Black Widow (2021) - Scarlett’s Web

De văzut? Da

Cu: Scarlett Johansson, Florence Pugh, David Harbor, Rachel Weisz
Sinopsis: Înainte de Avengers: Infinity War, Natasha Romanoff salvează lumea împreună cu familia ei de spioni.
Seamănă cu: Captain America: The Winter Soldier (Frații Russo, 2014), Red Sparrow (Francis Lawrence, 2019), Alias (J.J. Abrams, 2001-2006)

Încă de la prima sa apariție pe ecran, Văduva Neagră (Black Widow) a lui Scarlett Johannson a avut o problemă destul de mare. Natasha Romanoff e un spion și asasin perfect, crescută într-un program de spioni ruși, „Camera Roșie”, e atrăgătoare și nemiloasă și e capabilă să bată până zice piua orice om, ba chiar mai mulți deodată.

Dar problema e că Natasha și colegul ei Clint (Hawkeye, băiatul cu arcul) sunt fix asta – oameni, oameni care trebuie să țină pasul cu literalmente zei ai tunetului din spațiu, un tip care se face mare, verde și invulnerabil și o sumedenie de alți supereroi cu costume high tech, puteri supranaturale, sau ambele.

În benzi desenate există „niveluri de putere” ale eroilor – ai eroi ce se bat cu amenințări cosmice (Superman, Captain Marvel), eroi care se bat cu amenințări planetare/naționale (Black Panther, Wonder Woman) și eroi care sunt (precum Clint și Natasha) exemplare perfecte ale speciei umane dar… cam atât – ăștia sunt cei mai fraieri, ceea ce se cheamă „street level superheroes”, supereroi care protejează orașul de hoți și în general bat diverși bad guys (Daredevil sau, cel puțin teoretic, Batman).

Or tu, ca Natasha/Black Widow, fiind femeie, reprezinți jumătate din specia umană, dar ești efectiv cea mai fraieră din parcare, delegată la rezolvat probleme secundare, cât macho-menii cu superputeri se bat pe cine o să-i tragă șuturi lui Thanos. Mai mult, trebuie să faci tot ce faci și să arăți și sexy cât o faci, că asta vor să vadă fanii, nu-i așa?

Să fie sexy nu e o problemă pentru Scarlett Johansson, dar reprezentarea personajului a devenit o problemă destul de mare de-a lungul vremii pentru ea. Încă din timpul unui interviu din 2012, Johansson vorbea cu un nivel maxim de scepticism despre posibilitatea unui film Black Widow, spunând că „probabil ar trebui să joace doar în sutien” ca să se întâmple așa ceva.

Lupta pentru a o transforma pe Black Widow în altceva decât sex appeal în costum mulat a fost una grea și a fost necesar ca unul dintre șefii de la Disney (care, aparent „nu credea” în viabilitatea filmelor cu supereroine) să plece, pentru ca Marvel să aibă primele eroine. Iată-ne însă astăzi, în 2021, cu un film Black Widow, care din punctul meu de vedere face cinste personajului.

Ba chiar mai mult, Black Widow atinge în mod direct subiectul sensibil al sexualizării personajului. Într-o scenă atât de directă încât, deși e foarte amuzantă, te face să dai ochii peste cap, Yelena (Florence Pugh), sora pierdută a Natashei, o ia peste picior pe aceasta pentru că tot timpul aterizează în aceeași poziție sexy, cu genunchii flexați și spatele arcuit, și o face „poser”. Mai târziu în film, aterizând voit la fel ca Natasha, Yelena se declară mai în glumă, mai în serios „dezgustată de sine”.

Filmul are, de altfel, o întreagă sub-tematică ușor feministă, despre cum bărbații puternici încearcă să (în narativul filmului chiar la propriu) controleze corpurile și acțiunile femeilor. O tematică de mare actualitate, dacă ne uităm la mișcarea #metoo și la tot ce s-a întâmplat la Hollywood în ultimul deceniu.

Dar destule despre critică socială, tematici și istoric, să vorbim despre film, propriu zis. E bun. Nu este o capodoperă, dar nu poți să zici că vreunul din filmele Marvel se bate cu Citizen Kane pentru a deveni noul clasic american.

În schimb, Black Widow, sub bagheta regizorală a lui Cate Shortland (regizoarea fantasticului Lore și tulburătorului Berlin Syndrome) – atât cât se poate vorbi de o „baghetă” la filmele Marvel, regizate prin comitet – împrumută foarte multe din spiritul Captain America: The Winter Soldier, unul din filmele superioare ale „universului” Marvel.

Mai precis, având în vedere că Natasha e doar un spion până la urmă, lasă un pic din grandomania universului Marvel, plin de zei și eroi invulnerabili, și coboară la nivelul „nostru”, devenind, precum Winter Soldier, un film Marvel cu spioni. Din nou, Yelena atrage atenția luând-o la mișto pe Natasha: „Crezi că un zeu din spațiu trebuie să ia Ibuprofen după fiecare bătaie? Unde e un Avenger când ai nevoie de unul?”

Ei, Natasha trebuie să ia ibuprofenul ăla, o bună parte din film fiind despre vulnerabilitățile acesteia, atât cele fizice, cât mai ales cele emoționale. Apucăm să vedem scene din copilăria Natashei, care nu a crescut doar în Camera Roșie, ci a fost infiltrată alături de Yelena, dar și de „părinții săi adoptivi”, spioni și ei în Ohio timp de mai mulți ani, când era copil. Apucăm să vedem ce s-a întâmplat în Budapesta, unul dintre subiectele discutate adesea de Natasha și colegul ei, Clint. Și apucăm să explorăm fixația la limita obsesiei a Natashei de a distruge Camera Roșie, și cât de departe e dispusă să meargă pentru asta.

Bineînțeles, până la sfârșit totul explodează și se duc bătălii ridicole în aer, că totuși e film Marvel, dar filmului nu-i lipsesc elementele de dezvoltare a personajului principal.

Și, sincer, dacă e ceva ce ridică Black Widow dincolo de mlaștina generală de diabet și explozii a filmelor Marvel, acel lucru este construcția personajelor. O bună parte din film e un buddy-movie de bonding între Natasha și Yelena, jucată de Florence Pugh. Pugh e o actriță pe punctul de a „exploda”, după umila mea părere, actriță cu mai multe roluri excelente la activ – în filme istorice, horror-uri sau comedii – și care a interpretat magistral personajul principal din fantasticul horror Midsommar a lui Ari Aster.

Aici, Pugh își arată reversul „range-ului” său actoricesc, jucând un rol mai degrabă comic, fiind (în sensul bun) „personajul Marvel STAS cu glumele”. Asta cel puțin până apare David Harbour în scenă. David Harbour e unul din actorii mei favoriți de la categoria „Tipul Ăla”. După rolul șerifului din Stranger Things, care l-a lansat în mainstream, Harbour a jucat, printre altele, în acest mockumentary scurt, dar fantastic, disponibil pe Netflix, pe care nu-l pot recomanda destul.

În Black Widow, Harbour joacă rolul „tatălui fals” al Natashei, fostul super-soldat sovietic Gardianul Roșu, un fel de fake chinezesc, sau mai degrabă rusesc, după Captain America. Trădat de personajul negativ și lăsat într-o închisoare care pare construită mai degrabă în Antarctica decât Siberia, Alexei – pe numele său mic – nu și-a pierdut umorul, jumătate din film fiind purtat pe spatele său lat, cu fiecare glumă sau ciomăgeală în parte.

Distribuția principală e finalizată de Rachel Weisz, ca Melina, „mama” Natashei și o văduvă neagră antrenată de Camera Roșie dintr-o generație anterioară. Weisz nu prea are multe de făcut, dar cât apare pe ecran e în același timp misterioasă, amuzantă și în general excelentă. Personajul negativ principal despre care se vorbește non stop tot filmul e jucat de Ray Winstone, care e la rândul lui excelent, ca întotdeauna, în cele 5 minute de film în care chiar apare pe ecran.

Black Widow nu e o capodoperă dar, dacă vă pasionează filmele cu supereroi și cele cu spioni e aproape filmul perfect. Nu doar că e un tribut onest și respectuos pentru un personaj (și o actriță) care a trebuit să se lupte pentru acel respect, dar are și doze bune de umor, o distribuție foarte bună, explozii marca Marvel și e efectiv ultima șansă să o mai vedeți pe Scarlett Johansson în pielea personajului.