Anxietatea offline

Iulia Marin

Redactor

„Cum mi-au schimbat viața 30 de zile fără rețele sociale”, „De ce să renunți acum la Facebook”, „Renunțarea la Facebook m-a făcut mai fericit ca niciodată” sunt doar câteva dintre titlurile care apar, la o simplă căutare pe Google, drept rezultate – sau răspunsuri? – la întrebarea: De ce să renunți la Facebook?.

Profitând de o vacanță de 7 zile, am decis să elimin rețelele din viața mea – Pinterest, Instagram și Facebook. Contul de Instagram mi l-am șters, iar de Facebook m-am „prefăcut” că uit cu desăvârșire.

Teoretic, trebuia să fiu mai fericită. Practic, karma m-a ajuns din urmă.

Cu fața la perete

Contul meu de Facebook datează din 2009 și a fost martor, în ultimii 8 ani, al tuturor prieteniilor care au rezistat ori s-au destrămat, al momentelor care nu mai încap azi în rame agățate de perete, ci în pixeli, al plăcerilor muzicale (ne)vinovate sau al primelor mele tentative culinare.

Este aproape exclusiv o arhivă luminoasă și, din acest motiv, una înșelătoare. Din facultate, contul meu de Facebook nu a „prins”, de pildă, decât fotografiile de la absolvire − zâmbete, flori și diplome arătate cu mândrie. Nu știe că unii prieteni de atunci îmi lipsesc.

Arhiva mea virtuală habar nu are că, în ziua în care mi-am făcut o poză dichisită, voiam ca doar un prieten, unul singur, să o vadă, dar am sfârșit prin a o face publică. 

Din când în când, am curățat „peretele” virtual, l-am văruit și am așezat la ferestre niște glastre cu flori. Alteori, l-am aglomerat de stickere, post-its, mesaje, bancuri. În sfârșit, nu de puține ori, am simțit că îl decorez doar ca să arate bine. Forme fără fond, carevasăzică.

De curând, peretele meu a început să îmi vorbească: să mă întrebe ce mă face fericită, care îmi e mâncarea preferată și cum îmi petrec timpul liber. Nu e de mirare, deci, că a început să mi se pară invaziv.

Apoi, am început să obosesc să fiu atentă la fiecare notificare sau să tresar la vreun comentariu. De câteva ori, m-am gândit să îl șterg, dar mi-am zis că am nevoie de el la muncă. Nu de puține ori mi s-a părut doar o unealtă de alimentare a narcisismului, de validare a propriei imagini în fața lumii.

Desigur, am postat și eu câteva melodii. Ceva mai des, mi-am distribuit propriile articole sau pe ale altora. Când m-am amuzat, am împărtășit asta cu prietenii virtuali.

Munca patriotică voluntară... obligatorie

Prestația voluntară în vremea comunismului românesc purta denumirea înălțătoare de "muncă patriotică". Pe acea vreme, orice formă de voluntariat era de fapt obligatorie, bineînțeles din rațiuni patriotice. La fel de înălțătoare s-a dovedit a fi chemarea tovarășei educatoare când ne-a dus în parc să culegem castane: "Dragi copii, munca voastră e foarte importantă. O să culegeți castane din care se fac medicamente. Iar ele vor vindeca oameni."

Ce faci în weekendul 17-19 ianuarie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târg de viniluri în București, castele vii în Cluj-Napoca, concert de blues în Timișoara și povești de pe Via Transilvanica în Iași. Tu ce faci în weekend?

O vreme, am trecut la selfie-uri. Dar cât poți să te fotografiezi, din unghiuri diferite, de unul singur? Și apoi, mereu mi s-a părut ceva bizar să râd singură când mă fotografiez, de asemenea, de una singură.

Una peste alta, să fim serioși: cei mai mulți dintre noi folosesc Facebook ca să se laude ? – „Uite ce bine arăt azi!”, „Uite ce frumoși suntem eu și iubitul/iubita meu/mea”, „Uite ce mănânc”, „Uite pe unde mă plimb”, „Uite ce am primit”.

O vreme, m-a fascinat. Apoi, a început să mă deprime. În cele din urmă, a început să mi se pară pur și simplu ciudat.

Trei motive ca să nu renunți?

Într-o conferință din seria TED Talks, dr. Cal Newport spune că, atunci când a încercat să își convingă prietenii să renunțe la rețelele de socializare, ei i-au oferit trei motive pentru care nu pot face asta:

1. Pentru că reprezintă o marcă a modernității, așa că respingerea ei ar fi „ca și cum ai folosi un cal ca să ajungi la muncă”;

2. Pentru că înseamnă o sursă de divertisment inofensivă;

3. Pentru că rețeaua este vitală pentru succes și pentru crearea unui brand personal.

Newport spune însă că toate cele trei argumente sunt „prostii”, fiindcă rețelele de socializare îți furnizează divertisment în schimbul atenției, dar și pentru datele personale pe care le oferi pe tavă.

În plus, au un potențial adictiv și nu, nu sunt vitale pentru succes, dimpotrivă: utilizarea în exces a unei rețele vine la pachet cu un deficit de atenție, iar accesarea acesteia nu reprezintă vreo aptitudine specială, ci pur și simplu „este ceva ce orice copil de 6 ani cu un smartphone poate să facă”.

Efecte

Am renunțat la Facebook vreme de șapte zile, cât mi-a permis vacanța, și am observat că:

1. În prima zi, am provocat un atac de panică unei prietene, fiindcă nu am răspuns nici la telefon. O altă prietenă mi-a spus că era pregătită să îmi facă o vizită sau măcar să îmi întrebe vecinii dacă m-au văzut în ultimele 24 de ore.

2. În următoarele două-trei zile, am avut de câteva ori instinctul de a-mi accesa contul de Facebook, dar am reușit să mă abțin fără prea mari bătăi de cap. Mai mult, a început să mi se pară chiar că ar putea deveni o modă aceea de a nu da din casă chiar tot, și tot timpul.

3. În următoarele zile, am avut un sentiment difuz de dispariție. Ușor, mă copleșea și anxietatea. Mi-am accesat contul de pe telefonul cuiva, am publicat repede o fotografie și m-am retras înainte să citesc mesajele sau notificările. Am rămas cu sentimentul de anxietate – dacă s-a întâmplat ceva important și eu n-am aflat? Dacă, în vreme ce eu mă port ca Heidi, fetița munților, revenită pe meleagurile verzi, cunoscuții îmi cer disperați ajutorul?

4. Am rezistat, cu toate astea, până în prima zi de lucru. Știam că perioada de huzur lua sfârșit, așa că m-am uitat la telefon ca la o bombă cu ceas. Mi-am amintit numărul notificărilor și al mesajelor necitite și m-a cuprins spaima. Am amânat. Îmi părea rău că nu pot amâna mai mult, fiindcă, pe tot parcursul micii mele cure, simțisem că economisesc ore bune în fiecare zi și că le folosesc cu mai multă înțelepciune decât de obicei – mâncând, de pildă. ?

5. Contactul cu lumea virtuală nu m-a șocat, așa cum mă așteptam. Nu fuseseră nici oameni disperați care să-mi ceară ajutorul, nici vești extraordinare sau foarte proaste. Nimeni nu-mi transmisese pe Facebook ceva cu adevărat important. În tot timpul ăsta au fost doar banalități sau lucruri legate de muncă, mi-am zis, parcă dorindu-mi în secret să-mi mai fi scris cineva, ca în prima seară, că ar fi vrut să mă dea dispărută.

6. Marea surpriză a fost, cum spuneam, nu conținutul notificărilor sau al mesajelor. În schimb, când am deschis Inbox-ul, am găsit o mulțime de e-mailuri de la Facebook, de tipul: Iulia, prietena ta X a plecat la mare! Sau: Bună, Iulia. Ne gândeam că ai vrea să vezi comentariul publicat de Y la Z! Cu alte cuvinte, contul meu de Facebook îmi cerea atenție – pe care, după o scurtă chibzuință, am plănuit să nu i-o mai acord decât în porții mici.

Din păcate, până ca planurile să mi se îndeplinească, karma mi-a venit de hac: din senin, chiar în prima zi în care am accesat din nou Facebook, telefonul meu a cedat.

L-am butonat pe toate părțile, l-am scormonit, i-am scos bateria, apoi cartela, apoi le-am reintrodus, am încercat diverse metode mai mult sau mai puțin omologate, însă el mă abandonase fără drept de apel (la propriu, nu am putut suna pe nimeni).

Așa că, în ziua în care am crezut că am să întrevăd sensul vieții offline, m-am trezit nu doar fără Facebook la purtător, ci și fără posibilitatea de a suna sau de a da ori a primi mesaje.

Adio, festin de click-uri! Adio, selfie-uri! Adio, vorbe (care mi se par mie) de duh și pe care le împărtășesc cu lumea!

În realitatea în care peretele e doar un element de construcție vertical, din piatră sau din cărămizi, singurul contact gratuit cu lumea s-a dovedit a fi un apel la Urgențe. Nu știu dacă pentru toate celelalte există ceva, vorba reclamei, dar un cont tot trebuie să ai.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€