. Peele a creat în jurul său aproape un complex industrial al horror-ului cu personaje și tematici de culoare, complex care a insuflat viață nouă într-un segment mainstream dominat de rebooturi mediocre de Rob Zombie sau continuări interminabile soporifice semnate James Wan.

Candyman, care nu este un reboot, nici măcar un soft reboot ci o continuare directă, a la Doctor Sleep, a celui mai cunoscut slasher de culoare, e un film destul de bun care beneficiază din plin de bagheta regizorală sensibilă a (probabil) viitoarei vedete Nia DaCosta și de niște giumbușlucuri cinematografice cum ar fi o serie de secvențe animate cu stil.

Mai mult, beneficiază de Peele ca scenarist și de tematicile și problematicile pe care acesta le abordează, lucru care până acum a fost întotdeauna un atu atât pentru box office cât și pentru criticii de film. Asta însă nu-l face pe Candyman un film de calibrul lui Get Out, nici măcar Us.

Candyman rămâne un slasher formulaic și acest lucru e foarte, foarte bun. E foarte bun pentru că „middle brow-ul”, filmele de calitate dar fără pretenții lipsesc cu desăvârșire din horror-ul contemporan, împărțit între continuări, remake-uri și mici filme „de autor” cu pretenții.

Dacă The Candyman, predecesorul din 1992 al lui Candyman, era un film despre un slasher negru supranatural privit din perspectiva unor personaje albe, filmul lui Nia DaCosta e despre ce înseamnă să fii negru în America cu toate implicațiile acestui lucru – violența polițienească, gentrificarea, standarde duble și așa mai departe, dar din perspective eminamente de culoare.

Personajele albe au puține lucruri de făcut, iar acele lucruri sunt de obicei pretențioase sau prostești, cum ar fi să-l invoce pe numitul Candyman. Nu, filmul este despre experiența gentrificării și a schimbării statutului social al americanului de culoare privit din perspectiva middle-class-ului afroamerican.

Candyman e povestea lui Anthony McCoy, un artist de succes care devine obsedat de legenda ucigașului supranatural în timp ce investighează folclorul fostului cartier de locuințe sociale Cabrini Green din Chicago.

Filmul subliniază în mod repetat faptul că fostul cartier, ce apărea din plin în primul film, a fost demolat pentru a face loc pentru locuințe trendy pentru clasa de mijloc și superioară, soarta reală a cartierului precum și a multor altele dintr-un Chicago în curs de gentrificare.

Yahya Abdul-Mateen II e foarte bun în rolul lui Anthony, axul narativ al filmului și un personaj în transformare pe măsură ce e din ce în ce mai afectat de legendă. Teyonah Parris, care, după Wandavision și Empire a devenit un nume cunoscut în TV-ul american, dar care a fost absolut fantastică în rolul titular din reinterpretarea Lysistrata a lui Spike Lee, Chiraq oferă o contrapondere perfectă pentru Anthony în partenera acestuia, galerista Brianna.

Împreună, cei doi explorează istoricul fostului ghetou Cabrini-Green și, indirect, al oprimării rasiale în America. Acolo îl găsesc printre altele pe îndrăgitul Tony Todd, în rolul care l-a consacrat, deși „ajutat” din plin de CGI, pentru a reinterpreta rolul ucigașului Candyman.

Dar, din nou, ucigașul e doar un pretext, filmul, chiar dacă nu e la nivelul abstract al lui Peele când nu doar scrie ci și regizează, e despre experiența de a fi negru în America și cum acest lucru poate fi transformat într-o tematică horror.

Candyman e un film bun, un film de văzut la cinema sau pe banchetă cu un grup de prieteni. Nu cred că o să aibă un succes fulminant în România, dar e de văzut, și toată lumea care a participat la acest film, de la distribuția principală la regizoare (viitoarea regizoare a Mrs Marvel 2) la deja faimosul scenarist principal sunt de urmărit.