Călugărul zăpezilor

Lelea Viorica are 85 de ani. Trăieşte parcă de o veşnicie în satul Piatra Fântânele din Pasul Tihuța, trecătoarea care leagă Transilvania de Bucovina.

Dacă a fost fericită contează mai puțin. Viața ei a părut o mereu reînnoită înfruntare cu iarna cumplită de la cota 1.200.

Soțul ei s-a prăpădit într-un accident de mașină. Un portret al lui, din tinerețe, stă agățat pe un perete. Pe peretele opus e fotografia ei de la 20 de ani.

Încăperea în care trăieşte lelea Viorica e un depozit cu tavanul coșcovit. Îmbrăcată gros, femeia împletește ciorapi așteptându-l pe părintele de la mănăstire să vină cu Crucea.

În afara preotului și a bunului Dumnezeu, doar 11 oameni i-au mai trecut pragul în anul care s-a dus. Și nu erau apostolii. Fiecare i-a dăruit una-alta, iar ea i-a omenit cu ce avea prin casă − niște mere, de cele mai multe ori.

Acum, Viorica are ceva pe suflet. Crede cu tărie că oamenii sunt mai îndărătnici decât caprele. Uite, Zâna, de exemplu, "zâna lui mama", și scoate niște poze pe care le pupă.

Timp de 15 ani, i-a fost mai mult decât un animal de companie: capra știa să-și deschidă singură ușa, avea propriile tabieturi și n-a părăsit-o niciodată.

"A fost învățată mămoasă aiciea − spune femeia −, cu ciocolăți, macaroane și pită uscată". Îi lipsea doar darul vorbirii.

După Zâna, a adoptat altă capră. Recent, a înstrăinat-o. "O fo' rea", motivează tanti Viorica, însă e posibil ca la mijloc să fi fost altceva. Adică să fi încercat să împace și capra, și varza, un troc pentru lemnele cu care să treacă iarna.

Lemnele au apărut, dar ea a rămas neîmpăcată.

"E năcăjită acolo, vai de capul ei, aiciea numa-n casă stătea. Dar mă tiem că oi aduce-o înapoi, atâta mi-e de milă de săraca. Acolo, o ţine cu găinile, afară, o plouă, o ninge. Nici n-o poate stăpâni, sare peste tot".

Chi-raaaa-leeeei-saaaa, răzbate de afară formula prin care se anunță venirea preotului cu "botezul".

Chiraleisa − din grecescul Kyrie eléison, "Doamne miluieşte!" − pune pe fugă toate relele, însă e doar o victorie de etapă.

Lelea Viorica îl întâmpină pe părintele Gavril în pragul casei, cu o lumânare aprinsă. Se psalmodiază Troparul Botezului Domnului Iisus Hristos.

"În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie".

Preotul stropește cu agheasmă, iar tanti Viorica își ia apă sfințită într-o cană. Se revine la cele prealumești când femeia arată spre improvizația care îi e unică sursă de lumină: un bec legat la o baterie de mașină.

"Părinte, du-te, te rog, și las-o trei zile la încărcat, că nu mai mere. În două seri atâta de fain s-o văzut! Amu' tre' să șed în pat că n-am ce face seara. Mai am noroc cu lanterna".

Femeia știe că părintele Gavril nu poate face minuni, dar măcar el se întoarce mereu. Nu rezolvă pe loc, dar rezolvă. Cei doi săteni care-l însoțesc cu Iordanul dau târcoale "instalației".

"Aicea tre' un bec cu led. Ia câte mațe avem aici, părinte. Tre' pus un cablu subțire, că aista papă curent".

Tanti Viorica crede că Dumnezeu i-a mai lăsat zile pe pământ, dar le amintește că nu mai are minute la telefon.

"Îți încarc eu miercuri", o asigură preotul.

Lelea Viorica și părintele Gavril.

Protosinghelul Gavril Horț a venit în urmă cu 17 ani la mănăstirea de maici din Piatra Fântânele. L-a trimis aici, de la Nicula, Arhiepiscopul Bartolomeu Anania.

"Du-te la Piatra, că acolo e frumos, e ca-n Rai. Acolo nici nu știi când mori, că treci din rai în rai, atâta-i de frumos".

De atunci, părintele Gavril se ocupă de bătrânii în suferință, izolați printre troiene sau imobilizați la pat. Copiii din cătunul Ciosa, aflat la vreo 10 kilometri de șosea, dorm în timpul școlii la mănăstire, pentru a nu abandona învățătura. Casa de oaspeți a fost transformată în internat, iar măicuțele au grijă ca ei să-și facă temele.

Părintele Gavril are 46 de ani și a ales viața monahală când avea jumătate din vârsta de acum. S-a dus la mănăstirea Nicula, unde i s-a încredințat lui Dumnezeu, depunând jurămintele de sărăcie, ascultare și feciorie.

Născut în Maramureș, Gavril crede că munții i-au protejat pe români de-a lungul istoriei și că "ne-am găsit liniștea, rugăciunea și pacea între crestele astea înzăpezite".

De la Tihuța, când e senin, vede la sud Călimanii, cu cei 12 Apostoli, iar spre nord, vârful Ineu din munții Rodnei şi, mai departe, Țibleșul care-i veghează satul natal, Groșii Țibleșului.

Alături de alți monahi, părintele a insistat să se ridice o cruce de piatră pe vârful Țibleș, în memoria partizanilor anticomunişti din zonă și a grupării conduse de pădurarul Nicolae Pop din Lăpușul Românesc. Un elicopter de la Baza 71 Aeriană Câmpia Turzii a transportat blocurile de piatră la cota 1839.

Călugărul ne invită la lectură: "Să trăiască partizanii până vin americanii". E relatarea Aristinei Pop-Săileanu, fiica pădurarului Pop, care și-a însoțit tatăl în munți după instalarea comunismului, fiind condamnată apoi la 20 de ani de închisoare, din care a ispășit 11.

"Sunt două lucruri care mă fac să plâng − mărinimia asta de suflet a eroilor, jertfa lor, și Evanghelia, cuvintele Mântuitorului și faptele Lui minunate.

Am cunoscut un om care a fost trimis într-o colonie din Bărăgan pentru că le dusese alimente partizanilor. A fost bătut, chinuit, în așa măsură încât la bătrânețe se pierdea cu firea. Urla în pat: «Vin, vin, vin, mă omoară!»

Vă dați seama cu ce traume a rămas, deși trecuseră 50 de ani? Mi s-a părut foarte dureros", îşi aminteşte părintele Gavril.

Merge cu Iordanul pe la casele izolate din Piatra Fântânele, indiferent de obstacole. Îl ajută și oamenii din sat să ajungă mai repede. Cineva se oferă mereu să urce cu o mașină de teren prin zăpada neatinsă.

Ca să se facă voia Domnului e nevoie și de voința omului. Un brad căzut de-a curmezișul drumului sau o pantă îngheţată îl obligă pe părinte să treacă la planul B.

Atunci își încalță clăparii, scoate schiurile din portbagaj și duce cuvântul Domnului la finalul unei probe de schi fond.

Prima sa experiență la Piatra Fântânele, în 2001, l-a găsit înaintând în zăpada până la brâu, cu crucea ridicată deasupra capului. Făcea 100 de metri într-o jumătate de oră.

Enoriașul care i-a dat ideea l-a botezat "părintele Tomba La Bomba". Gavril a mers pe improvizație, la început, alunecând pe două bucăți de lemn. Apoi, credinciosul cel mucalit i-a dăruit schiuri adevărate și i-a ușurat misiunea.

În prima săptămână din ianuarie 2018 n-a nins deloc. Zăpada nu e mare, astfel că mașina de teren Toyota Hilux, condusă de șoferul Gică, înaintează lejer. Vitezomanul Gică a renunțat la mașina mică: pe pantele din Piatra Fântânele îți trebuie ceva serios.

Preotul, însoțit de cele două ajutoare, trece și pe la pensiunile din Pasul Tihuța, pline de clienți la început de an. Unii îl privesc de parcă tocmai și-ar fi înghițit bețele de schi și-l refuză.

Femeile care lucrează în bucătărie se aliniază însă pentru a primi binecuvântarea. Cineva caută un buzunar la reverenda părintelui Gavril pentru a îndesa niște bancnote făcute sul.

Monahul se oprește, aproape că îi lipește degetul arătător de frunte − "Nu! Nu e nevoie!" − și se îndepărtează.

Doar gazda plătește contribuția pentru mănăstire − o sumă cuprinsă între 50 și 100 de lei, după cum poftește. Unul dintre ajutoarele părintelui trece fiecare nume într-un registru pe care-l poartă într-o plasă inscripționată cu mesajul "Ai văzut!? Noi suntem soluția! Vă mulțumim!".

"Calendarul e din partea casei". Însoţitorii preotului refuză alţi bani în afara contribuției.

Puțin după ora prânzului, vitezomanul Gică părăsește asfaltul. Începe partea hardcore. Merge după propria busolă, prin zăpada în care nu se vede nicio urmă proaspătă.

Sunt câteva familii în vale, la 2-3 kilometri de la șosea, care au anunțat că așteaptă preotul de Bobotează. De dimineață, Gică a folosit portavocea pentru a anunța vizita părintelui Gavril. Oamenii l-au auzit și au sunat la mănăstire să anunțe că vor fi acasă.

Majoritatea stau 7-8 luni pe an în Piatra Fântânele. Aici își cresc vitele și adună fânul cosit, iar înainte de Crăciun coboară în satele de pe Bârgaie ca să se pună la adăpost de iarna grea.

Cu toate acestea, înainte de Bobotează se întorc special în casele de la munte, pentru ca preotul să le sfințească.

Aici, la înălțime, ai parte de puține luni călduroase. În trecătoare, cireșele se culeg abia în august. În ultima vreme, se cultivă căpșuni pe suprafețe destul de mari. Sunt bune de mâncat în luna lui Cuptor și au o aromă fantastică.

Familia Lăzurcă a venit special din Tiha Bârgăului, de la 24 de kilometri distanță. Ioan Lăzurcă are 51 de ani şi îl întâmpină pe preot alături de două dintre cele cinci fiice ale sale. Sunt îmbrăcați în costume populare.

Bărbatul deschide uşa de la casa bunicului soției sale. Curățenia e impecabilă, ștergarele strălucesc în bună rânduială.

În mijlocul pustietății, unde rețeaua electrică nu va ajunge niciodată, Ioan Lăzurcă exclamă:

"Ai, Doamne, cât am stat vreo câteva ierni aici, așe binie mi-o fost! Și amu', numa înainte de Crăciun m-am dus la vale".

Există și un avantaj în asta, susțin însoțitorii lui Gavril: "Te pui seara mai repede la culcare, nu tot lucri pân' la 12!".

Ioan și-a făcut singur cămașa și cioarecii din pănură, iar pieptarul vine din tinerețea lui și are vreo 25-30 de ani. Simte însă că încăpățânarea cu care-și apără tradițiile se va stinge odată cu el.

"Cât oi mai putea, le-oi ține așa cum le-am primit de la mama, de la tata. Cât mă va mai ține Dumnezeu.

Poate astea sunt ultimele haine, astea făcute de mine. Sunt pe cale de dispariție, nu mai găsești pănură, nu mai găsești absolut nimic. Poate vor fi ultimele".

Mezina familiei Lăzurcă din Piatra Fântânele.

Drumul continuă spre familia Oțelea. "Începe Paris-Dakar!", spune Gică, slalomând printre brazi. Crengile se lovesc de parbriz. "Nu mai tot cobiți, că până la urmă rămânem aici", avertizează preotul.

Un brad căzut îi confirmă temerile.

− No, ce-i aci?

− E blocat, lemn pticat!

− Și securea o ai la tine?

− Nu!

Șoferul Gică se balansează pe bradul căzut, dar trunchiul nu cedează. Aşa că părintele Gavril cercetează cu atenţie desişul, apoi reconfigurează traseul.

"Dacă ar pune două păhărele pe limbă, să vezi cum ar trece", spune "contabilul".

Şi adaugă: "Da, da, Gică, de ce-ntorci așa capul, ca un cal rău? Tăt a rând, pe deal, pe coastă, am ajuns la dumneavoastră. Dacă era dezlegare să bei 2-3 pahare, păi meream de n-ai văzut".

"Da, lemnele alea căzute erau ca un scai înaintea mea", se destinde și Gică. "Păi după becurile aprinse pe bord, ai zice că ai ceva... la bord", vine replica.

Zâmbește și părintele Gavril.

Valeria Oțelea ne așteaptă în costum popular, "din pânză de bumbac țesută și brodată, de la mama mea". A tăiat pe o farfurie prăjitură cu mere, iar dintr-un bol cântă "cocoșii", adică floricele de porumb.

Altfel, e dependentă de liniștea de aici, din acest loc numit Dealul dintre Iliuțe.

Împreună cu soțul ei, Vasile, ţine patru vaci de lapte și trei viței, după ce lupii i-au dat iama între oi cu o iarnă în urmă. Au o casă și în "vale", "mai aproape de civilizație", la Prundul Bârgăului.

Acolo și-a petrecut sărbătorile, dar nici n-a aprins televizorul. Ea, la 58 de ani, e obișnuită cu radioul, în timp ce Vasile e "profilat pe Facebook".

"Când mă duc acasă, copiii-s cu boxele și cu laptopurile după ei, de mă scot din sărite".

Valeria insistă să vedem și "bordeiul", casa părintească, unde-s "prosoapele de cânepă și hainele de lână de la părinți − adevărata noastră moștenire". E lângă construcția cea nouă unde au tot confortul.

Are doi băieți și două fete. Toți au muncit prin străinătățuri. Ioana e încă la Porzuna, la 100 de kilometri de Toledo. Ultima oară a vizitat-o anul trecut.

Când i-a zis că va avea loc un spectacol pentru comunitatea românească, Valeria a "amenințat-o" că-și pune în bagaj costumul de pe Bârgaie, ca să joace Hora Unirii în Spania.

"Mamă, lasă-l, mai bine nu! Așa îmi zicea", râde în hohote femeia.

Odată a ajuns și la Urgențe, cu tensiunea mare. Medicul spaniol a bătut-o pe umăr, aflând din ce zonă a României e.

"Por aqui fluye la sangre de Dracula". Pe aici curge sângele lui Dracula, așa i-a spus. "No, no, mi-e dor de munții mei".

Valeria Oțelea, în casa părintească de la Piatra Fântânele.

La Piatra Fântânele, bustul lui Bram Stoker, scriitorul irlandez care a imaginat povestea contelui-vampir, stă în fața pensiunii Castel Dracula. Aceasta a fost construită în decurs de 7 ani și finalizată în 1983, după ideea directorului de atunci al Oficiului Județean de Turism Bistrița-Năsăud, care citise romanul în anii '70.

E un popas "obligatoriu" pentru cei care au drum din Transilvania în Moldova sau invers.

La câteva zeci de metri e mănăstirea care poartă hramul Nașterea Maicii Domnului. De aici, un preot-călugăr și niște măicuțe încearcă să țină în viață o lume pe cale de dispariție.

Măicuță de la mănăstirea Piatra Fântânele.