Barajul de la Tarnița. Cum s-a făcut o construcție revoluționară în urmă cu 50 de ani

Complexul hidroenergetic de la Tarnița este o construcție revoluționară din perioada comunistă. Are 97 de metri înălțime, 237 de metri este lungimea coronamentului în formă de arc, iar lacul de acumulare are 70 de metri adâncime maximă.

Amenajarea hidroenergetică Someșul Cald în bazinul superior a început cu înființarea grupului de șantiere Someș, cu sediul la Tarnița, la 1 ianuarie 1970. Până în 1976, s-au realizat acumulările de apă și funcționau patru centrale – Mărișelu, Tarnița, Gilău și Leșu. 

Turnarea primei cupe de beton a fost amânată de trei ori, în așteptarea presupusei vizite a lui Ceaușescu. Această vizită nu a mai avut loc niciodată la complexul energetic de la Tarnița din Județul Cluj, dat în folosință în 1974.

Cât de amplu și de spectaculos a fost procesul de construire a fost surprins în mai multe fotografii salvate de Arhiva Minerva prin digitalizarea a peste 30.000 de negative care au aparținut cotidienelor Făclia și Igazság din Cluj. 

Oamenii care au făcut Tarnița

Caut oameni de atunci, vreau să aflu cine a construit barajul și cum a fost creată o asemenea lucrare monumentală. „Trebuie să vă grăbiți, s-ar putea să nu îi  mai găsiți”. Inginerul Constantin Toma este unul dintre puținii ingineri constructori care au lucrat direct pe șantier la construcția barajului și hidrocentralei de la Tarnița.  

„După cât știu eu, Tarnița este ultima investiție de la noi care s-a terminat la termen, chiar cu o lună mai devreme, față de graficele care existau – se actualizau, se dădeau noi termene, cine este de vină, proiectul, omul; în general, omul este de vină”, își amintește inginerul Constantin Toma. Proiectele pentru barajul și centrala de la Tarnița au fost făcute de Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice București (ISPH) – la baraj a fost proiectant Radu Aricescu, iar pentru centrală, Doru Tudoran și Aurica Stănciulescu (proiectanți la construcție). Barajul Tarnița are  formă de dublu arc, la fel ca Argeșul. 

„Oamenii care nu știau despre ce era vorba nu și-au închipuit ce va fi, însă noi știam”, spune el. Finalizarea barajului a avut loc în 1974, iar în 1977 a fost conectată și centrala la sistemul național. „Da, pentru noi, a fost relativ simplu… asta ne era meseria, am  practicat-o zeci de ani… Eu am fost și sunt îndrăgostit de meseria de constructor, mie mi-au plăcut construcțiile, să le fac, să le văd cum cresc sub ochii mei. Dormeam pe cofraje, vorba vine că dormeam, stăteam cu oamenii. În construcții cel mai important lucru e să fii acolo lângă om – fiindcă oamenii au slăbiciunile lor. ” 

Născut în județul Botoșani, inginerul Constantin Toma a ajuns întâi la Gilău, în 1969, ca inginer stagiar, proaspăt absolvent al Facultății de Construcții din Iași, la una din puținele facultăți cu profil hidroenergetic din țară.

„Noi aveam mai multe specialități – în afară de construcții hidro, aveam alimentări de apă, canalizări și porturi. În toate orașele era o foame de specialiști în canalizări și alimentări de apă. Repartiția se făcea la nivel de țară, în funcție de medie. Eu mi-am dorit de la început șantier, toți căutau orașele”, își amintește Constantin Toma. 

Când a venit la Cluj, la doar 23 de ani, a lucrat mai întâi la organizare de șantier, ca inginer constructor hidrotehnician. „În 1970, când m-am întors din armată, am lucrat la excavațiile de la baraj, apoi la centrală. La Tarnița mi-am definitivat stagiatura.” Apoi a lucrat și la barajul, centrala și galeriile subterane de la Colibița.

Dormeam nopțile pe cofraje când nu ieșea planșeul

Clujeanul Alexandru Mureșan a ajuns pe șantierul Tarnița la terminarea facultății în 1968, zonă în care apoi și-a petrecut mare parte din viață, la casa din apropierea barajului. S-a pensionat din funcția de director comercial al Hidroconstrucția Cluj în 2015. 

„La 22 de ani am ajuns acolo  – inginer în execuție. Până în 1972 am lucrat la organizarea de șantier la Tarnița, apoi la stația de tratare a apei până în 1973 și apoi șef de lucrare în Munții Apuseni la aducțiuni secundare. Ne-am dus 15 colegi și am rămas doar doi. Asta am vrut să fac, îmi plăcea. Eram foarte bine plătiți, dar nu exista program lejer, sărbători.  

Pentru baraj, constructorul trebuie să primească ciment, piatră spartă, să facă betonul, să se ocupe de utilaje. Eu am lucrat la crearea acestui lanț de deservire – fabrică de betoane, stație de sortare, ateliere foarte mari pentru utilaje. Nu am lucrat direct la barajul Tarnița, ci la tot complexul hidroenergetic. Noi, șefii, supraveghetorii, duceam responsabilitatea pe 24 de ore, și noaptea erai în picioare orice se întâmpla”.

Pentru inginerul Toma, primii ani pe șantier au însemnat și mult stres: „Ziua începea la 6, îmi beam cafeaua, la 7 fără un sfert eram la locul de muncă, șeful de echipă făcea apelul de dimineață, se făcea pontajul și la sfârșitul zilei erai pontat cu 8, 10 ore. Se lucra în trei schimburi, începea ziua de muncă la 7, de la 12 la 13 era pauză de masă, se mergea la cantină în colonie. Vara, ziua de lucru se termina și la ora 20, dacă era de lucru. Dacă era gata de betonare, se turna noaptea. Dormeam nopțile pe cofraje, când nu ieșea planșeul; erau ploturi care se turnau în șah, de o înălțime de doi metri.” 

Barajul este făcut din ploturi, din bucăți ca niște turnulețe, care erau betonate pe rând. Între ele sunt implementate aparate de măsură și control, orice mică schimbare este monitorizată. Tarnița este primul baraj construit cu aparate de măsură și control românești, spune inginerul Mureșan. „Argeșul are franțuzești și noi am dezvoltat, între timp, în România, un sector industrial pentru asta, cititoare de temperatură, de deplasare etc”, spune inginerul  Mureșan. Acestea sunt monitorizate și astăzi.

Cum au lucrat la foc continuu sute de oameni zi și noapte la Barajul de la Tarnița

„La baraj, la excavații, aveam două, trei formații de mineri de suprafață. Aveau perforatoare cu aer comprimat, cu burghiu, se dădeau găuri și apoi se umplea cu dinamită și se exploda. Venea la vale materialul și ce nu venea, era dislocat cu răngile, cu sapele, curățat până la albie, până la cota care trebuie, cu topometru se măsura, nu la voia întâmplării. Au durat un an de zile excavațiile. Se lucra în trei schimburi, în fiecare schimb erau aproximativ 20 de mineri, zece pe un mal, zece pe altul, depinde, puteau fi și mai mulți. Se lucra și noaptea, erau reflectoare mari”, spune inginerul Toma. 

Alexandru Mureșan își amintește că s-a amânat prima turnare de prima cupă de beton, pentru că se tot zvonea: „Vine Ceaușescu”. După ce s-a amânat de trei ori și tot nu a venit, au turnat prima cupă în  octombrie 1971, cu secretarul de la județ, pentru că se apropia iarna. Ceaușescu nu a fost niciodată la Tarnița. A fost doar ministrul Energiei electrice, care era minister independent.” 

Când a început betonarea, se făcea la foc continuu, în trei schimburi. Erau în jur de 200 de oameni care lucrau zi și noapte. Cele două macarale KBGS rusești aduse de la Porțile de Fier erau în amonte de baraj, distribuiau benele de beton pe fiecare plot. Inginerul Toma, care a venit la întâlnire cu o fotografie de la finalizarea centralei, explică mai departe:

„Asta este o lamelă, aici este o macara, din astea mici, de 5 tone; se ridica cofrajul de jur împrejurul lamelei și mutam macaraua pe alt plot. Iarna, betonul era încălzit, exista o locomotivă care producea abur, trebuiau să fie +5 grade unde se punea betonul, altfel, îngheța – dacă erai în timpul betonării, puteai să mergi până la -5 grade. Betonul are o caracteristică bună, degajă căldură, lucrează cimentul, apa, aditivii, vara trebuia să îl stropim, altfel se contracta și crăpa.” 

Venea CTC-istul, punea batista, dacă nu era curată, nu puteai betona 

Inginerul proiectant Szabo Lajos, care a lucrat la amenajarea de șantier, își amintește că fiecare etapă a lucrării era foarte strict verificată.

„Noi executam lucrarea, iar în cadrul firmei era un departament de control tehnic de calitate (CTC). Ei nu aparțineau de Tarnița, ci erau subordonați directorului tehnic de la București. Unde se betona, în lamele, unde era macaraua, se betona 4 metri, se lăsa să se răcească 16 sau 26 zile, se mergea la alt plot și apoi se revenea, se puneau din nou cofraje. Suprafața asta se freca cu perie cu sârmă, se spăla cu jet de apă sub presiune, se sufla cu aer. Apoi venea CTC-istul, punea batista, verifica dacă e curat, fiindcă dacă nu era impecabilă, nu puteai betona. Până acolo se mergea cu exigențele.”

Inginerul Szabo Lajos a fost unul dintre zecile de proiectanți care au realizat lucrările de organizare, drumuri de acces, platforme, macarale. Povestește mai departe:

„La lucrarea asta, am lucrat la drumuri, podețe, scări de acces, cofraje, fundația pentru amplasarea macaralelor.  Organizare tehnologică, pe hârtie, dar mergeam și pe șantier. La colonie, pe amplasament erau culturi de porumb, de cartofi și s-au făcut captări de apă, canalizare, curent electric, drumuri de acces, barăci de locuit, era cantină, dispensar, școală, complex comercial, poștă, cu telefoane. Eu am proiectat școala, o parte din barăci și clubul cu săli de cinema”, spune  el.

Viața pe șantier, în colonia cu școală unde venea și teatrul o dată pe lună

Muncitorii și mare parte din inginerii șefi sau inginerii de schimb locuiau în colonie. Așa se numea mini-orășelul format din barăci din lemn, cu unul sau două niveluri, care a fost construit lângă viitorul șantier. Inginerul Toma relatează:

„Noi stăteam într-o colonie. Există și acum rămășițele coloniei, ultimele barăci se mai văd. Acolo am stat – aveam cantină, erau muncitorii, partea tehnică, mai erau și navetiști de la Cluj, veneau autobuze care ajungeau dimineața la 7 fără un sfert. Cei cu rang mai mare aveau și locuință, dar stăteau la Cluj. Exista încălzire centrală, apă curentă caldă și rece, cantină de trei ori pe zi. Unul din principalele avantaje era aprovizionarea – celor de pe șantier nu le lipseau carnea, untul, și alte alimente care în oraș erau obținute cu pile sau după ore întregi de stat la coadă.” 

Pentru Alexandru Mureșan, munca pe șantier părea a fi o alegere foarte avantajoasă.

„Confort, locuință gratuit, salariu foarte bun. Aprovizionarea era foarte bună, în timp ce în Cluj nu se găsea mai nimic. Aveam regim special, fiindcă erau lucrări de interes național. Se puteau face bani mulți, puteai să te lansezi în viață. Noi, inginerii, aveam o cameră confort I, apoi când am ajuns șef de lucrare, am avut apartament cu o cameră, apoi, când am avut copii, cu două camere.  

În colonie exista club cu sală de spectacole, din Cluj venea o piesă de teatru pe lună, adecvată publicului. Se punea în scenă Caragiale, în general comedie, dar erau și spectacole cu dansuri populare, totul pentru oamenii muncii. Era program de proiecție de filme, oamenii nu erau izolați de lume, ne vizitau chiar și scriitori.”

„În colonia Tarnița era o școală de opt clase cu zeci de copii, inspectoratul trimitea cadre didactice. Erau copii care s-au născut pe șantier, au crescut pe șantier, apoi au lucrat pe șantier. Femeile care puteau se angajau, femeile care aveau 2-3 copii nu mai lucrau. Existau femei la ateliere, la bobinaj la motoare, sudorițe, dar nu la betonare, sau minerit”, își amintește inginerul Toma Constantin. 

„Acolo nu simțeam lipsurile” 

Mariana Crișan s-a pensionat ca profesoară, dar aproape zece ani a muncit pe șantier, chiar a locuit în colonii după absolvirea Facultății de construcții din Cluj.

„Eu eram bună la matematică, am terminat Liceul Gheorghe Șincai din Cluj, pentru mine alte domenii ar fi fost mai grele, nu construcțiile. Era greu de prins post la Cluj – trei ani trebuia obligatoriu să faci stagiatură pe șantier, apoi am trecut pe proiectare – organizare de șantier, parcări, barăci. Era foarte greu pe șantier, dar când am mers la facultate, nu am știut, am crezut că o să ajung la proiectare. Noi eram două grupe, 25 de fete și 25 de băieți, la facultate.  

În 1978, când am absolvit, am fost prima dată la Valea Drăganului, am stat la barăci, primăvara ne-au scos pe șantier. Eram cu încă o colegă. Acolo mi-a plăcut cel mai mult, poate și fiindcă eram tânără domnișoară. Acolo ne mai adunam colegii, jucam cărți, adunam zmeură, puneam sirop, făceam vin de zmeură. Se țineau zilele de naștere, la birou sau acasă, veneau colegii, era plăcut. Mi se părea extraordinar să ai încălzire centrală tot timpul, apă caldă tot timpul, ceea ce în oraș auzeam că nu prea era. Iar aprovizionarea era foarte bună, față de oraș. Am lucrat la producție, urmăream stadiile de lucru de pe toate șantierele, erau la Drăgan, la Remeți, la Colibița, Răstolița – se raporta la minister în fiecare zi cât s-a betonat, la ce cotă s-a ajuns cu betonarea.” 

Apoi, din 1981 s-a mutat în colonia de la Tarnița, în timp ce se lucra la amenajarea Someșului Cald, Tarnița 2. „Aveam plan – cu barajul, cu ploturile – trebuia să îl colorăm, să punem data, totul era planificat foarte serios, se urmăreau lucrările pas cu pas.” 

În colonie, femeile lucrau la ateliere de bobinaj, la cantină, la laborator, la spălătorie. Mariana Crișan, care a locuit în colonia de la Tarnița imediat după nașterea băiețelului, ei povestește:

„Erau multe meserii pentru femei – nu cred că și-au dorit, atât au putut, nu și-au găsit altceva, erau liceele profesionale cu specializări în industrie. Ca femeie, măcar o calificare profesională puteai să alegi. Dar majoritatea erau casnice acolo în colonie – îngrijeau copiii. Am locuit acolo aproape 2 ani, cu intermitențe, doar sâmbăta veneam acasă. Aveam copil mic, credeam că îmi este mai ușor, era mama mea cu mine acolo, eu nu am mai prins creșa, dar școală mai era, grădiniță, profesori veneau din Cluj, făceau naveta.

Aprovizionarea era bună, eu numai pentru copil am vrut să stau, dar nu mi-a plăcut. Naveta pentru mine a fost grea, erau trei autobuze care aduceau oameni din Cluj. Seara stăteam mai mult acasă, mă jucam cu copilul, făceam mâncare, spălam. Erau multe familii care stăteau acolo, mai ales din afara Clujului. Se putea sta pe șantier, cred că cei care stăteau acolo aveau condiții mult mai bune decât de unde erau ei, de aceea au și venit. Nu prea simțeam lipsurile acolo.”

Colonia de lângă șantier, între Securitate și delațiuni

Între timp, din fosta colonie de la Tarnița au rămas doar câteva construcții părăsite. „S-a distrus voit toată colonia, s-a dărâmat, s-a spart, s-a vandalizat complet. Mai este clădirea în care era sala de cinema, unde se țineau spectacole”, spune inginerul constructor proiectant Szabo Lajos.  

„Într-un fel, era mai bine că eram izolați de oraș, nu participam așa de mult la ședințe de partid. Eu nu am fost membru de partid, nu am vrut niciodată. Nici nu am ajuns șef, am fost la un moment dat șef serviciu tehnic, dar s-a pus problema de partid și am preferat să mă duc înapoi la creion și la planșă. Nu mi-a plăcut, m-a scârbit. Îi înnebunea pe oameni, la fiecare cuvântare a lui Ceaușescu trebuia să știi ce a zis. Aici în Cluj era mai lejer. Și la noi se țineau ședințe, dar dacă nu te duceai nu ți se tăia capul”. 

Inginerul Constantin Toma a fost membru de partid. Perspectiva lui e diferită:

„Noi, cadrele tehnice nu ne permiteam să comentăm politica partidului, te trezeai că rămâi fără serviciu sau că te trimiteau cine știe unde, pe la Cernavodă… Era o oarecare teamă. Cei care au făcut răzmerița din 15 noiembrie 1987 de la Brașov au fost împrăștiați în toată țara. Așa că ziceam în sinea noastră: nu mi-e bine aici? Trebuia să îți asumi – dacă făceai politică, asta se chema, trebuia să îți asumi și consecințele. Cu jumătăți de măsură sau sferturi nu faci nimic. Oamenii nu aveau curaj, destul curaj, să se rupă de toate și să devină martiri.

Deținuții politic veneau dintr-un trecut trăit… nu ca noi, cei născuți în perioada comunistă. Nouă ne spălau și hainele, ni le aduceau curate călcate în fiecare sâmbătă, la facultate, cum pot să zic eu că mi-a fost rău? Pot eu să zic cu mâna pe inimă că a fost rău? Nu pot… Nu am simțit nevoia nici să hulesc regimul… Mai târziu, după anii ‘80, da, ne era ciudă.”  

Alexandru Mureșan ca tânăr inginer purta plete, ceea ce nu putea trece neobservat.

„M-a legitimat poliția de pe stradă, de la cofetăria Croco. Era sâmbătă, aveam o întâlnire cu o fată, a venit un activist de la județeană, cu un polițist și cu procuror. Ăștia de obicei te legitimau și te trimiteau la frizer. Pe mine, când i-am dat detalii unde lucrez, mi-a spus că o să vorbească cu directorul general, să se ia măsuri. În 1972 s-a declarat Tarnița șantier național al tineretului, eram organizați de Uniunea tineretului muncitor, cu detașamente de tineret, aveam uniforma bleu-jandarm.

Eu lucram la Gilău atunci, dar locuiam la Tarnița. Într-o zi, ies de la cantină râzând și sosește o Volga neagră cu secretarul de UTC, de la județ, Crișan. Era cu șefii noștri, au întrebat cine sunt, niște ingineri tineri, de exemplu, ăla cu părul lung cine e și i s-a spus că sunt inginerul care conduce stația de tratare a apei. Vreau să îl văd la festivitatea de duminică, tuns, nu așa, să își conducă detașamentul de  brigadieri. Bineînțeles că nu m-am dus, mi-am numit adjunctul să meargă”, își amintește Alexandru Mureșan.

S-ar mai putea face azi lucrări de asemenea anvergură?

În concluzie, cu toată libertatea de acum, de ce nu se mai fac astfel de lucrări? Iată răspunsurile celor care au lucrat atunci la Grupul de șantiere Someș: „Nu sunt bani – nici de drumuri nu avem bani, dacă e adevărat ce se aude că se fură cu miliardele”, crede inginerul Toma.

Pentru Alexandru Mureșan, concluzia este fermă: „Astăzi nu s-ar mai putea face așa ceva. Erau lucrări așa de bine supravegheate că nu existau timpi morți, se lucra continuu. Acum, în jurul unei asemenea lucrări ar apărea imediat firme-căpușă, or atunci nu era posibil așa ceva.” 

Pe lângă ritmul de lucru și oamenii erau importanți pentru succesul unei lucrări, crede Szabo  Lajos:

„Nu mai există meșterii de atunci, oamenii de acel fel pur și simplu nu mai sunt. De exemplu, la Mărișel, se tot vorbește de o stație de repompare a apei, de lucrarea aia știu din anii ‘70. Când s-a început Cernavodă, un astfel de sistem era obligatoriu pentru absorbția energiei în perioada în care nu se consumă, și apa s-ar fi pompat înapoi în lac, astfel că, atunci când ai nevoie de energie mai multă, se dă drumul și produce energie. Nu s-a mai făcut, apoi a fost vorba că vin chinezii. De când e discuția cu Tarnița Lăpușești… Chiar ar fi o lucrare care ar fi necesară.”

Nota autoarei: Toate fotografiile aparțin Arhivei Minerva.