Am devenit tată în pandemie și viața mea n-a mai fost niciodată la fel

Runa s-a născut pe 28 august 2021, cu trei zile întârziere față de data estimată și în prima zi ploioasă după un lung șir de zile caniculare, cu temperaturi de peste 40 de grade. 

Aflasem că voi deveni tată cu 10 zile înainte ca 2020 să se încheie. Și, pentru prima dată în decursul unui an plin de dezastre, aveam un motiv real de bucurie și pentru care merita să începem să ne planificăm din nou și cu entuziasm viața. 

Tot atunci am aflat că este foarte posibil ca evenimentul să se întâmple în aceeași zi în care mi-am pierdut cel mai bun prieten, lucru confirmat și în urma primei consultații pentru monitorizarea sarcinii. 

Aceasta este povestea a cum am devenit tată în pandemie. Faptul că s-a întâmplat tocmai în această perioadă nu a fost deloc un chin, dimpotrivă. 


La noi, pandemia a început în mod oficial pe 26 februarie 2020, odată cu primul caz de COVID-19 confirmat pe teritoriul României. De atunci au trecut 2 ani, iar pe 10 februarie 2022 Institutul Național de Statistică a oferit date din care reiese că în 2021 în România s-au născut cei mai puțini copii din ultima sută de ani. Țin minte că la începutul stării de urgență auzeam destul de des în jur că de la atâta stat în casă o să crească natalitatea; ce-o să facă lumea de plictiseală, dacă nu copii? Iată că n-a fost chiar așa, dimpotrivă. 

Totuși, în urmă cu 6 luni eu am devenit tată – la 37 de ani și trăind din scris. Fetița mea a fost concepută și născută în plină pandemie. Nu din plictiseală sau dintr-o criză a relației, așa cum am mai întâlnit sau cum mi s-a confesat la un moment dat un amic: „Eram de 12 ani împreună, trebuia să facem un copil sau ne despărțeam.” 

Înainte de asta, pandemia îmi schimbase deja viața în multe moduri. La început am avut chiar impresia ireală că trăiesc într-un scenariu de film post-apocaliptic. Când Armata Română a ieșit în patrulare cu armele la vedere pe străzile din București, când am văzut elicopterul care pulveriza apă oxigenată peste bulevardele din sectorul 6, sau când mașinile de poliție încercau să sperie virusul difuzând „Deșteaptă-te, române!” pe străzile din toată România.

Acum, toate astea par scene dintr-o comedie proastă. 

De-a dreptul ireal mi s-a părut când am intrat pentru prima oară în mall-ul în care se află supermarketul de la care făceam cumpărăturile. Pentru a ajunge acolo a trebuit să străbat două etaje goale, pustiite, cu magazine închise și sensuri bine delimitate de mers. M-am simțit un pic ca în „Jericho”.

Făceam cumpărături pentru o săptămână întreagă și acasă spălam cu apă și detergent de vase toate produsele, întregul proces dura o oră și jumătate și era epuizant. Pentru că nu aveam unde să punem atâta mâncare, am cumpărat un set de rafturi metalice de la IKEA și am improvizat o cămară. În rest, timp de două luni, am ieșit rar afară, doar pentru a face un pic de mișcare în jurul blocului. 

Lăsând la o parte anxietatea și stresul de la început, când nu știam nimic despre virusul care a băgat în lockdown întreaga planetă, pe mine și soția mea faptul că am stat atât de mult izolați și că am lucrat împreună, pentru a gestiona cât mai bine situația neprevăzută în care ne aflam, ne-a apropiat și mai mult. N-a fost doar lapte și miere, au fost, bineînțeles, și certuri sub presiunea stresului cauzat de toată situația absurdă în care ne aflam, dar nimic ieșit din comun. 

Am fost printre cei norocoși, a căror relație a supraviețuit testului pandemiei, când atât de multe alte cupluri din jurul nostru s-au despărțit. Dar, de fapt, norocul n-a avut nicio legătură cu asta. Ne doream un copil încă de dinainte ca lumea să fie dată peste cap, dar am pus planurile pe pauză când am văzut că totul în jurul nostru se schimbă și e din ce în ce mai imprevizibil.

În vara lui 2020, când pandemia părea că se mai potolește și începusem să ne mai dezmorțim după lunile de izolare, cel mai bun prieten al meu s-a înecat în apele de la Corbu și, încă o dată, în decursul a mai puțin de un an, viața mi-a fost dată ireversibil peste cap. Abia încheiasem un an de terapie, început pentru a mă scoate dintr-o depresia în care am intrat când un alt prieten, cu care am crescut, a murit de cancer.

Nu am vrut să mă întorc la psiholog, deși intrasem din nou în depresie: am vrut să-mi demonstrez că am dobândit totuși instrumentele necesare cu care să mă adun singur și să depășesc un astfel de episod. Încet, încet am reușit. 


Pe 28 august 2021, la ora 05:21 dimineața, soției mele i s-a rupt apa. Ne-am organizat repede, cu mai mult calm decât mă așteptam, și am coborât la mașină. S-a condus singură la maternitate, cu mine, viitorul tată, în scaunul din dreapta. Am oprit pe drum să punem benzină, pentru că riscam să rămânem în pana prostului, având în vedere că maternitatea privată pe care am ales-o se afla în celălalt capăt al orașului.  

La 07:20 eram deja la recepție, ne-am îmbrățișat pe fugă, cu măștile pe față, iar ea a dispărut în alte încăperi ale maternității, unde tații n-au voie pe timp de pandemie. De fapt, în acești 2 ani, tații au ratat multe momente importante din timpul sarcinii, cum ar fi, de exemplu, ecografiile, la care n-au mai avut voie să participe și care sunt momente importante pentru tine, ca viitor părinte care nu ești implicat direct în actul nașterii. 

Am dormit pe bancheta din spate a mașinii, apoi m-am plimbat ore bune pe străzile din jurul maternității așteptând vești. Întregul proces a durat toată ziua și am asistat la el online, prin mesaje și filmulețe. 

La 22:51 am devenit tatăl unei fetițe de 3,960 kg, 55 cm și nota 9 la testul Apgar. Cu puțin înainte de miezul nopții, am primit și primele poze și, în bucătăria de acasă, am plâns de fericire și de emoție.

Pe parcursul zilei m-am gândit inevitabil și la Marius. În urmă cu un an și trei zile aflam vestea că s-a înecat după ce a intrat în mare, la Corbu, ca să înoate cu niște băieți cu care se împrietenise recent. Au intrat trei și au ieșit doar doi. La înmormântare, Irina, o fostă prietenă de-ale lui, mi-a spus:

„Credeam că era cu tine la mare. Dar, dacă ar fi fost cu tine, nu s-ar fi înecat, că nu l-ai fi lăsat să intre, dacă era marea agitată. Știu cum erați voi, l-ați fi temperat”.

Vorbele ei m-au marcat și încă mi se plimbă prin cap. Oricum aveam un mare sentiment de vinovăție, pentru că relația noastră se cam răcise în ultima vreme, așa cum ni se mai întâmplase de-a lungul timpului, de-a lungul prieteniei noastre de 20 de ani. În dimineața aia m-am gândit să-l sun, să văd ce mai face – nu mai vorbisem de vreo săptămână, dar am amânat. M-am luat cu altele și apoi am primit eu telefonul cu vestea groaznică, pe care am refuzat să o cred pe moment.

N-am cum să nu mă gândesc că dacă totuși l-aș fi sunat, poate aș fi întârziat momentul și n-ar mai fi intrat în apă tocmai atunci și n-ar mai fi fost luat de curent.

Încă îl visez des pe Marius, de multe ori e la mare, pe plajă, cu spatele la mine și cu privirea spre valuri. 

M-am gândit la Marius când am devenit tată. Știu cât s-ar fi bucurat pentru mine, știu că ar fi fost lângă mine, chiar dacă i-aș fi spus să nu vină. Știu că m-ar fi îmbrățișat, știu că ar fi fost tot numai un zâmbet, știu că m-ar fi ținut în miștouri toată ziua. Nu mi-am imaginat vreodată că nu-mi va fi alături în acele momente sau acum, când Runa crește. E greu să scriu despre toate astea. Totul este încă foarte recent și recitind îmi pare că n-am cum să surprind în cuvinte felul în care tragedia asta m-a afectat.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Pentru mulți dintre oamenii din jur era pentru prima dată când pierdeau un prieten, pentru mine era a cincea oară. 


Merg cocoșat și fericit pe lângă cărucior și răsfoiesc prin memorie după tot felul de lucruri din copilărie sau din viața de dinainte de a deveni tată, care pare atât de departe. E ora 8 dimineața, în parcul IOR sunt -3 grade, iar eu sunt la plimbarea matinală, devenită ritual, cu fetița mea de nici jumătate de an.

Se întâmplă des să o sun pe mama să o întreb de lucruri din copilărie, pe care acum mi le amintesc foarte viu, deși nu pot spune coerent ce am făcut exact în ultimele 3 zile. 

Uneori, împreună cu soția, ne imaginăm cum ar fi viața noastră acum dacă n-am fi părinți, cum era înainte, ce făceam toată ziua și cum ne pierdeam nopțile. Dar nu e sub o formă de regret, ci de amuzament, pentru că oricât de greu este uneori, nu ne mai imaginăm viața fără copil. 


Ce s-a schimbat față de viața de dinainte, de când am devenit tată?

Mi s-a schimbat, în primul rând, creierul – oricum ar suna asta. Există studii recente care arată că și în creierul tatălui se produc modificări semnificative, nu doar în cel al mamei. Anumite zone cresc, în timp ce unele se pot chiar atrofia. Dar treaba asta am bănuit-o oricum, când, de curând, la fiecare episod din „Ted Lasso” am plâns cu șiroaie de lacrimi.

Mă emoționez foarte ușor și, din ce am înțeles, e normal. Totul are legătură cu faptul că hipotalamusul din creierul unui proaspăt tată este inundat de oxitocină în toată această perioadă în care are grijă de copil. Hipotalamusul, printre altele, este responsabil pentru activitatea emoțională. Dacă în primele zile îmi priveam fetița ca pe un mic intrus în universul nostru, o creatură străină, cu care nu aveam formată nicio legătură, în afară de cea de sânge, și nu simțeam sau nu puteam spune cu sinceritate că o iubesc, că „nu mai pot de ea”, în lunile care au urmat atașamentul meu față de ea a crescut într-atât de tare, încât mi se face dor chiar și atunci când e la o distanță de o cameră de mine (e ok, nu plâng în timp ce scriu aceste rânduri).  

În al doilea rând, și poate mai evident, corpul. Înainte de naștere am slăbit în jur 4-5 kilograme, din cauza stresului (eu așa funcționez, la alții poate e invers: se îngrașă). Dar în primele 2 luni de când am devenit tată am recuperat cu vârf și îndesat tot ce am dat jos. Apoi, deși fac plimbări zilnice de minim 15.000 de pași, car cumpărături și urc trei etaje landoul cu fetița de 9 kilograme, de cel puțin 4 ori pe zi, nu pot să zic că sunt în cea mai bună formă fizică și am tot timpul febră musculară la brațe. 

Înainte de a deveni tată mergeam de 3 ori pe săptămână la antrenamente la Combatant MMA Club. Am renunțat la ele, din lipsă de timp și ca să nu risc o infectare, iar acum, în intervalul de timp pe care-l petreceam învățând să fac o kimura sau să perfecționez un spinning backfist ca Bas Rutten, m-am specializat în făcut „băiță la fetiță” și cooking.

Gătesc zilnic, uneori chiar de 2-3 ori pe zi, iar pentru asta merg la fel de des la cumpărături și după fiecare masă spăl, la fel de des, toate vasele folosite. 80% din timpul pe care-l petrec acasă este în bucătăria din care și lucrez, nu doar gătesc, sau în care în diminețile de duminică, începând cu ora 05:00, urmăresc galele din UFC.    

Timpul și spațiul personal nu prea mai există. De jumătate de an dorm pe canapeaua din sufragerie cu motanul, pentru a oferi destul spațiu soției și fetiței în patul din dormitor, dar mă trezesc fericit pentru că ziua îmi începe de fiecare dată nu cu o cafea și răsfoind presa, ci cu îmbrăcat pe fugă și ieșit cât mai repede din casă cu landoul pentru a plimba prin parc fetița care plânge și care adoarme doar dacă o scot la aer. 

Împing timp de două ore căruciorul roz în care Runa doarme, iar în cele mai multe zile mă umplu de nervi și frustrări, pentru că-mi dau seama de fiecare dată cât de neprietenos este Bucureștiul pentru copii și pentru tinerii părinți. Să împingi un cărucior prin București este un adevărat chin. Poate ca pieton pe două picioare îți dai seama cât de multe mașini parcate sunt pe trotuare sau câte obstacole, dar ca părinte cu cărucior e de zece ori mai greu și mai frustrant. S-a mai scris pe această temă și din perspectiva mamelor, căci, până la urmă în București sunt mai multe mame care împing cărucioarele cu copii pe trotuare. Bucureștiul nu-și iubește mamele, dar nici tații.  

Bucătăria, loc de muncă și de gătit. Foto: Gruia Dragomir

Alte dimineți sunt relaxante și senine, iar în timpul plimbării matinale, mă mai opresc într-un spațiu de joacă și, dacă Runa doarme și dacă nu e nimeni prin jur, mai fac un shadowboxing, sar coarda și mă joc cu reflex ball-ul. Mă gândesc că poate în scurt timp voi avea cum să-mi reiau antrenamentele de MMA.

Ajung rar în centru, pentru că lumea mea este acum delimitată de apartament, parc și mall, pentru cumpărăturile de la hypermarket sau pentru scutece și hăinuțe pentru bebeluși. De fiecare dată când ies din bula asta, mi se pare că ajung în alt oraș, iar sentimentul e că sunt turist în Bucureștiul pe care până nu de mult îl știam pe de rost. Bineînțeles, locurile în care ieșim acum în oraș (rar), cât și cazările din alte orașe, sunt alese pe criteriul child friendly. De exemplu, momentan camerele de hotel pică, în favoarea apartamentelor cu două camere și bucătărie.   

Canapeaua pe care dorm. Foto: Gruia Dragomir

Cu prietenii reușim să ne vedem rar, iar cei care încă nu au copii încep să pară din cu totul alte filme, la fel cum și noi suntem acum pentru ei din cu totul alt film. Încercăm totuși să împărțim ieșirile, să le alternăm, când eu, când soția (toți trei e mai greu), în așa fel încât și eu și ea să reușim să fim pe cât putem de prezenți și în viețile prietenilor. 

Zilele astea, întrebarea pe care o aud cel mai des de la ei a devenit: „Cum ești?”, un fel de „Mai reziști?”. Și, da, rezist, ba chiar pot spune că sunt mai fericit decât oricând, asta chiar dacă arăt obosit și uneori sunt lipsit de energie sau cu mintea în alte direcții sau nu-mi mai amintesc ce am făcut concret în urmă cu două zile și am dificultăți în a răspunde la întrebarea banală „Ce-ai mai făcut?”. 

Să fii tată e greu, dar e și o beție constantă de fericire și de energie pe care trebuie să o găsești și s-o accesezi pentru a rezolva zilnic sute de lucruri mărunte, pentru copil și pentru parteneră și, dacă se poate, și pentru tine. Ca tată, e bine și sănătos să simți că ești cât se poate de util în tot acest proces de creștere a copilului și nu doar prin a aduce cât mai mulți bani în casă, cum se mai spune.    


Însă dincolo de oboseală și spațiu personal, faptul că în toată această perioadă de sarcină/naștere/primele luni de viață am putut să fiu mult mai prezent, pentru că am avut posibilitatea de a lucra de acasă, a fost mai mult decât o binecuvântare. Cel mai probabil, fără toate restricțiile aduse de pandemie n-aș fi putut să fac asta și totul ar fi fost mult mai complicat și frustrant pentru mine ca proaspăt tată. 

Pandemia mi-a oferit ocazia să-mi iau cât se poate de în serios acest rol. Și nu doar mie. La nivel global, pandemia a oferit unui procent foarte mare din noii tați posibilitatea de a deveni mai implicați și timpul necesar pentru a-și ajuta mai mult partenera, atât pe perioada sarcinii, cât și în creșterea nou-născutului. Mulți nu-și mai doresc acum să se întoarcă la muncă la un program fix, de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. 

Citesc în unele articole care spun că implicarea tatălui în viața bebelușului este extrem de importantă atât pentru buna dezvoltare a copilului, cât și pentru sănătatea mintală a tatălui, dar și pentru relația cu partenera. De exemplu, există studii care arată că dacă tatăl e implicat activ în creșterea bebelușului și preia din treburile care trebuie făcute în gospodărie, riscul ca cei doi proaspeți părinți să divorțeze în următorii 15 ani scade drastic.

În România mamele au dreptul la 2 ani de concediu de concediu de creștere a copilului. După nașterea copilului, tații au dreptul la doar 5 zile libere sau la 15 zile, dacă au făcut un curs de puericultură. Da, există și posibilitatea ca tatăl să-și ia concediu de paternitate de 2 ani și mama să fie cea care se întoarce la muncă, dar aceste cazuri sunt destul de rare la noi.

Pandemia a făcut ca mulți dintre proaspeții părinți să poată să petreacă mult mai mult timp împreună cu nou-născutul, în fiecare zi. O chestie benefică pentru toată lumea: copil, părinți și societate. Din păcate a fost nevoie de o pandemie pentru a ne da seama de asta.    


Suntem pe plajă la Corbu, doar eu și soția mea însărcinată în luna a șaptea. Suntem la mal, desculți, apa abia ne atinge picioarele și ne uităm la valuri. Nu spunem nimic. Eu plâng. Adun câteva scoici pe care le voi pune pe mormântul din București. Ne urcăm în mașină și plecăm spre Constanța, dar înainte oprim pe faleza de aici și fac o poză. Seara ne plimbăm prin centrul vechi și piața Ovidiu. Amândoi purtăm măști și evităm locurile aglomerate. Îmi privesc soția care este mai frumoasă ca oricând și calmul și fericirea ei interioară mă umplu de bucurie. În acest moment, expresia „viața merge înainte” nu mai este chiar un clișeu. Sunt fericit.  

Am devenit tată în pandemie și viața mea n-a mai fost niciodată la fel. Chiar și înainte să se nască, Runa mi-a dat speranță și sens când totul se prăbușea în jurul nostru.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...