"Binele făcut ne salvează de tristețe"

Când și-a pierdut fratele, în urmă cu 6 ani, Veronica Soare s-a hotărât să trăiască doar în acord cu propria inimă.

Să iubească mai mult, să judece mai puțin și să nu mai irosească nici o clipă: să ajute și să dăruiască.

Sătmăreancă stabilită la București, Veronica Soare e, înainte de toate, o voce. Citește din 2010 pentru cei care au deficiențe de vedere. Ghidează un tur magic în lumea cărților audio.

Apoi, cu minuni.ro – caleidoscop de fapte bune, un proiect care va împlini doi ani în noiembrie, Veronica încearcă să ridice un văl de pe ochii celor mai mulți dintre noi.

A găsit un domeniu de internet neocupat, pentru că în România nimeni nu mai crede în minuni, și s-a apucat de voluntariat și de strângere de fonduri.

Pe 6 iunie, a pornit pe Camino Francés, cea mai populară rută a Drumului lui Iacob (Camino de Santiago). Punct de plecare: Saint-Jean-Pied-de-Port, în Franța. Sosire, o lună mai târziu, la Santiago de Compostela, în nord-vestul Spaniei. Distanță: 780 de kilometri.

Această rută, considerată un drum inițiatic, e frecventată începând din secolul al XI-lea de pelerini care își doresc să ajungă la mormântul Sfântului Iacob, unul dintre cei 12 apostoli.

De la Santiago de Compostela, Veronica a plecat spre Finisterre, încă 90 de kilometri. Pe vremea romanilor, locul era considerat capătul lumii cunoscute.

Aventura ei s-a încheiat după încă 29 de kilometri, la Muxia, pe Costa de la Muerte. Acolo a înțeles încă o dată că orice capăt de drum e doar începutul altuia.

Pașii au dus-o pe Veronica dincolo de experienţa personală. A făcut această călătorie cu scopul de a aduna bani pentru Asociaţia Inima Copiilor, care are în grijă copii cu afecţiuni cardiace.

Din donaţiile celor care i-au urmărit parcursul s-au strâns aproape 38.000 de lei (orice contribuţie e binevenită).

La întoarcere, o aşteptau căţeluşa Lola și pisicile Tristi, Berlioz, Coco și Oscar Leon Portocală. Toate, animale salvate de pe stradă.

Să o cunoaştem, deci, pe Veronica. Un om care spune că e dator cu „partea lui de bine”.

– Despre ce e Camino de Santiago? Ai făcut singură acest pelerinaj?

– Camino de Santiago e, în traducere, Drumul lui Iacob, drumul pe care se presupune că a mers, până la Capătul Lumii, Apostolul Iacob, predicând învățătura lui Hristos.

Pelerinajul are rădăcini catolice și, pentru o parte dintre cei care îl fac, e importantă acea compostella pe care o primești la final – certificatul scris în limba latină care atestă că ai făcut drumul.

Însă, în timp, și mai ales în ultimii 20 de ani, de când Camino a (re)devenit popular, pelerinii se duc acolo și pentru alte motive.

Unii vor, pur și simplu, să meargă pe jos 780 de kilometri, cât are Camino Francés, adică ruta cea mai populară. Alții vin să se regăsească, să trăiască o experiență diferită.

Am cunoscut fel și fel de motivații. Oricare ar fi fost ele, cel care vine cu inima deschisă nu poate fi același când pleacă.

În ce mă privește, #minunipeCamino a fost – dincolo de o experiență personală – o poveste de strângere de fonduri pentru asociația Inima Copiilor.

L-aș fi făcut pentru multe asociații, căci sunt mulți cei care fac eforturi să trăim într-o țară mai bună, însă universul a decis, într-o întâmplare frumoasă, ca Inima Copiilor să fie beneficiarul.

Pe site-ul minuni.ro, mereu strâng fonduri pentru alt beneficiar. E foarte greu să alegi, însă, cumva, de fiecare dată se întâmplă ceva și „alegerea” mi se pune pe inimă.

Ăsta e un element important când strângi fonduri, să o faci din toată inima. Să crezi în ce faci. Și, dincolo de faptul că eu cred în mulți oameni și în multe proiecte, într-o zi anume, când am aflat de pe pagina de Facebook Inima Copiilor despre un băiețel cu probleme la inimă, cu același nume ca al fratelui meu, care s-a ascuns pe o stea dintr-o astfel de problemă, am știut că pentru el trebuie să fac acest drum.

Ca să răspund la întrebare, am fost singură în măsura în care am vrut să fiu singură. Se spune că pe Camino ești singur doar dacă vrei să fii. De plecat, am plecat așa, dar acolo m-am întovărășit cu mulți oameni faini. De fapt, drumul meu e despre oamenii pe care i-am întâlnit.

– Fixează, te rog, câteva repere care au făcut din călătoria ta una memorabilă: locuri, oameni, povești…

– Călătoria mea e memorabilă prin tot ce s-a întâmplat în fiecare zi. Am învățat acolo că fiecare zi e un cadou.

Din prima zi, care a fost foarte dificilă nu fiindcă era prima, ci pentru că aveam de traversat dealurile Pirineilor – 24 de kilometri la deal și la vale. Am pornit din Franța, din sătucul Saint-Jean-Pied-de-Port, loc de pornire pentru mulți pelerini, și am înnoptat în Spania, la Roncessvales.

A fost foarte, foarte, foarte greu, dar, privind în urmă, știu că acea zi mi-a dat, la finalul ei, senzația că pot orice.

Și-aici pot continua la nesfârșit. Dar, uite, să-ți spun despre David și Susie, care locuiesc departe de lume, într-o așezare construită de David în ultimii 5 ani.

El e un barcelonez care provine dintr-o familie foarte bogată, dar a ales să trăiască undeva fără apă și electricitate. Și să ne învețe pe noi, cei care trecem pe-acolo, că putem trăi cu puțin.

Susie e iubita lui. Vara trecută a făcut Camino, s-a oprit în oaza lui David și n-a mai plecat. Îmi spunea: I just never left. That simple, as the life we live.

În acel loc, pelerinii se opresc să se odihnească, au la dispoziție fructe, ceai și tot felul de bunătăți, și e la alegerea lor să facă o donație sau nu.

Sau John, englezul pe care l-am întâlnit mai înspre final, cu galeria lui de artă departe de lumea dezlănțuită. El a străbătut Camino acum 10 ani, n-a uitat acel loc, a cumpărat căsuța de la un fermier și, încet-încet, a transformat-o în poate cel mai pozitiv spațiu în care am intrat vreodată.

Doi ani mai târziu i-a pășit pragul o pelerină, jumătate franțuzoaică, jumătate vietnameză – Michelle, despre care mi-a povestit cu atâta iubire, încât n-aș mai fi plecat.

Sunt împreună de-atunci, altminteri. El e pictor și în septembrie va avea o expoziție la castelul Windsor, la vernisajul căreia m-a invitat.

Sau Daniel, un alt englez, care a străbătut Camino în cârje. N-o să uit niciodată acea zi, cea mai emoționantă a mea pe Camino.

Știam că voi ajunge la Cruz de Ferro – Crucea de Fier, un punct foarte important pentru pelerini, unde îți lași, simbolic, greutățile în urmă, odată cu piatra pe care ai adus-o de acasă.

Pentru mine, însă, nu era important, în sensul că eu sunt un om care, la finalul fiecărei zile, încearcă să renunțe la balast. Nu am nevoie de astfel de ritualuri.

Așa că nu aveam nici o piatră și nu voiam de la Cruz de Ferro decât să îmi dea emoția celorlalți. Habar n-aveam ce mi se pregătește.

Apropiindu-mă, am văzut un băiat care urca spre cruce ajutat de bețe, adică așa credeam eu. Toți le avem. Nu pricepeam însă de ce înaintează atât de greu.

Eu nu văd bine la distanță și nu îmi era clar înaintea ochilor. Până când am observat cârjele. Bețele lui erau, de fapt, cârje.

Mă uitam la el și nu îmi venea să cred. Știam cât făcusem doar în ziua aia și cât de greu fusese pe alocuri, iar în capul meu alergau bezmetice gânduri legate de acea dimineață și cum ajunsese el acolo.

Când am stat de vorbă, puțin mai târziu, am aflat că pornise de unde pornisem și eu. Așadar, făcuse deja sute de kilometri.

Îl cheamă Daniel și e marea lecție a drumului meu. Cunoscându-l, știu că niciodată nu voi mai putea spune „nu pot” și că nu voi mai accepta aceste cuvinte de la oamenii din jurul meu.

El m-a învățat că, dacă vrem cu adevărat, putem. Sigur că știam cuvintele astea, dar în acea întâlnire le-am și înmagazinat. Le-am făcut loc în mine, acum au valoare.

M-am gândit la el în fiecare zi de-atunci încoace și am plâns deunăzi, când am primit un filmuleț care îi arată sosirea la catedrala din Santiago. Sunt multe astfel de povești, am putea face un serial.

– Cum a arătat ultima ta zi pe Camino de Santiago?

– Un cadou. Eu am ajuns în Santiago, mi-am împlinit drumul, dar am vrut să merg mai departe, până la Capătul Lumii, orașul Finisterre – fin de terre. 880 de kilometri, așa era în planurile inițiale. Dar auzisem de încă un oraș la ocean, Muxia, până la care mai erau 30 de kilometri.

Prietena mea japoneză n-a mai vrut să-i facă pe jos. Pentru ea nu mai era important, dar eu nu mă puteam opri. Și nu din mersul pe jos – fiindcă, deși o să pară ciudat ce spun, în ciuda sutelor de kilometri, Camino e cel mai puțin despre mersul pe jos.

Pur și simplu voiam să merg, știam că are un rost și a avut, în mai multe feluri.

Am întâlnit un om extraordinar, un canadian care îmi poate fi tată, cu care am împărțit ultimii 15 kilometri, prin păduri de eucalipt, până când în orizont ni s-a arătat marea.

Știi mai multe despre mine decât știe oricine pe lume, așa mi-a spus la destinație. Și câteva zile mai târziu, într-un mail, mi-a mărturisit că a trimis scrisoarea pe care de doi ani se încăpățâna să n-o trimită unei persoane importante pentru el. Îmi mulțumea pentru că vede altfel lucrurile acum.

Asta înseamnă ceva în economia lumii mele, știi? Să judecăm mai puțin și să iubim mai mult, să nu ne încăpățânăm prostește când tot ce vrem să spunem este: te iubesc, însemni mult pentru mine, îți mulțumesc, iartă-mă!

*

– Cum arăta lumea când ai decis să trăiești altfel decât o făceai înainte? Ce fel de viață ai abandonat?

– Lumea e frumoasă dacă vrem s-o vedem așa, iar eu mereu am fost în tabăra asta. Mi-a plăcut să văd paharul plin. Sau dacă nu era plin, să îl umplu. Eu am fost mereu pe drumul meu, doar că, la un moment dat, am vrut să-i dau un nume.

O sumă de întâmplări au dus la ceea ce sunt și fac astăzi. Dacă am abandonat ceva, e poate doar timpul liber. Nu prea mai am, și uneori mă necăjește că n-am timp să citesc așa cum o făceam sau cum îmi place. Apoi mă uit la partea plină a paharului și îmi trece.

– În ce fel îți doreai să schimbi lumea când erai adolescentă în Satu Mare și când ai realizat că poți încerca să schimbi cel mult o părticică?

– Primele mele gânduri în direcția asta au venit când aveam doar 5-6 ani. Atunci a început să circule în mintea mea de copil dorința asta, în drumurile pe care le făceam spre Grădina Romei, parcul nostru cel mai mare.

Chiar înainte de intrarea în parc, treceam pe lângă o casă de copii, așa îi spuneam atunci. Un orfelinat. Și, pentru că ai noștri ne duceau în parc – pe mine și pe fratele meu – atunci când era vreme bună, sigur că, mai mereu, copiii de acolo erau și ei în grădină, la joacă.

În scenariul acesta e și toneta de înghețată care încă mai există, atâția ani mai târziu, plasată chiar înainte de orfelinat. Sigur că mereu voiam înghețată și că mereu primeam.

Așa a început totul, de fapt. Cu acea înghețată pe care mă durea sufletul să nu o pot împărți cu acei copii.

Mereu erau la gard doi-trei. Mâinile lor prinse de plasele de sârmă, lipsa zâmbetului, dorința din ochi au rămas în mintea mea și, ani mai târziu, când m-am gândit mai bine unde a început totul, am realizat că acolo. În drumurile mele spre parc.

Câțiva ani mai târziu, în clasa a șaptea, am strâns de la vecini, prieteni, colegi și rude, jucării și haine pentru acei copii. În ziua în care le-am dus – și am mers la două orfelinate, că adunasem multe lucruri –, am înțeles că pot schimba ceva pe lumea asta.

În bucuria lor și în bucuria mea că am putut face acest gest mi-a fost foarte limpede că mereu putem schimba lumea schimbând ceva pe strada noastră.

Lumea, în ansamblu, nu ştiu dacă mai poate fi schimbată, dar, dacă fiecare dintre noi „își face partea lui”, pe strada lui, putem spera la cea mai frumoasă dintre lumile posibile, cum o numea Voltaire.

– Cum ai ajuns la București şi care a fost primul tău job?

– Bucureștiul a fost singura opțiune pentru mine. Când eram mică și veneam aici cu mama și fratele meu – el avea o afecțiune și trebuia să ajungă anual la control -, mi se părea că e cel mai frumos oraș din lume. Așadar, crescând, nu mi-am imaginat că m-aș putea duce la facultate la Cluj sau la Timișoara.

Pe de altă parte, eu am absolvit SNSPA și, pe vremea aia, în 2000, Comunicare și PR se făceau doar la București. Între timp am făcut și Actorie, că mi-am dorit să fac asta.

În ceea ce privește primul job, nu mi-l amintesc exact pe cel din București, că mereu mă implicam în proiecte și îmi deschideam perspective.

Cred, totuși, că primul job a fost pentru o firmă care organiza conferințe de mare amploare pe atunci. Am aterizat la ei cu câteva zile înainte de un eveniment programat la un mare hotel din București și totul mi se părea fascinant. Mă bucuram să fiu o piesă de puzzle într-un eveniment strălucitor.

Dar îmi amintesc exact primul meu job, primul din toate timpurile mele, în clasa a șasea, când m-am angajat pentru câteva săptămâni la magazinul mătușii mele.

Voiam să câștig eu banii de tabără. Urma să merg la Telega și tata glumise cu mine: ce-ar fi să-mi câștig eu banii de cheltuială?

L-am luat în serios și așa am ajutat la magazinul mătușii mele. Știu că mi-a dat o sumă frumușică și nu i-am cheltuit pe toți. Pentru prima oară nu i-am cheltuit pe toți, fiindcă erau munciți de mine.

Atunci am înțeles valoarea banilor, în tabăra de la Telega. Magazinul nu mai există, dar eu, când trec prin fața hotelului care i-a luat locul, mă văd robotind pe acolo, bucuroasă că pot fi de folos și că o să am banii mei.

– Care a fost cel mai întunecat eveniment din viața ta și cum l-ai depășit?

– Moartea intempestivă a fratelui meu. O zi care nu prevestea nimic, dar care a sfârșit prin a schimba fundamental modul în care trăiesc și privesc fiecare zi.

M-am trezit chiar atunci, am înțeles pe loc că nu avem ziua de mâine, că o luăm „for granted” și că la fel facem cu oamenii din viața noastră. Așa că eu nu mai am timp de pierdut. Eu am doar timp de iubit.

Și iubind așa, bezmetic, oameni, animale, întâmplări, fiecare zi, mă gândesc că sporesc partea luminoasă a lumii.

– Spune-mi, te rog, povestea proiectului minuni.ro, de la modul în care ai schițat conceptul până la transformările ulterioare…

– Cred că toate drumurile m-au dus la minuni.ro. Bulgărele de zăpadă a început să se construiască într-o seară în care, împreună cu o prietenă, pregăteam ecleruri pentru un iarmaroc caritabil organizat a doua zi de Asociația Umanitate.

Prietena mea era ocupată cu eclerurile care erau în cuptor, iar eu pregăteam crema. Țin minte momentul ăla, apunea soarele, era o lumină fabuloasă la ea în bucătărie.

Eu stăteam pe scaun și învârteam în cremă și – Evrika! – măi, Veronica, mi-am zis, tu nu faci exact ce trebuie, tu ai nevoie de ceva, nu știu exact, un proiect.

Așa am vorbit cu mine despre umbrela pe care mi-o doream, sub care să stea toate activitățile de voluntariat și bine pe care eu sau oamenii din jurul meu le facem.

Câteva zile mai târziu a venit și numele – minuni.ro. Alte luni mai târziu, fiindcă nu voiam să-l lansez doar ca să fie lansat, și fiindcă eu cred în divine timing, cățelușa mea, găsită pe stradă, a alăptat pui de pisică și toată lumea voia s-o cunoască.

Cum eu n-aveam timp fizic pentru întâlniri individuale, m-am gândit că ar fi fain să pun la cale un eveniment caritabil – Lola & Friends Charity Party –, la care toți puteau veni s-o cunoască pe Lola și să doneze.

Și, cum evenimentul urma să aibă loc înainte de Moș Nicolae, pe 25 noiembrie (pe Lola o găsisem la aceeași dată, cu un an înainte), m-am gândit ca banii strânși să se ducă pe cadouri pentru copiii dintr-un centru.

Între timp, a trecut și a doua ediție a petrecerii ei, și abia o aștept pe a treia.

Așa a început minuni.ro, iată, învârtind într-o cremă de vanilie.

Și mă bucur că între timp există și o emisiune radio – La minuni înainte!, la SmartFM, care promovează oamenii, inițiativele sociale, ONG-urile, comunitatea.

– Spune-mi două-trei povești, gesturi, care te fac mândră că ai inițiat caleidoscopul de fapte bune…

– Mi-e foarte greu să aleg, dar, uite, îmi vine în minte bucuria orelor petrecute cu copii din centre de plasament sau spitale, făcând caleidoscoape.

Eu organizez ateliere pentru oameni ca mine și ca tine. Ei vin și învață să meșterească un caleidoscop, pe care sigur că îl iau acasă.

Iar în donația pe care o fac, asigură un caleidoscop astfel făcut unui copil aflat într-o situație defavorizată. De un an încoace mă joc și așa.

Am primit tema asta anul trecut, la Femei pe Mătăsari, în ziua în care am făcut primul atelier de caleidoscoape. Era un băiat de vârsta mea care nu știa ce sunt acelea, pentru că el crescuse la orfelinat.

M-am gândit atunci că nu întâmplător l-am întâlnit în marea aceea de oameni, că a apărut în viața mea, fulgerător, ca să îmi dea o temă. Să le arăt copiilor din centre frumusețea acestor obiecte care m-au fascinat din copilărie. Nu întâmplător se numește minuni.ro – caleidoscop de fapte bune.

Cealaltă poveste se leagă de aniversarea mea de anul ăsta, când am strâns fonduri pentru Asociația Sonia Maria.

Pentru Sonia, o fetiță de 8 ani născută cu o malformație la inimă, care avea nevoie de aproape 100.000 de euro pentru operația ce urma să fie făcută în SUA. I-am dăruit ei aniversarea mea, oamenii au transformat cadourile în donații, iar suma strânsă a mers spre ea.

Când am văzut, acum o lună, imagini cu Sonia în Boston, după operație, am plâns de bucurie. Înseamnă mult să știi că, împreună cu toți cei care au venit și au donat, ai fost parte din asta.

N-ai cum să fii trist când știi că ai făcut asta. Binele făcut ne salvează de tristețe, așa cred.