Cabinetul albastru: o pledoarie pentru viață

Debutul în proză al Simonei Preda este un roman intelectualist, în sensul în care înțelegerea binelui implică săvârșirea lui, dar până la înțelegere personajul feminin principal trece prin cabinetul albastru de psihoterapie al doamnei G. 

Cabinetul de psihoterapie, la fel ca actul spovedaniei, implică un spațiu securizat, în care inhibiția trebuie să dispară și efuziunile și defulările pot curge natural, fluxul conștiinței căpătând alura de „autentic” și revelator. De fapt și literatura funcționează la fel în dimensiunea sa terapeutică, toată greutatea unei vinovății oarecare sau a unei rușini fiind transferată ipotetic pe umerii unui personaj virtual care permite expunerea fără frica de a fi judecat.

Revenind însă la personajul nostru, în cabinetul albastru (există în carte o întreagă teorie a culorii albastru și a implicațiilor simbolice și nu doar a acesteia, de la artele plastice la teologie și filosofie, dar vă las să o descoperiți singuri) rememorează o serie de relații amoroase, finalizate dramatic. Poveștile de dragoste însă sunt doar un pretext pentru desfășurarea unei vieți deosebit de complexe. Chiar dacă este vorba despre niște amintiri, senzația nu este nicidecum una de „finalizat”, ba din contră, de organic, de stare de continuă posibilitate de evoluție și schimbare, relațiile respective și istoriile lor producându-și cu adevărat efectul, imprevizibil, de abia în momentul narării lor conștiente. 

Dată fiind tematica avem de-a face, inevitabil, cu o proză sentimentală, dar nu romanțioasă. Nimic patetic și superfluu în mărturisirile personajului care, cu o inteligență studiată, face uz de gândirea critică pentru a zig-zaga printre teme dificile teologice și filosofice în căutarea propriei concepții despre lume.

Ziceam de gândirea critică, opusă gândirii religioase, credo ut intelligam opus lui credo quia absurdum, însă până și această gândire critică nu este una pură, lucidă, detașată, fondul afectiv al personajului fiind unul teribil de empatic. Bolnăvicios de empatic am putea spune, în felul acesta cu toată rațiunea și cu toată teoria referințelor culturale abundente pe care se sprijină judecata celei care își analizează trecutul, ceea ce primează este nevoia de a ierta, nevoia inconștientă și irațională de a accepta inexplicabilul, pentru a putea trece mai departe.

Rezultă un adevărat roman imersiv, ca o excursie labirintică în inconștient, cu atmosferă onirică pe alocuri și minuțioase analize ale naturii umane în ipostaze dintre cele mai variate, de la iresponsabilitate și egoism extrem, la maximă generozitate și dăruire.

Dincolo de povestea în sine, fascinantă prin diversitate și nuanțe traumatice, dar tocmai prin aceasta atât de asemănătoare cu parcursul unei vieți reale, cartea Simonei Preda poate fi văzută și ca un mic manual practic de psihoterapie, cu atât mai util celor care încă nu au avut această experiență pe cont propriu. 

În cele din urmă mesajul este unul pozitiv, chiar și din cele mai adânci neguri, mai încâlcite și mai dezarmante situații se poate ieși și renaște. Există realitate și dincolo de anxietate și depresie și prin aceasta este o adevărată pledoarie pentru viață. Cum spune chiar eroina: „Suntem ceea ce credem că am uitat”, dar asta e doar cheia, niciodată finalul nu e acolo.

*Simona Preda, Cabinetul albastru, Litera, 2021