Bilbao și Magnetul din titan

Firimituri

În ultima vreme, „am intrat la idei” la fel cum unele haine intră la apă. De exemplu, mi-am dat seama că nu e totuna înaintea cui alegi să presari resturile de pâine uscată denumite atât de simpatic în limba română – firimituri.

Privirile impasibile ale pensionarilor care aleg să hrănească hoarde de porumbei arată cu totul altfel decât ale celor care aruncă dumicați rațelor. Hrănitorii de porumbei au priviri terne și inexpresive, în schimb ceilalți le au precis focalizate, împănate cu scânteieri de bună dispoziție.

Nici nu e de mirare. Porumbeii fojgăie mereu uguind de poftă, sunt egoiști și agresivi, în schimb rațele, cu forma lor romantică de străvechi veliere, ciocurile boante și labele ca niște lopățele de copii, emană un soi de grație plutitoare amestecată cu duioșie maternă. În plus, rațele știu să facă schema aceea neasemuită de-a trece de la orizontală la verticală, cu dosul îndreptat spre cer, pentru a scurma după moluște, ouă de broaște sau crustacee pe sub pietrele râului.

Îmi place să numesc această distincție dintre hrănitorii de porumbei și cei de rațe „o idee”. Modestă și inutilă de altfel, cu zero conotații filozofice sau rezonanțe în sfera universalului.

Ideile sunt, cred eu, baloane de săpun care plutesc invizibile prin aer. Absolut aleatoriu, ele se sparg de firele părului din capetele trecătorilor. Atunci aceștia resimt în minte un soi de boare călduță, iluminatoare. Grația de netăgăduit a revelației. În sinea lor își spun aceste cuvinte magice: „Mi-a venit o idee!”

Doar că majoritatea ideilor, așa cum vin de nicăieri, se întorc tot acolo. Unele însă, cele cu adevărat geniale, rămân, capătă formă și modifică realitatea lumii. Despre o astfel de idee vorbește eseul de față.

Plimbările lungi cu mâinile la spate pentru a exersa din vreme senioratul prezintă certe avantaje. Începi să observi felurite lucruri, pentru alții invizibile. Altfel spus, intri discret, ca pe o ușă tainică dintr-un castel medieval, în ceea ce ne place să numim „lumea ideilor”. Te simți privilegiat. Balonașul de săpun a ales să se spargă tocmai în scăfârlia ta.

Doar că puține lucruri sunt mai fragile pe lume decât aceste entități nevăzute numite muzical idei, cuvânt ce se trage din grecescul eidos. Majoritatea ideilor au o viață foarte scurtă. Unele sunt de o sfântă naivitate, cum ar fi cea a vecinului Voasi din vechiul Mănăștur de a-și vopsi fiecare leaț de gard într-o altă culoare. Iar altele se prăbușesc cu greutate în senzorial, trecând din sistemul gustativ drept în cel digestiv. „Mai pune o idee de sare în ciorbă” nu are nimic înălțător și abstract. Praful (de sare) se alege din farmecul oricărei presupuse revelații.

Sirimiri

Tot acest dans introductiv din jurul „ideii de idee” ne conduce spre adevăratul subiect al poveștii de față. Într-o zi, undeva pe lume, cuiva i-a venit o idee atât de bună încât, cu ajutorul ei, a reușit să salveze de la o moarte lentă un oraș întreg. Se întâmpla în nordul Spaniei, în acea provincie unică numită Țara Bascilor. Iar orașul norocos mântuit de această idee curajoasă se cheamă Bilbao.

Nimeni nu poate spune cu precizie de câte mii de ani bascii au rămas locului, în vreme ce mai toate popoarele din jurul lor au migrat, s-au amestecat ori s-au redefinit. Strânsă între vestul munților Pirinei și golful Biscaya, Țara Bascilor, sau pe limba lor Euskal Herria, este de o frumusețe rară și de o incredibilă diversitate. La nord, între San Sebastian și Bilbao, se întinde o lungă coastă maritimă abruptă și sălbatică, iar dincolo de ea, măreția azurie a Atlanticului.

Clima de aici nu prea are nici ea de-a face cu restul Spaniei, această Californie a Europei, așa cum o știm noi, mai ales când vorbim despre sud sau coasta de est, la Mediterana. Aici avem o altă poveste, mai năzuroasă. Plouă mult, vânturile te doboară, iar iarna valurile oceanului înalte de până la 30 de metri se sparg în formațiunile muntoase ce coboară drept în apă.

Euskara, limba bascilor, cu cele cinci dialecte ale sale, este și ea unică, ancestrală, de origine non-indoeuropeană și nu seamănă cu absolut nici o altă limbă a lumii. Unii cercetători afirmă că au detectat vagi înrudiri cu limbi caucaziene, cum ar fi cecena sau georgiana. Dar în Europa nu are nici un corespondent. Azi euskara este vorbită de mai puțin de un milion de oameni, însă trăiește o renaștere, mai ales printre cei tineri. Are multe cuvinte pentru a denumi ploaia, dar cel mai simpatic este de departe Sirimiri, care descrie burnița fină ca o pulbere asezonată cu vânt și eventual niște fuioare de ceață, pentru efect.

Pintxos

Când, într-o dimineață perfectă de primăvară, am văzut plaja, golful și orașul sclipitor San Sebastian de sus de pe dealurile împădurite pe care șerpuiește Camino del Norte, nu mă așteptam să găsesc într-o zi oarecare de marți atât de multă vânzoleală pe străzi. Lume calmă, îmbrăcată elegant, așezată și politicos ciripitoare umplea terasele unde se amestecau mirosuri de parfumuri şi de pâine proaspătă cu miez galben de curcuma, patiserii și, mai ales, pintxos de toate formele și aromele.

Pintxos sunt echivalentul mult mai stilat a ceea ce spanioli numesc tapas. Sunt niște mici sandvişuri de o mușcătură, însă atât de elaborate de zici că fiecare este o operă de artă în sine. Prin urmare, de teamă să nu se strice, ți se face milă să le mesteci, darmite să le mai și înghiți.

Nu cred că am întâlnit vreun oraș atât de sofisticat precum San Sebastian. Regăsești acolo o lume de o discreție sobră, aerată, cultă și împăcată cu sine. Pe străzile late cu trafic lejer, goticul târziu de secol al XIX-lea se îmbină fericit cu stilul Belle Epoque, la fel ca modernismul și arhitectura de avangardă. Totul emană o sobrietate elegantă însoţită de un parfum de independență și îndrăzneală suficientă sieși.

Este doar cu puțin înainte de miezul zilei, însă oamenii nu se rușinează de un pahar vin alb local, ca aperitiv, numit Txakoli, deși ne aflăm în patria vinului roșu, unde domnește vechiul soi Tempranillo. De fapt, în toată această regiune mâncatul, băutul și socializarea cu voci înalte, de obicei în picioare sau drept pe borduri, până noaptea târziu, folosind vechi butoaie pe post de mese, se situează undeva între artă culinară modernă și stil de viață. Nu degeaba un mâncău de profesie precum Hemingway s-a aciuat aici pentru o vreme, pe când scria la cartea sa despre luptele cu tauri intitulată Fiesta.

ETA

San Sebastian este orașul cu cele mai multe restaurante cu stele Michelin pe cap de locuitor din lume. Așadar, pentru gurmanzi, Țara Bascilor reprezintă o destinație ideală. Dictatorului Franco, în schimb, i-a stat mereu în gât. Drept urmare, pe basci i-a terorizat, i-a bombardat, le-a trimis naziștii pe cap, le-a interzis limba, dar prin asta n-a făcut decât să-i motiveze și să-i scoată din sărite.

La finele anilor ’70, imediat după moartea lui Franco, aripa războinică a grupării ETA a început să terorizeze, la rândul ei, Spania. Au răpit, ucis și aruncat în aer politicieni, parcări de aeroporturi, mașini în centrul orașelor și au hărțuit autoritățile vreme de aproape 40 de ani. În total, au făcut cam 800 de victime. Abia în 2017 au depus armele definitiv, au închis taraba terorismului și s-au lăsat păgubași. Însă spiritul de revoltă a rămas acolo, mocnește și uneori îl poți simți în aer.

Cu băștile lor mari și negre ca niște plăcinte supradimensionate, bascii sunt oameni ușor întunecați, fermi, greu de supus, care și azi mai visează ca regiunea lor autonomă să devină un stat în sine. Nu de puține ori găsești te miri pe unde mesaje care îndeamnă la libertate și independență. Să nu cumva să îndrăznești să-i numești spanioli.

Bascii, să nu uităm, sunt tipii aceia în cămăși albe cu cravate roșii la gât, care stau bățoși cu mâinile-n sân în mijlocul străzilor din Pamplona invadată de tauri liberi pe care îi înfruntă cu priviri de oțel, în vreme ce turiștii terifiați asistă la toată nebunia de după gardurile improvizate din lemn ridicate peste tot în oraș. Și să nu uităm că prima femeie din lume care a escaladat toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri este tot de origine bască. Are un nume frumos: Edurne Pasaban Lizarriban.

Guggenheim

Acesta este pe scurt contextul. Să ne întoarcem acum la lumea aerată și invizibilă a ideilor. Într-o bună zi, taman când pe cei de la ETA îi apucase aruncatul de bombe, cuiva i-a venit o idee care avea să schimbe destinul celui mai mare oraș al Țării Bascilor. Oare cum ar fi ca Bilbao, fostul oraș industrial, să se metamorfozeze într-unul cultural? Chiar, pot oare arta și cultura avea o funcție practică? Pot ele revitaliza o localitate, oferi locuri de muncă și produce fonduri pentru bugetul local?

Nu de puțină vreme, Bilbao se afla în declin. Fabricile se închideau pe rând, criza economică era în floare. Devenise un oraș cenușiu, deprimant, unde revoltele muncitorilor furioși de spectrul șomajului întunecau și mai rău orizontul. Însă nici viitorul nu se prezenta deloc roz. Extincție lentă sau Reinvenție radicală? Aceasta a fost întrebarea care a generat Ideea.

Mândrul oraș industrial aflat în estuarul râului Nervion, care dă în golful Biscaya, de acolo în marea Cantabriei, iar apoi în lumea largă, a înflorit și s-a îmbogățit la finele secolului al XIX-lea, când lumea întreagă paria pe industria grea, pe metalurgie sau pe construcția de vapoare. Doar că, după aproape o sută de ani, această eră a apus, fabricile nu mai fumegau, iar docurile zăceau acum părăsite.

Doar că ideea aceasta de a schimba din temelie profilul orașului și de a-l salva de pe buza prăpastiei prin cultură și artă contemporană, pentru majoritatea oamenilor atât de greu digerabilă, a fost privită cu enorm de mult scepticism.

Colac peste pupăză, în scenă a apărut Fundația Solomon R. Guggenheim, care tocmai căuta un loc în Europa pentru un nou muzeu de artă modernă. Cel de la New York devenise neîncăpător. La fel cel din Veneția, care găzduia colecția Peggy Guggenheim. S-au apucat să caute un oraș potrivit. Bilbao li s-a părut poziționat ideal geografic. Dar cel mai mult le-a plăcut că bascii erau oameni deschiși, curajoși și hotărâți să facă ceva nemaivăzut.

Îndrăzneți și vizionari, oamenii din fruntea orașului au început negocierile, în ciuda opoziției masive, care considera o frivolitate absolută construcția unui muzeu în plină criză economică. Era cumva ca în expresia românească: „Țara arde și baba se piaptănă.” Opozanții au spus că vor fi considerați proștii Europei dacă vor permite culturii Coca-Cola să le invadeze teritoriul cu MacGuggenheimul lor cu tot. Însă ideea cea nebunească a rezistat asalturilor și a mers înainte, în ciuda tuturor criticilor.

Gehry

Aici a intrat în scenă un alt personaj vizionar: Frank Gehry, cel care a câștigat concursul de proiecte pentru noul muzeu Guggenheim. Gehry este un arhitect evreu de origine canadiană, care și-a construit propria casă din Santa Monica, California, într-un stil atât de eclectic, încât semăna mai degrabă cu o improvizație pusă cap la cap din table, garduri de sârmă, materiale de construcții parcă rămase pe șantiere sau ferestre vechi găsite pe lângă pubele de gunoi. Vecinii s-au scandalizat și au chemat autoritățile să vadă minunăția. Gehry a zâmbit și a spus că el este foarte mulțumit de rezultat, dar, mai ales, se bucură că nu i se infiltrează apă pe nicăieri.

Viziunea lui despre arhitectură predată mereu studenților săi este una extrem de simplă: „Să încerci să fii tu însuți, să rămâi curios la toate cele ce se petrec în jur și să fii capabil de a veni cu propriul tău răspuns.”

Cum oamenii nu pot trăi fără încadrări și clasificări, Gehry s-a trezit drept unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai curentului deconstructivist, apărut ca un soi de reacție la postmodernism. Pe foarte scurt, ideea noului curent sună cam așa: este o curajoasă provocare adresată valorilor armoniei, stabilității și unității, ce propune ca anomaliile să fie integrate în structură. Cu alte cuvinte, neliniștile și dilemele arhitectului ar trebui să se regăsească la vedere, în construcția finală.

Locul ales pentru noul muzeu se afla chiar în centrul orașului, pe malul râului, unde fuseseră niște docuri abandonate. Gehry a pornit de la niște mâzgăleli în creion de neînțeles, iar apoi a rafinat ideile într-o machetă ce aduna la un loc piese ca de lego disparate aranjate după o logică doar de el știută. Conceptul era analog, însă toate structurile din oțel au fost generate de computer după un program folosit de aviația franceză pentru construirea avioanelor de luptă.

Una dintre marile dileme a fost soluția pentru exterior. În final s-a ales o combinație de sticlă, calcar și 33.000 de plăci din titan subțiri precum hârtia, cu o textură organică semănând cu niște solzi și capabile să reflecte lumina naturală ca nici un alt material. Proiectul a fost finalizat la termen în 1997 și s-a încadrat în bugetul stabilit inițial de 89 de milioane de euro.

Azi, după 25 de ani de la lansare, Guggenheim Bilbao contribuie la bugetul local cu câteva sute de milioane de euro anual. Bilbao devenit un oraș al artelor, frecventat de nenumărați turiști. Printr-o curajoasă schimbare de perspectivă putem spune că acest muzeu a contribuit substanțial la salvarea unei comunităţi. Întrebat cum de a reușit să schimbe fața orașului, Gehry răspunde cu modestia sa caracteristică: „N-am vrut să schimb orașul, ci să construiesc ceva care să facă parte din el.”

Titan

Cât am stat în Bilbao vremea a fost apăsătoare, iar cerul cu nori negri și joși se reflectau ca o cerneală întunecată pe construcția impresionantă din titan, care exercita, chiar și așa, o atracție miraculoasă. Era aproape imposibil să îți desprinzi ochii de la ea. Mă plimbam prin zonele cu arhitectură clasică doar ca să mă întorc pe pod sau dincolo de râu să mai văd o dată minunăția dintr-un alt unghi. Un asemenea magnetism am mai trăit doar în câteva locuri emblematice din această lume, cum ar fi Domul Stâncii din Ierusalim, Coloseumul din Roma sau La Sagrada Familia din Barcelona.

Cert e că m-aș fi învârtit la infinit în jurul acestei clădiri, fiindcă fiecare fațetă dădea la iveală unghiuri și compoziții surprinzătoare. Iar când soarele răzbătea pieziș printre nori, solzii din titan reflectau imediat altfel lumina, iar astfel aveai impresia că toată construcția se trezește la viață, e gata să se desprindă de la pământ și să-și ia zborul, la fel ca o navă spațială intergalactică.

Privită de dincolo de râu, ieșea la iveală forma unei corăbii cu pânze ce tocmai a tras la vechile docuri, de sus de pe muntele Artxanda părea o floare cu un pistil înțepând cerul, iar de pe pod părea chitul uriaș care l-a înghițit pe profetul Iona. De fapt, Gehry a fost mereu fascinat de pești, de solzii lor iar una din preocupările lui a fost oare cum ar putea integra mișcarea unui pește în vocabularul său arhitectural. Cu Guggenheim Bilbao cred că i-a ieșit.

Clădirea este străjuită de o seamă de „paznici” de jur împrejurul ei: o sculptură din ceață într-o permanentă mișcare, un păianjen înfipt în piatră ca pe catalige, un câine uriaș din flori ca un cerber și multe alte detalii. Despre colecțiile găzduite de muzeu ar fi prea mult de vorbit și eseul acesta s-ar lungi nepermis.

Surpriza cea mai mare vine când pătrunzi în atriumul intrării principale și observi că practic diferența dintre interior și exterior se anulează. Spațiul te îmbrățișează, te scaldă în lumina care dă buzna de peste tot prin ferestrele uriașe și aruncate parcă alandala și te invită la un periplu unic cu lifturi din sticlă sau scări labirintice de turn medieval. Stai năucit cu capul dat pe spate și îți dai seama că da, tocmai privești cerul. Te afli deopotrivă în afară, fiind înăuntru. Iar lumina în sine, modul în care se reflectă în pereții de toate formele posibile devine o instalație de artă contemporană în sine.

Mă întorc la argument. M-a obsedat în ultima vreme această poveste plecată de la o idee simplă și îndrăzneață care s-a radicalizat în cel mai pozitiv mod, doar fiindcă niște oameni și-au iubit orașul, au avut o viziune și au crezut cu tărie în schimbare.

În ciuda tuturor vocilor sceptice, au mers înainte. Au plasat un uriaș și fascinant magnet învelit în foițe din titan drept în inima urbei, apoi au așteptat în liniște să coboare lumina. Au așteptat cu emoție renașterea unui loc prin cele mai fragile lucruri cu putință – prin artă abstractă și prin cultură. Odată cu acest proiect, Bilbao a oferit întregii Europe o lecție de mare angajament.