Box

Florin Șerban este printre puținii regizori români care explorează în mod conștient filonul neorealist – ale cărui resurse sunt departe de a fi epuizate în cinematografia noastră. Sunt un admirator al modului în care a gestionat regulile nescrise al filosofiei neorealiste (personaje adevărate, în locații autentice, în timp real, fără artificii de montaj) în extraordinarul Eu când vreau să fluier, fluier.

Acum, după cinci ani de pauză, regizorul – absolvent de Columbia Film School (unde a terminat și Kathryn Bigelow) – se prezintă pe marile ecrane cu al doilea lungmetraj, Box.

În mod remarcabil, Șerban se întoarce la tehnicile care au confirmat că este unul dintre cei mai promițători regizori ai Noului Val românesc. „Specialitatea” sa a devenit utilizarea actorilor neprofesioniști. În „Fluier” a folosit deținuți autentici, iar, acum, în Box, majoritatea actorilor neprofesioniști sunt chiar oameni din sportul cu mănuși.

Cei mai mulți dintre ei au fost pregătiți la Școala de Actorie, deschisă și condusă de Florin Șerban, unde el aplică Method acting, o tehnică dezvoltată la New York de către Lee Strasberg, discipol al lui Konstantin Stanislavski.

Simplificând, principiul acestei metode este acela de a-l transpune pe actor într-o stare care să îl apropie de viața reală a personajului. Iar Șerban utilizează remarcabil un traseu direct: cele două personaje principale își joacă propriile roluri din viața reală.

Protagonistul masculin este Rafael Florea, care îl joacă pe… Rafael. Un pugilist de etnie romă este întruchipat de un tânăr găsit într-o sală de box. Florea nu e doar unul dintre absolvenții Școlii lui Șerban, ci ilustrează ceea ce se poate realiza mai bun prin utilizarea actoriei ca „metodă socială”.

Șerban reușește astfel ceea ce nu a reușit Radu Jude în Aferim!, respectiv să ne ofere o imagine autentică a unui grup social care se confruntă cu probleme majore de adaptare. Și asta, fără să emită sentințe morale sau politice.

Rafael este simultan inocent și furios, ingenuu, dar și inflexibil, dornic să îi mulțumească pe cei din jur și nemulțumit de condiția lui. Florea aduce în acest rol un amestec straniu de naturalețe și ambiguitate. E un actor pe care sper că îl vom mai vedea. Are ceva din James Dean, în Rebel fără cauză, capodopera lui Nicholas Ray din 1955, dar și din șarmul ostil al Alain Delon în Rocco și frații săi, minunatul film al lui Visconti din 1960.

Partenera lui Rafael Florea este Hilda Péter. Ea o interpretează pe Cristina, actriță de limbă maghiară din Sibiu, care, la rândul ei, joacă în „Trei surori” (piesa lui Cehov în care Péter a jucat la Teatrul Maghiar din Cluj sub îndrumarea lui Tompa Gábor).

De fapt, rolul Cristinei i se potrivește atât de bine Hildei Péter, încât partitura sa din Box (spre deosebire de rolul artificial din Katalin Varga) devine o probă de măiestrie construită din microexpresii și intensitate interioară.

Trailer-ul filmului:

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

*

Punctul forte în Box este prezența autentică a acestui tânăr aflat la periferia societății, pe care regizorul ni-l înfățișează fără să-l judece. Acolo, în spălătoria auto unde lucrează Rafael sau în sala de box unde se antrenează, povestea este veridică și de maxim impact. (În acest context, directorul de imagine Marius Panduru reușește  un tur de forță, folosind camera observațională într-o manieră care mi-a adus aminte de Raging Bull.)

Regizorul ne introduce în lumea boxului prin mai mulți „autentici”. Bunicul lui Rafael este interpretat de Nicolae Motrogan, fost campion european în anii ’70, antrenorul său este Marian Simion, fost campion mondial și vicecampion olimpic, iar adversarul lui este Leonard, jucat de un alt campion „real”, Orlando Chirvase.

Numai că, la fel ca în box, nu oricine poate face pasul de la amatori la profesioniști. Dovadă sunt personajele greu de construit, cum este impresarul mânjit Buzatu, al cărui interpret (Narcis Dobrin) nu reușește să fie convingător în schimburile de replici. Același lucru se întâmplă cu anturajul Cristinei – scena actrițelor de limbă maghiară care fac karaoke pe muzică ușoară românească e de un gust îndoielnic.

Când abandonează traseul neorealist, filmul scade din intensitate. E regretabil că Șerban nu reușește să aprofundeze tema conflictului social și a conflictului de clasă – așa cum o făcuseră Visconti sau De Sica în memorabilul an 1948, când au apărut Pământul se cutremură și Hoții de biciclete.

Spre deosebire de primul său lungmetraj, aici regizorul încearcă să ne spună o poveste de durată mai lungă, însă tocmai extinderea temporală subminează eșafodajul realismului. Atunci când încalcă promisiunea timpului real, construcția nu mai are același impact.

În general însă, Box are o serie de similitudini cu filmul premiat la Berlin în 2010, ceea ce ne spune că Șerban este un regizor cu tematică predilectă. Un exemplu este conflictul emoțional central în ambele filme – iubirea imposibilă dintre doi oameni separați de contextul social.

Sciziunea lumilor este accentuată de diferența de vârstă și de proveniența celor doi din medii culturale și lingvistice diferite, însă aceste dualități sunt insuficient explorate în dezvoltarea personajelor, ceea ce afectează, încă o dată, promisiunea autenticității.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€