Când nu știi dacă tu păcălești moartea sau ea pe tine

*Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, Polirom, 2021

Poate cea mai uzată temă din cultura română este aceea a Mioriței. Obsesia națională cu privire la semnificația acceptării morții de către baciul moldovan a făcut carieră.

C-o fi lașitate, c-o fi smerenie și credință în Dumnezeu, c-o fi resemnare și blestemul nostru ca nație, c-o fi înțelepciune, c-o fi, c-o păți, cert este că subiectul a fost atât de bătătorit cu teze, teorii, speculații și inepții, încât, pe bună dreptate, pare total epuizat și nefrecventabil. 

Iată însă că un prozator își face curaj în hățișul acesta și vine să ne spună povestea lui Arhip, personajul care scrie prima variantă a celebrei balade, și a istoriei ficționale de la care pornește. Demers riscant, cum spuneam, dar excelent realizat tehnic și ca atmosferă. De dimensiuni restrânse, un microroman în fapt, universul lui Arhip se constituie din fragmente pline de miez și de sens, pe care cititorul trebuie să le rearanjeze, într-un puzzle delicat, pentru a descoperi imaginea de ansamblu. 

Din fragmente de scene și frânturi de adevăr, autorul se joacă cu credulitatea cititorului și, mai ales, cu prejudecățile sale, construind cu finețe și subtilitate pânza unui roman polițist mascat în spatele unor situații pe care le credeam rezolvate sau măcar previzibile. Însă nimic nu este chiar ceea ce pare a fi. Și după ce toate lucrurile sunt puse cap la cap, la orizont o să se ițească o nouă tragedie, aceea a imposturii.

Care și ea, în fond, tot o problemă românească este.

De remarcat plinătatea personajelor, creionate sumar, dar atât de expresiv încât ai mereu impresia că le cunoști de o viață și le poți intui cele mai intime gânduri. Maica Georgeta, cea care țese moartea în pânzeturi și-o-nșeală, Anica cea cu vino-ncoa, bacii Vâlcu și Gavril, tânărul baci Anghel (prototipul baciului moldovan) sau chiar popa Boca și boabele lui magice de cafea, sunt prezențe inconfundabile și memorabile.

Lumea lui Arhip, de acum multe sute de ani, nu este foarte diferită de a noastră. Cel puțin nu în rău, în prejudecăți, în rasism, în frici violente. Are în schimb ceva în plus, ceva ce noi aproape am pierdut: timp. Și tandrețe a trecerii lui. 

Există multe filoane interpretative care pot fi trase din microromanul acesta, unul însă mi se pare dominant: realitatea văzută în sine ca o poveste al cărei adevăr depinde întotdeauna de cine o povestește. 

Dar oare așa chiar reușești să păcălești moartea?