Black Mass (Afaceri murdare)

Niciun fan al lui Johnny Depp n-ar trebui să piardă Black Mass (Afaceri murdare, 2015). După rolurile tipizate – din cuadrilogia Piraților din Caraibe, sau stereotipizate – ca Tonto din Lone Ranger (2013), acum Depp își etalează toate talentele actoricești și își folosește la maximă intensitate calitățile mimetice, pe care eu, unul, le credeam uitate după remarcabilele personaje Donnie Brasko (din filmul omonim) sau Raoul Duke din Fear and Loathing in Las Vegas. După ce Tony Soprano a impus în mentalul colectiv varianta „gangsterului cu îndulcitori”, Depp reușește să readucă la viață portretul realist al un mafiot psihopat, cu față inumană și cu psihic scindat.

Distribuit în rolul lui Jimmy „Whitey” Bulger, unul dintre cei mai periculoși criminali din Bostonul anilor ’80, Depp dezvoltă un tip uman complex, fără a-l caricaturiza sau simplifica. Whitey este, simultan, omul care are grijă de mama lui vârstnică, vecinul serviabil, tatăl iubitor și grijuliu, dar și victimă a experimentelor cu LSD făcute asupra sa în închisoare ori psihopatul care ucide fără milă. Depp reușește o performanță actoricească de o ambivalență bine dozată: ne arată evoluția lui Jimmy de la banalitate până la limita psihopatologiei, îi dezvoltă monstruozitatea fără să piardă umanitatea personajului.

Exemplară în acest sens este una dintre scenele cele mai puternice ale filmului, în care Whitey interacționează cu soția lui Connolly, agentul FBI care îl supraveghea, căreia îi palpează amigdalele și îi vorbește despre lucruri aparent neînsemnate, în timp ce din vocea actorului simțim ferocitatea acestuia. Procesul care îl duce pe Whitey la nebunie este accentuat și de stilul cinematografic impus de directorul de imagine Masanobu Takayanagi (a filmat Silver Linings Playbook), construit cu precădere din clarobscur și prin contraplonjeu, ceea ce accentuează abilitatea lui Depp de a se poziționa între normalitatea cea mai ternă și răul cel mai hidos.

Fără să își judece personajul ca pe un criminal lipsit de remușcări sau morală, regizorul Scott Cooper ne permite să vedem degradarea lui Jimmy mai ales prin ochii colaboratorilor lui (care, de altfel, îi vor expune toate acțiunile criminale), cât și prin consecințele deciziilor sale. Astfel, Whitey domină chiar și secvențele în care nu apare defel.

Aici, subtitlul românesc cu care filmul rulează în cinematografe nu redă complexitatea titlului original și nici mesajul central. Black mass înseamnă chiar „liturghie neagră”, adică valorifică tema răsturnării malefice; aidoma transformării satanice a ritualului creștin într-o formă de venerare a răului absolut, și viețile oamenilor pe care îi vedem sunt răsturnate prin decizii greșit asumate. De aici și titlul complet al romanului nonficțional care a inspirat producția și care ne trimite direct la un legământ malefic: „Black Mass: Whitey Bulger, the FBI and a Devil’s Deal”. Pactul cu diavolul despre care au scris ziariștii Dick Lehr și Gerry O’Neill, care au documentat pentru The Boston Globe crimele, afacerile cu droguri și prostituție ale găștii din South Boston, reprezintă adevărata miză a poveștii lui Bulger.

Ce este pactul cu diavolul, cine încheie acest pact, care sunt urmările lui? Răspunsul este acela că toți cei implicați și fiecare în parte se transformă în altcineva în această liturghie demonică a crimelor, trădărilor și degradării umane. Whitey, dintr-un mărunt bandit, devine un psihopat criminal; Connolly se transformă sub influența lui Whitey; membrii găștii ajung să ucidă cu cruzime în războiul pentru teritorii și resurse. Nu doar Bulger poate fi caracterizat drept un „psihopat care vrea să reușească în viață”, ci toți cei cu care intră în contact.

Acum trebuie să trecem la o problemă mult mai gravă: de ce ne plac gangsterii? Și, mai ales, ce se întâmplă cu noi când admirăm răufăcătorii din filme? E o întrebare veche în teoria filmului, căreia i s-au oferit tot felul de răspunsuri. Fie că gangsterii ne atrag pentru că sunt anti-sistem, așa cum au fost Bonnie și Clyde; fie că atracția vine din natura senzațională a vieții lor, așa cum a fost cu Bugsy Siegel; fie că expunerea noastră la un astfel de mod de viață ne-ar încuraja să fim mai buni, prin contra-exemplu.

De fapt, această viziune cathartică domină explicațiile despre criminali și reprezentările acestora în film. Justificarea este că, de cele mai multe ori, gangsterul moare la sfârșitul filmului – pentru mine, una dintre cele mai „expresive” morți din istoria filmului american rămâne cea a lui Tony Montana, zis și Scarface –, iar un astfel de final pare să se transforme într-o lecție cu conținut etic-social. Morala, din categoria „nu faceți ca ei”, s-ar instaura automat – ai violat sistemul de reguli sociale, vei fi pedepsit, ceea ce duce, aparent, la descurajarea unor comportamente similare.

Totuși, nu e suficient doar atât pentru a înțelege de ce filmul cu gangsteri rămâne printre cele mai populare genuri la Hollywood și nu numai. Și nici nu lămurește cultivarea unei situații aproape schizofrenice, în care o mulțime de cetățeni onești vizionează ore în șir, pe marele sau pe micul ecran, activitățile unor oameni certați cu legea. De unde această conexiune între film și gansterism?

Cred că există un alt palier de semnificații al filmelor cu criminali, bandiți sau alte categorii de răufăcători, iar filmul lui Scott Cooper ne oferă un răspuns subiacent rareori problematizat. Cred că trebuie să vedem legătura odioasă dintre criminali, oamenii legii și politicieni – în „Black Mass”, aceasta e reprezentată de conexiunile dintre Billy Bulger (fratele lui Jimmy, fost senator și președinte al Senatului din Massachusetts timp de două decenii), John Connolly (și ceilalți agenți FBI care îl ajută pe Whitey să își extindă imperiul criminal) și James Bulger însuși.

Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas

Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

De fapt, Whitey face adevăratul pact cu diavolul abia când acceptă să devină informatorul FBI. Iar din încrengătura de interese care urmează nici nu mai știm cine este bun sau rău. Or, după cum se întreabă chiar agentul FBI John Connolly – ce faci când nu mai știi cine e hoțul și cine este vardistul?

În fond, când știm că este vorba de un gangster „bun”? Poate că atunci când, aidoma lui Whitey, el colaborează cu statul. Aici, filmul scoate la iveală legătura malefică între gangsteri, instituțiile de forță ale statului și oamenii de afaceri, legătură care există în toate societățile. Când un politician, un agent al serviciilor de informații și un criminal formează un triunghi „social”, atunci societatea respectivă a făcut pactul cu diavolul. De fapt, dacă ne uităm în politica de la noi, practicile de tip „gangsteresc” sunt la ordinea zilei: omerta pentru cei care vorbesc despre ceea ce se întâmplă în partid, amenințări și șantaj pentru cei care nu respectă regulile „găștii” care i-a adus la putere; împărțirea prăzii prin contracte oneroase și înțelegeri oculte.

În acest sens, gangsterul trebuie văzut ca forma malignă de dezvoltare a capitalistului, iar gangsterismul este o formă degradată a statului. În fond, gangsterii nu sunt decât niște buni capitaliști, ei au trăsături comune; sunt individualiști, fără scrupule sau morală, mereu orientați spre profit. Iar „Mafia”, ca orice formă de crimă organizată, reprezintă doar o organizație de „afaceri”. Și încă de mare succes. La urma urmelor, cea mai bună formă de crimă organizată este statul însuși.

Există unii teoreticieni care vorbesc despre „statele gangsterale” – țări în care legătura ierarhică dintre crimă și organizarea statală este directă (vezi Ucraina din era Yanukovici). Dar toate democrațiile contemporane au avut o perioadă lor „gangsterală”, când administrațiile locale, poliția sau chiar liderii politici practicau tehnici mafiote pentru a-și păstra controlul asupra societății.

Deși, astăzi, practicile gangsterismului de stat s-au mutat în zona financiar-bancară (vezi Lehmann Brothers), în activitățile de corupție la nivel înalt ori în crime cu victime la nivel global, ca în cazul legăturilor lui Whitney cu Armata Irlandeză pentru Eliberare (IRA), există nenumărate dovezi că practicile de gangsterism continuă în lumea contemporană.

Există nenumărate dovezi, de la scandalul operațiunilor secrete din Cuba, unde guvernul Statelor Unite a folosit mafioți notorii pentru a se implica în războiul împotriva lui Castro; la scandalul Watergate, în care mafioți cubanezi erau utilizați pentru spionarea adversarilor politici ai lui Nixon; ori vânzarea de arme către Iran pentru a finanța rebelii Contras din Nicaragua. Acestea și multe altele demonstrează frăția malefică între stat, instituțiile „secrete” și gangsteri.

În acest pact cu diavolul, totul începe cu o „mică minciună”, cu o bătaie „cinstită” sau o afacere puțin „trucată”, cu o trădare măruntă și o ticăloșie aparent neînsemnată. De acolo încep viețile tulburi ale unor oameni ca Whitey Bulger.

Sigur că un simplu „film cu gangsteri” nu poate răspunde la întrebarea cea mai gravă: cine e responsabil pentru faptul că, dintr-un mărunt membru al unei găști irlandeze, Jimmy a devenit, cu ajutorul FBI-ului, unul dintre cei mai siniștri criminali contemporani?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€