Anomalisa

Deși nu cred că e un „film de animație”, consider că Anomalisa lui Charlie Kaufman va câștiga Oscarul la această categorie.

Kaufman este scenaristul genial a cărui inspirație a făcut posibile câteva filme remarcabile – Being John Malkovich și Adaptation, realizate de Spike Jonze, ori Eternal Sunshine of the Spotless Mind, al lui Michel Gondry. A regizat el însuși un film de nișă, Synecdoche, New York, iar acum a scris și co-regizat o producție de excepție.

De fapt, o anomalie cinematografică.

Să începem cu modul în care a fost finanțat Anomalisa. Autorii au strâns peste 400.000 de dolari pe platforma de crowdfunding Kickstarter, aproape 4 dolari pentru fiecare dintre cele peste 120.000 de cadre din care e compus. Un film făcut din banii spectatorilor, fără intervenția marilor companii de producție, este o anomalie.

A doua anomalie vine din colaborarea cu Duke Johnson, un animator relativ necunoscut. Împreună cu el, Kaufman a realizat un film cu totul inovator pentru acest gen.

Păpușile folosite nu doar că sunt tridimensionale, dar au și o expresivitate incredibilă. Fețele inter-schimbabile au inclusiv ochii umezi, iar mișcările corpurilor lor sunt de o autenticitate uimitoare – de exemplu, în secvența în care două dintre aceste marionete „fac sex”.

Paramount Pictures

A treia „abatere” a acestui film aparent simplu – în care doar trei tipuri de marionete interacționează aproape tot timpul într-un hotel – este modul în care e spusă povestea. Numită uneori cinema lent sau cinema al lentorii, abordarea lui Kaufman ne duce aparent într-o banalitate dezolantă.

Suntem în realismul cel mai trivial, compus din evenimente obișnuite – conversații în taxi, un duș sau un check-in la hotel. Numai că, pe măsură ce înaintăm în acest univers aparent plictisitor, ne scufundăm într-o incredibilă dinamică interioară.

Astfel, povestea care începuse cu o zumzăială de voci pe ecranul negru devine mult mai mult decât un joc de păpuși. Pe acest palier, Anomalisa lui Kaufman reprezintă o explorare a esențelor cinemaului.

Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să ne întoarcem la Sergei Eisenstein, care spunea că animația are „proprietăți plasmatice”, adică este polimorfă în mod natural. Animația este viață fără viață adusă la viață. Ea explică faptul de a fi viu pentru că oferă acces la anima, pentru că pune sufletul în mișcare.

Iată de ce marele montajist sovietic credea că singurul cineast adevărat era Disney. Nu doar că în animație are loc sinestezia perfectă între culoare, sunet și ritm, dar desenul animat ar fi adevărata artă cinematografică, fiind singura care scoate omenescul din rațional și îl amplasează în irațional.

Asta reușește și Charlie Kaufman cu marionetele sale. Iar rezultatul este o formă de film pe care nu am mai văzut-o până acum.

Michael Stone, personajul din Anomalisa, este construit din evidente trăsături autobiografice. Și nu e prima oară când Kaufman problematizează criza existențială a cuiva care le dă altora sfaturi de viață. Aici, individul care trebuie să îi motiveze pe alții nu se poate motiva pe sine.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Conexiunea cu Adaptation este directă. Dacă, în filmul din 2002, Kaufman își descria chinurile de scenarist, în Anomalisa vedem eforturile unui om de a ieși dintr-o lume a uniformizării, a inadecvării și a imposibilei comunicări.

La fel ca păpușa gheișă pe care Michael i-o duce fiului său pe post de cadou, noi toți suntem elemente fragmentate de semnificație, aidoma componentelor unei marionete, care, dacă nu sunt valorificate de cineva, nu mai înseamnă nimic.

Nimic nu e extravagant în acest film, nimeni nu este ieșit din comun în acest monoton sfârșit de zi. Toți au aceleași voci și aceleași mișcări faciale. Dar asta numai până când Michael o întâlnește pe Lisa, singurul personaj care are voce. („Vocea ta e magică”, îi spune el). Ea se transformă și îl transformă și pe el.

„Ce înseamnă să fii viu?”, se întreabă Michael, și descoperă că tocmai anomalia este normalitatea.

Astfel, cele câteva minute de vis din apogeul filmului valorizează toată banalitatea anterioară. Kaufman găsește o rezolvare narativă remarcabilă pentru finalul acestui film – al cărui titlu, în japoneză, înseamnă „zeiță a cerurilor”.