Aprodul Purice

E nevoie de un singur om. Doar atât. Unul care să spună „nu” când ceilalți îi cer să renunțe la credința lui și să se înroleze sub stindardul pe care scrie „așa merg lucrurile”. Acest om va fi, de cele mai multe ori, atât de singur, încât se va întreba dacă viața lui nu e doar o himeră, o plăsmuire a unui zeu răzbunător.

Micile lui victorii nu vor fi consemnate nicăieri. Va merge neabătut pe drumul cauzelor aparent pierdute, precum eroul unei lumi post-apocaliptice care se îndreaptă spre un loc vag cartografiat, unde renașterea ar fi posibilă.

La un moment dat, va găsi câțiva oameni care să-l urmeze. Și, din acea clipă, efortul său nu va mai fi unul solitar.

Un astfel de om e Victor Purice, directorul cinematografului „Dacia” din Piatra Neamț, unul dintre puținele cinematografe de stat care mai rezistă în România.

În anii ’90, când a început „Marea distrugere”, Victor Purice și-a spus că acea sală de spectacole va muri doar odată cu el. S-a bătut cu toate lichelele și cu toți vânătorii de chilipiruri pentru ca localnicii să mai poată vedea filme.

Când n-a mai primit ajutor de la Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film”, a căutat singur soluții. A făcut rost de materiale, a îmbrăcat salopeta de zidar și s-a pus pe treabă.

A renovat fațada, a dat cu bidineaua și s-a asigurat că acel cinematograf nu se va prăbuși. Mânca acolo, dormea pe canapeaua din birou, plângea ore întregi după ce vorbea cu soția și fiica lui – stabilite în Italia -, care îi cereau să renunțe la această nebunie.

Asta ar fi însemnat să pună lacătul și să plece învins din locul în care simțise mai multă viață decât în orice altă parte. Niciodată!

În anii cei mai grei, Victor Purice a proiectat filme chiar și atunci când în sală era un singur plătitor de bilet. Nu putea refuza pe nimeni.

A avut grijă să achite utilitățile la timp chiar dacă, la fel ca el, angajații de la „Dacia” aveau întârzieri de câteva luni la salariu. „Era de belea dacă rămâneai restant la apă și la lumină”.

Apoi a improvizat. În anotimpul rece, când în sală era mai frig decât afară, împărțea publicului pături și ceai. În discuțiile sale cu Dumnezeu, într-un birou înghețat, Purice îi cerea ierni mai blânde. La Piatra Neamț, iernile sunt oricum, dar nu blânde.

Folosea o suflantă ca să mai încălzească sala și grupa publicul pe cele două rânduri de scaune unde efectul se simțea cât de cât. Încasările erau modeste, iar holul cinematografului era mai mereu gol înaintea proiecțiilor.

Victor Purice privea pe geam în așteptarea „omenirii”, cum îi place lui să spună, dar omenirea uitase drumul spre cinematograf. A cumpărat o masă de ping-pong pe care o închiria cu ora, în schimbul a două tichete la film. Totul, ca să justifice existența unui cinematograf.

Nemțenii mergeau la Cinema City, la mall-ul din Bacău. S-a dus și el într-o zi, să vadă despre ce e vorba. Unii l-au recunoscut și au făcut ochii mari. „-Ce faci, nea Victore, matale la Bacău? – Am venit să văd unde sunteți voi. Las’ că vă aduc eu acasă, bă!”

*

„Am zis – Doamne, fă ceva, ajută-mă! Sufeream pentru mine, că îmi era frig, cu un radiator n-aveai ce face… Dar în primul rând sufeream pentru spectatori. Când mă duceam în sală și mă așezam – băi, iarăși frig? Mă rugam la Dumnezeu să nu mai fie geruri…
Câteodată, când era soare, deschideam geamuri, uși, tot, să pătrundă un pic de căldurică… Nu puteai să încălzești ditamai hardughia. Iernile erau un coşmar.”

„La începutul anilor ’90 existau aproximativ 450 de cinematografe. În ultimii douăzeci de ani, aceste săli au dispărut treptat de pe harta culturală a României, transformându-se în săli de bingo, case de schimb valutar, depozite pentru materiale de construcții, lăcaşe de cult, cluburi, discoteci, restaurante, magazine de haine, supermarket-uri, sau au fost abandonate intentionat, fiind lăsate să se degradeze.”

E concluzia platformei interactive Salvaţi Marele Ecran, care a retrasat în 2014 harta cinematografelor aflate în proprietatea statului. Cam 80% dintre oraşele României nu mai au nici o sală de acest tip.

În prezent, Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor (RADEF „România Film”) mai administrează 17 cinematografe în toată țara. Dintre acestea, doar câteva sunt profitabile: Florin Piersic (Cluj), Dacia (Piatra Neamţ), Patria (Craiova), Arta (Sibiu) – unde există un parteneriat cu o entitate privată. Celelalte supravieţuiesc din subvenţiile de la stat.

*

Victor Purice era convins că digitalizarea și modernizarea cinematografului îi va readuce pe oamenii din Piatra Neamţ la „Dacia”. În urmă cu vreo 5 ani, l-a căutat o echipă de filmare condusă de tânărul regizor Alexandru Belc, pentru un documentar despre ultimele cinematografe de stat din România.

Purice le-a spus că e gata să se apuce de renovare pe cont propriu, pentru că nu-și mai poate vedea „bibeloul” degradându-se de la o zi la alta.

Cineaștii au decis să se axeze pe o singură poveste, a lui și a celor trei angajați cu care lucra – Lorena („actrița-cameleon, pentru că am fost și roșcată, și blondă, și cu părul scurt și cu părul lung, adică permanent aiurea”), Cornelia și Gheorghe, fratele mai mare al lui Victor.

Echipa lui Alexandru Belc a filmat aproape trei ani.

Purice a cerut să nu existe nimic contrafăcut, scenariu sau replici prestabilite. Ca fost arbitru de volei, nu-i plăceau dublele și „condusele”.

„I-am rugat să fie totul real, așa cum suntem noi, nimic fals, nici o dublă. Ai prins din prima, să-ți trăiască familia, nu ai prins-o, asta e!”

Știa el din filme că trebuie să fii autentic și convingător, iar în armată i se confirmase treaba asta. La prima instrucție, el și camarazii lui au fost scoși lângă un lan de porumb, pe o vreme cruntă. „Ploua, mânca-te-ar tata! Știi cum ploua?”

Alergau cu rucsacurile în spate, pe lângă șanțuri mâloase făcute de cauciucurile unui tractor. Locotenentul a început să urle: „Ataaac, ataac de la mare înălțime, ataaac de la mare înălțime!”. Victor a plonjat direct cu capul în noroi, poc, culcat!

Când s-a ridicat, murdar pe față, și-a văzut camarazii aruncați în lateral, ca să nu-și murdărească uniformele. Se protejaseră.

„Purice, te duci la magazie să-ți dea ținută nouă. Și ne aștepți acolo. Iar voi, …tu-vă muma-n cur, culcat! Culcat, acum, în noroi! Dacă era reală, bă? Purice poate, voi nu? Hai, culcat!”

I-a adus în cazarmă trei ore mai târziu, cu caschetele pline de sânge.

În fine, Alexandru Belc a realizat o bijuterie, un documentar intitulat „Cinema, Mon Amour”. Filmul a apărut într-o primă versiune, mult mai scurtă, în 2014, apoi în forma finală, care circulă de anul trecut prin festivaluri din întreaga lume.

La festivalul de la Trieste (Italia), Victor Purice a primit un premiu special, Cultural Resistance Award. Filmul trebuie văzut, e emoție în stare pură.

Datorită documentarului „Cinema, Mon Amour”, Purice a ieșit din anonimat. De câteva luni, primește vizite din locuri neașteptate, inclusiv din străinătate; sunt oameni care vin să-l vadă și să-l îmbrățișeze.

Iar mica notorietate a început să-i deschidă uși. În urmă cu câțiva ani, apelurile lui disperate se loveau de un zid. Acum, „moldoveanul ăla nebun” a ajuns la „Ah, vă salut cu respect, domnu’ Purice”.

Așa a reușit să facă rost de instalația 3D de la cinematograful „Patria” din București, care zăcea nefolosită, sub cheie, după ce clădirea fusese închisă pentru risc seismic.

„Cutremurul” a avut loc la Piatra Neamț, când directorul de la „Dacia” și-a văzut în sfârșit visul împlinit. A pupat pe rând toate componentele sistemului care asigura supraviețuirea cinematografului său, chiar dacă „lampa și placa de bază erau bulite”.

Le-a reparat, iar în martie 2016 a adus Star Wars la Piatra Neamț. La intrarea în cinema, pe un perete, scrie: „Forța e în tine, ascunsă bine”.

Forța se trezise, „omenirea” la fel, iar pe holuri era din nou buluceală. Vreo 500 de oameni, câți nu se mai strânseseră de la Titanic.

Printre ei, și soția lui Victor, Tamara. Femeia l-a strâns în brațe și l-a pupat. „În sfârșit! N-aș fi crezut niciodată că ai să reușești. Nu degeaba te-ai luptat, uite că ți-ai văzut visul împlinit”.

Victor s-a închis preț de cinci minute în birou, a plâns una bună, după care a revenit în sală numai zâmbet. Câștigase!

Împlinise 60 de ani pe 13 ianuarie 2016, dar cadoul l-a primit puțin mai târziu: o sală plină. Trăia cea mai frumoasă zi din viața lui.

Victor Purice a descoperit lumea filmelor când încă puricii se potcoveau. Era prin clasa a șasea, anii ’60. Proiecțiile aveau loc la căminul cultural din Borlești, un fel de Cinema Paradiso, în satul bunicilor săi.

Îl ajuta pe responsabilul din cabina de proiecție să lipească pelicula cu acetonă când se rupea. Era fascinat de tot ce vedea. Odată, i s-a făcut rău în timp ce rula Laleaua neagră.

Ambulanța a venit pe la jumătatea filmului. Puștiul plângea fără oprire. Asistenta l-a luat deoparte și l-a întrebat ce îl doare. „N-am prins finalul”, i-a răspuns copilul.

La Piatra Neamț, în timpul orelor de școală, Victor contempla pozele cu Alain Delon și cu Jean Gabin pe care le colecționa. Dirigintele lui, unul Apetrei, i-a spus că ori va deveni actor ori cinematografia îl va mânca.

Adevărat! La 16 ani s-a angajat la unul dintre cinematografele de sub Pietricica. Erau trei pe vremea lui Ceaușescu. A devenit operator și a înțeles că va rămâne legat de film pentru tot restul vieții sale.

Din cabina de proiecție avea o perspectivă privilegiată. Știa succesiunea replicilor şi momentele de tensiune, aşa că anticipa amuzat reacția publicului.

Se distra la Șatra, povestea de dragoste dintre irezistibila Rada și hoțul de cai Zobar. În film există o scenă de un erotism tulburător pentru anii ’70-’80, în care Rada, după ce face baie, își dezgolește sânii, iar Zobar îi aruncă o privire patibulară.

Sala ofta prelung, iar actrița promitea o obrăznicie și mai greu de închipuit, începând să-și dea jos poalele. Una, două, trei, patru, o prelungire agonizantă pentru publicul masculin.

Victor râdea în cabină, știind că așteptările nu vor fi onorate. Rada își scotea fustă după fustă, iar în lumina difuză a cinematografului „Dacia”, bărbații se aplecau ușor în față, apropiindu-și capetele de ecran în ritmul în care se aruncau țoalele.

„Bă, proștilor, n-o mai arată și pe aia!”, rânjea Victor. Când jocul lua sfârșit, spectatorii se lăsau pe spătare, protestând.

La deschiderea cinemaului, în 1970, Purice se aflase printre cei 30-40 de spectatori. Premieră cu Lacul lebedelor. Venise să vadă minunea, un ecran uriaș în comparație cu cel cu care fusese obișnuit.

Când a început să muncească efectiv, era în sarcina lui să aducă filmele de la Galați, Brăila sau Iași, unde erau celelalte cinematografe de categoria I din regiune.

Mai are și acum rucsacul cu care le transporta. Un film de trei ore și jumătate avea vreo 4 role și cântărea „80 de kile ca popa”. Victor apela la călători să le poată sui în tren: „Ajutați-mă să urc animalul ăsta!”

La Piatra Neamț, în fața cinematografului, îl așteptau sute de oameni. Nu se vindeau bilete înainte ca el să ajungă cu filmul. „Eram primit ca regele Mihai. A venit Victor, a venit Victor!”

Lumea înnebunea și se bătea la propriu ca să ajungă la unul dintre cele trei ghișee. Pe vremea aceea, geamurile de la casele de bilete cădeau victime îmbulzelii și erau schimbate de două ori pe săptămână.

La Gheața verde, un film din anii ’80 cu Anne Archer, Ryan O’Neal și Omar Sharif, a fost nebunia de pe pământ. Peste ani, la Titanic, în sală au intrat în jur de 1.000 de spectatori. Casierele aruncau banii pe jos, pentru că nu mai aveau loc să-i depoziteze în sertarele speciale.

„Pe vremea lui Ceașcă făceam și program de cinematecă. Dădeam filme de nu-ți venea a crede. Le luam de la Sahia, scria pe ele nerulabil. Stăteam câte 2-3 săptămâni cu mâna pe peliculă să înlătur tot ce era perforație.

Era muncă grea să le faci rulabile și trebuia să te pricepi. Atunci, filmul era una dintre puţinele supape. Cumva, în întunericul sălii de cinema simţeai că nu te mai supraveghează nimeni, că-ţi poţi lua un respiro de la lumea de afară, de la realitatea aia cenuşie.”

Purice n-a făcut niciodată politică. Înainte de ’89 se ținea tare. În biroul său de acum stătea secretarul de bază, care-l chema la raport din cabina de proiecție.

Cu trei săptămâni înainte de revoluție i-a dat ultimul avertisment. L-a așezat la masă, cu pix și hârtie.

– Scrie, bă!

– Ce să scriu, bă? Că vă aud ce tâmpenii vorbiți și mă crucesc.

– Bă, Victore, fii atent! Nevastă-ta e membră de partid, fiică-ta e la școală. Înțelege și tu! Trebuie să fii!

– Băi, nea Titele, uită-te bine la mine! Ce înseamnă, bă, „trebuie să fii”? Mă așa… sau ce? Eu nu fac, pentru că nu-mi place, iar dacă nu-mi place, lăsați-mă-n pace!

Pe 22 decembrie ’89, Victor era cu un televizor în atelierul unui depanator. Când a văzut ce se întâmplă, a lăsat aparatul acolo și a plecat strigând spre centru.

„A căzut, a căzut Ceaușescu! Nevastă-mea stătea pitită cu soacra pe balcon. Iar a înnebunit Purice! Eu am deschis porțile Consiliului Județean. Treceau cu liste pe acolo, liste de revoluționari. N-am semnat nimic, păi ce, am fost rănit sau împușcat? Era o mare nebunie. Ce-ați făcut, mă, ați rupt niște cărți, niște tablouri cu Ceaușescu? Asta vă face mari revoluționari?

Era un preot, țărănist, vorbea numai tâmpenii. Ba că vin teroriștii de la Bacău, ba că s-a otrăvit apa. I-am zis: bă, Țuțuianule, popo, dacă-ți aplic un 46 te ia mama naibii. Ce-s, bă, cu tâmpeniile astea? Cam așa am trăit eu lovitura de stat.”

La prima ședință de reorganizare a cinematografelor din Piatra Neamț, Purice era privit cu teamă. Acțiunea avea loc la cinematograful „Cozla” din cartierul Dărmănești, ajuns între timp o ruină.

Victor a întârziat 20 de minute, iar criticul de artă Valentin Ciucă l-a invitat la prezidiu. I-a produs o mare satisfacție să se uite la toți oamenii ăia care, peste noapte, trebuia să se descurce fără „tătucu Ceașcă”.

„Stăteau ca pe ace, simțeau că acum atacă Purice și dă în toți, de nu se vede om cu femeie. Cică să fac parte din comitet… Nu, nu, fără funcții!

– Fraților, o singură chestie vă spun. Dacă vreți să ne schimbăm în totalitate, începând de azi nimeni nu trebuie să mai fure în cinematografie. Nimeni! Gata, s-a terminat!”

În anii ’90 însă, în cinematografie se fura mai abitir decât înainte. Unele obiceiuri se schimbau mai greu. Purice a rămas în cabina de proiecție, dar în hol și la casierie era pusă la punct o mașinărie infernală.

Biletul cumpărat de un spectator era oprit la intrare, apoi se întorcea la casierie și era vândut din nou. „Se învârtea în draci, tâlhărie la drumul mare”, zice Purice.

Toată lumea își lua dreptul, inclusiv femeile de serviciu. Mai puțin „șobolanul din cușca lui”.

Pe unul dintre administratorii l-a lăsat inima când l-au prins și i-au făcut dosar penal. Peste următorul a venit poliția economică și l-au pensionat forțat.

Așa a ajuns Victor, prin ’96, șef peste cinema. Aprodul Purice. A adunat toți angajații, 18 la număr.

„- Începând de azi, halt cu furtul. Un bilet nu mai circulă pe aici.

– Cum, șefu’, nici de un pachet de țigări?

– Nu! Nimic”.

După o săptămână, Purice rămăsese singur: era și operator, și casier, și femeie de serviciu, și tot. L-a luat pe fratele lui să-l ajute și apoi i-a pus Dumnezeu mâna în cap când a angajat-o pe Cornelia, „o fată isteață, care e și la casierie, și ține și contabilitatea”.

Atunci a început o bătălie grea: a fost nevoie de aproape 20 de ani pentru ca Victor să fie din nou mândru de cinematograful său.

Până să primească sistemul 3D, anul acesta, Puricone din Piatra, așa cum e poreclit, a făcut față cu greu dispariției peliculei. A lucrat cu sistemul blu-ray și abia a reușit să facă rost de un video-proiector performant.

L-a ajutat regizorul Andrei Dăscălescu, organizatorul festivalului Filmul de Piatra, care l-a pus în legătură cu un sponsor din oraș, farmacia Ardealul. Video-proiectorul a costat vreo 72 de milioane de lei vechi.

Apoi, niște puștoaice de 16 ani i-au propus să facă o campanie pe Facebook – Salvăm Dacia!. Tinerii s-au mobilizat, iar patru zile la rând au fost proiectate numai filme românești.

A fost un succes, s-au strâns alți 90 de milioane de lei vechi. Banii s-au transformat în materiale de construcții, iar Purice, în muncitor calificat.

„Niciodată n-am vorbit urât de generația tânără, din contră: i-am criticat pe ăia de-au vorbit urât despre ei și ziceau că-s nebuni. Nebuni? Dimpotrivă, nu știți voi să vă comportați cu ei. Îi poți atrage lângă tine.

Eu am rămas total surprins când am creat acea mișcare de salvare a cinematografului. Când i-am văzut cum spălau în sală, cum munceau, am zis: nu-i adevărat!

Bă, tu acasă la tine faci vreodată ce faci aici? Nu, fac numai tata și mama. Și de ce faci aici? Pentru că-mi place și vreau să fiu alături de dumneavoastră, la împlinirea visului, să avem cinematograful nostru.

Sunt protejații mei, nu se poate lua nimeni de ei. Se adună pe Facebook, fac lucruri împreună. Acum vor să facem o campanie cu scaune personalizate. Fiecare să-și ia un scaun pe care să-și treacă numele. Când vin la film e al lor, când nu, să-l folosească altcineva. Sună promițător”, spune Victor.

„Au venit și acum cu propuneri, am avut post de consilier sigur. Au venit toți, toate partidele: Vă oferim un post de consilier. Domnilor, mă mai gândesc. M-am consultat cu familia, cu soția, cu fiica mea.

– Tată, ai înnebunit? Toată viața n-ai făcut politică și acuma îți trebuie? Lasă, nu te băga în mocirlă, lasă să te cunoască oamenii așa cum te știu ei, să te respecte pentru ceea ce ești tu…

Nevastă-mea, la fel. Asta voiam să aud. Le-am spus că nu vreau să-mi pătez imaginea. Eu nu pot să promit fără acoperire. Mă votează omul, și apoi, ce? O să trebuiască să dau din umeri? Cum o să-l mai pot privi în ochi pe omul ăla care mi-a dat votul?”

Victor Purice

*

Puricone ne prezintă sala de spectacole a cinematografului. Nu s-au schimbat foarte multe din anii ’70. Doar ultimul rând de scaune a dispărut: scârțâiau din motive lesne de înțeles. Pe o tăbliță scrie mare: În acest cinematograf, o zi se fumează, o zi nu se fumează, azi nu se fumează.

Victor pare o combinație între Rebengiuc și Răzvan Vasilescu. Pe holul cinematografului e afișat posterul din Gladiatorul, dar Russell Crowe are chipul lui Purice.

În urmă cu săptămână, și-a tatuat pe antebraț o rolă de film și mesajul Cinema Mon Amour. A primit și ceva unguent care să-l usuce frumos.

„Lasă, tată, că oamenii buni se usucă repede”, ne spune.

I-a plăcut să facă de toate. A fost și atlet, și arbitru de volei, și boxer, și chitarist, și pictor. Și mare crai.

În tinerețe i se spunea Oscar Benton de Piatra Neamț. Cânta bui-bui-bui cu atâta pasiune, de aveai senzația că originalul e mai slab. Asta până a ajuns la The Eagles și la Hotel California. „Mor când ascult piesa asta. Nu există ceva mai bun, mă transform”.

Oamenii îl purtau pe brațe la baluri și petreceri. Era un mare cuceritor, până a fost supus, la rându-i. Tamara juca volei la Piatra Neamț și primise un apartament de la club.

„Bagabontul de Purice de la cinematograf” s-a făcut repede comod, în locuința de serviciu a prietenei sale.

Viitoarea soacră și mătușa Tamarei primiseră târziu veștile de la colportori. „Atenție la bagabontul de Purice! Îi dă târcoale Tamarei!”.

Într-o zi, femeile au dat buzna în apartamentul fetei lor. Tamara era plecată la antrenament, iar Victor stătea în vârful patului precum aprodul Purice.

– Uite, bagabontul, ți-am spus eu! Ce cauți aici?

– Doamnelor, vă rog să vă prezentați! Vedeți că nu sunt îmbrăcat și, dacă ies de sub plapumă, e de belea.

Ușa s-a trântit în urma lor. Când s-a întors Tamara, i-a spus direct că vrea să se căsătorească chiar a doua zi. „Mă vrei sau nu mă vrei?”

Răspunsul a fost afirmativ. „Soarta, tată! Asta a fost căsătoria noastră, scurt și cuprinzător. Am pornit de la lingură și furculiță. Nu ne-a trebuit ajutor de la nimeni.”

Victor Purice spune că trebuie să le mulțumească soției și fiicei sale pentru că i-au înțeles și acceptat nebunia cu cinematograful. Se văd foarte rar, de două sau de trei ori pe an.

Fiica lui, Alina, s-a căsătorit cu un italian, cu care are doi copii, iar Tamara o ajută să-i crească la Viterbo, la 65 de kilometri de Roma.

Mai întâi a plecat Alina, în urmă cu 13 ani. Era foarte tânără, iar Victor a fost devastat. A aflat că lucrează la o firmă de curățenie și a înnebunit.

Și-a vândut mașina și mers glonț în Italia s-o aducă acasă. Fata l-a implorat să aibă răbdare, să-i mai dea timp.

„Alina, tata te iubește, ești singurul meu copil. Hai acasă, tată! Lasă-mă, mai lasă-mă puțin, va fi bine, îmi tot repeta. Ieșeam din apartament și mă așezam pe scările unei catedrale, plângând.

Bă, cum să-ți lași copilul aici? A doua zi o luam de la capăt. Până la urmă am lăsat-o, iar doi ani mai târziu a mers în Italia și mama ei. Pe mine m-au chemat la nuntă. Asta-i o altă poveste.”

Pe drum, șoferul microbuzului a atacat frontal problema:

„Bre, nea Victore! Eu am văzut multe la viața mea. Se iau de tinere cu boșorogi din ăștia. Ginerele ăsta o fi având vârsta dumitale, nea Victore! Cred că o să vă înțelegeți de minune, o să fiți unul pentru altul sprijin la tinerețe!”

„Fugi, bă, de-aici! Alina a mea?”, a parat Victor, dar gândul pusese deja stăpânire pe el.

Când au ajuns, Alina îi aștepta în stație cu o persoană în vârstă. Șoferul a frânat brusc. „Băi, nea Victore, ăsta-i de vârsta lu’ matale! Ți-am zis eu, ia uite-l, pare mai bătrân oleacă decât matale.”

Lui Purice i s-a făcut inima ca numele.

A ieșit fumegând din mașină, gata să-și ia în primire „ginerele” cu două directe. „Nici un tătuca, nici un tătuca, pune bagajele-n mașină și lasă-mă-n pace”, și-a repezit Victor fiica și a urcat pe scaunul din dreapta.

Apoi i-a aruncat o privire rău prevestitoare celui pe care ar fi trebuit să-l primească-n familia lui. „Tata, calmo, nu e Claudio, e tatăl lui, cuscrul tău”.

Victor a izbucnit în râs și i-a luat pe amândoi în brațe, chiuind.

Apoi, prin 2011, s-a dus în Italia cu gândul să rămână de tot. Era deprimat și a zis să asculte măcar o dată ce zice familia, pe care o neglijase în lupta lui absurdă.

„Tată, se dărâmă cinematograful ăla pe tine. Te tot lupți cu morile de vânt. Nu te forțăm, dar măcar încearcă și altceva.”

Și-a luat o lună de concediu și a lăsat cerere pentru încă 60 de zile, fără plată: „Nu am vorbit despre intențiile mele, pentru că riscam să mă trezesc la întoarcere cu cinematograful făcut discotecă”.

A rezistat o lună în Italia. Se angajase ca șofer, dar, practic, era omul bun la toate. Conducea, căra, ridica, încât nu mai avea energie nici să schimbe viteza când ducea salariații acasă după programul de lucru.

După 30 de zile, și-a luat salariul și a purtat următorul dialog:

– Domnilor, mulțumesc din suflet pentru ce ați făcut pentru mine, dar eu mă întorc acăsucă.

– Dar ce faci tu în România? Pleci de aici… cât câștigi tu acolo? În România se moare de foame.

– În țară fac cultură. Conduc un cinematograf.

– Cum adică?

– Așa bine.

– Păi și de ce ai mai venit aici?

– Am venit să vă verific, să văd cum lucrați cu românii.

*

A revenit acasă și și-a jurat că nu va mai pleca niciodată. În acest an, la mall-ul din Piatra Neamț se va deschide un multiplex.

Directorul de la „Dacia” zâmbește, sigur pe el, și spune că nici pentru toți banii din lume nu și-ar abandona munca de 30 de ani. Lângă el sunt doi tineri pe care-i învață să lucreze în cabina de proiecție.

Purice spune că mai are multe păsărele cântătoare în cap. Vrea să schimbe plafonul și scaunele, să mărească scena și să transforme locul într-un veritabil centru cultural, unde să se țină și spectacole de teatru și de muzică clasică.

Ceva ne spune că va reuși. E un singur om, dar unul încăpățânat. Câteodată, e suficient.

*

”Cea mai frumoasă zi a mea în cinematograf e când am o sală plină. Atât de multe am avut și o să mai am… Până acum, holul ăsta era mort, n-aveai nici o treabă. Să vezi acum în weekend, e o forfotă…

Le facem socializarea, e un instrument de socializare, te întâlnești cu oameni în carne și oase. Nu i-am mai văzut de ani de zile: uite, bă, trăiește ăsta! Sunt oameni care n-au mai trecut de 20-30 de ani pe la un cinematograf și vin și redescoperă o lume pe care o credeau pierdută…

Când îl vezi că a revenit după atâta timp, te îmbrățișează și-ți mulțumește pentru ce ai făcut, atunci te poți considera un om fericit.

Dar stai, că eu nu mă opresc aici. Trebuie să asigur toate condițiile, o să le fac pe toate, pas cu pas. De-abia acum începe lupta adevărată.

Până acum pluteam. După dispariția peliculei am intrat într-o comă profundă. Mai era câte o scânteie, acolo, dar nu dura. Când simți că publicul se întoarce și vine și vine, și se anunță între ei, atunci simți că merită.

Pe timp de iarnă, mergeam și dădeam film în școli și grădinițe ca să aduc încasări… La Dacia aveam 3-4 până la 10 spectatori,  le dădeam pături, ceaiuri. Acum spun: dar păturile noastre unde-s? Nu ne mai dați ceaiuri, ne-ați luat dreptul.

Au suferit alături de mine, îmi dădeau un imbold: dacă ei vin și suferă lângă mine, înseamnă că-și doreau… Bă, vreți cinematograf?, i-am întrebat. Da! Atunci o să-l aveți.

Moldova are sufletul bun. Eu sunt și din zodia Capricorn. Când am eu, are toată lumea. Când n-am eu… Sunt foarte darnic, foarte prietenos, ranchiuna ține 30 de secunde la mine.

Mie nu părinții mi-au oferit educație, ci pelicula, filmul și sportul. Exemplele le luam din film, erau secvențe care mă enervau și spuneam – e prost ce face ăla, și unele care mă încântau: vezi, așa e bine, așa se procedează…

La un moment dat aveam un catalog cu câte filme văzusem – pac, treceam tot pe hârtie… Pe la 16 ani, mă bătea gândul să scriu un scenariu de film. La bătrânețe am ajuns să fiu apreciat pentru ce am făcut în viața asta.

Mi-e suficient să văd io cinematograful ăsta bibelou. În rest, nu-mi trebuie lauri, nu-mi trebuie nimic.”