Altânbek și drumul spre Son Kul

Este o dimineață răcoroasă de septembrie poleită în acea lumină sticloasă ce preface umbrele în unelte ascuțite și tăietoare. Stăm pe o bordură înșirați ca trei vrăbii pe un cablu dintre doi stâlpi. Înaintea noastră se întinde harta desfăcută, din hârtie, a statului Kârgâzstan, o națiune mică, fără ieșire la mare, strânsă ca într-o menghină între două țări uriașe: Kazahstan și China. Ne aflăm într-un orășel din chiar centrul țării, pe nume Kochkor. Sincer, nu ne este defel clar ce căutăm aici.

Având o climă ceva mai blândă, se pare că acest orășel cu case din chirpici și câte o fabrică în descompunere era cândva locul preferat de iernat al vechilor hani. În vremurile acelea străvechi, băștinașii erau încă nomazi, vânau de-adevăratelea iepuri și vulpi folosind vulturi dresați, iar serile și le petreceau în iurte călătoare cântând sau recitând manas, poemele epice ale originilor transmise oral din generație în generație.

Începând cu secolul al XX-lea, kârgâzii s-au sedentarizat de-a binelea. Au devenit comozi, ba chiar s-au apucat în silă de puțină agricultură. În 1836 rușii, pe care nimeni nu-i putea sătura de noi teritorii, i-au cucerit și asimilat, dar considerându-i mereu cetățeni de mâna a doua. Imperialiștii rasiști ruși au o expresie edulcorată despre pasiunea lor de a colecționa noi teritorii și popoare: „adunarea în mod pașnic de noi pământuri”.

Apoi, după revoluția bolșevică rușii i-au ideologizat și industrializat, golindu-i de resurse. După destrămarea Uniunii Sovietice, kârgâzii au redevenit cumva independenți, dar nu neapărat autonomi. La fel ca restul omenirii, au virat-o și ei spre treburi ceva mai casnice cum ar fi obiecte, ecrane, tehnologie, ambuteiaje și obezitate. Neîmblânzirea și neîngrădirea au devenit doar o istorie încărcată electrostatic de nostalgie.

Azi chiar nu mai știm ce să facem și încotro să o luăm. Așa că ne începem ziua privind cu îngrijorare harta și cugetând la un plan. Mestecăm alene turte coapte pe vatră pe nume lipioșka și bem tan, un soi de iaurt gras diluat cu apă minerală și sare. Seamănă cu ayranul turcesc. Pare o invenție salvatoare pentru o zi cu care nu ți-e deloc limpede ce să faci.

Cred că unui călător fără țintă, care nu trebuie să bifeze diverse obiective turistice obligatorii, nimic nu-i poate pune la încercare mai mult răbdarea decât un loc pierdut în lanțul muntos Tian Șan din Asia Centrală, undeva pe Drumul sinuos al mătăsii. Oriunde te învârți peisajul e răpitor. Dai peste o nesfârșire de stepe aproape sterpe înconjurate de munți înzăpeziți. Picior de pădure poți găsi doar mai spre vest, pe Valea Fergana, către granița cu Uzbekistan.

Fetițe cu funde albe în păr apăsate de ghiozdane colorate merg spre școală, iar oamenii locului se petrec alene pe ulițele prăfoase, plictisiți de paradisul care îi înconjoară. În depărtare, la fel ca pe carpeta de perete cu portrete de familie din camera în care am dormit azi noapte, observ cum se mișcă încet o turmă mânată de un păstor călare. Mă uit o vreme cum animalele răscolesc praful cu copitele. Umbrele lor lungi se preling pe panta abruptă.

Apoi privirea obosește și se încețoșează treptat realizând că, de fapt, nu se întâmplă mai nimic. Senzația de gol și de liniște se mută din cap în stomac. Își face acolo un cuib călduț.

Dăm o raită la periferia orașului. Străzile sunt cam pustii. Fațadele decorate ale caselor amestecă motive tradiționale cu simboluri comuniste. Doi băieți dau la lopată încărcând o căruță de nisip trasă de un măgăruș. Urcăm un deal. În depărtare se vede un jailoo, o pășune de verdeață străbătută de un fir de apă, loc unde de obicei se află o stână.

Cum avem timp de pierdut și vrem să-l omorâm cu ceva facem o plimbare până acolo doar ca să constatăm că locul e părăsit, iurta goală și nu e nimic de văzut altceva decât două oi jupuite, cu capetele rânjite ca iezii morți din basmul nostru tradițional. Blana lor atârnă la uscat pe doi pari ce leagă un gard împrejmuitor, din sârmă.

Imaginea aceasta stranie îmi amintește de sportul național al Kârgâstanului. Se numește kok-boru și este o combinație între polo, rugby și fotbal. Se joacă în echipă de maximum 12 și sunt trei reprize de câte 20 de minute. Jucătorii călare se luptă să apuce de jos și să arunce la punct fix într-un soi de fântână din ciment din mijlocul terenului o oaie moartă fără cap și grea de vreo 30 de kilograme. E un sport brutal, aproape fără reguli, unde doar agilitatea călăreților face diferența între învingători și învinși.

Cam la fel este și varianta lor de lupte libere pe nume er-eniș. Se joacă tot călare. Câștigă cel care își supune prin forță adversarul dându-l jos din șa. La fel de simplist e și jocul în care trebuie să culegi o monedă de pe jos din galopul calului. Cam orice e important în viața acestui popor se petrece călare, dacă se poate într-un iureș. Iată de ce copiii sunt cocoțați în șa imediat după ce învață să umble.

Este o lume ecvestră, ușor primitivă, unde omul insignifiant trăiește mereu sub amenințarea de a fi înghițit de peisaje prea vaste pentru el, care pot fi îmblânzite doar străbătându-le în goana nebună a cailor mici, ațoși și foarte manevrabili.

N-o să-l uit niciodată pe bătrânul fără dinți, cu cușma îndesată peste urechile clăpăuge și îmbrăcat într-o șubă groasă cu mâneci prea lungi răsărit ca o nălucă în fața mașinii Lada ca să-l întrebe ceva pe șoferul nostru. Coborâse în mare viteză un deal călărind un cal superb maro cu pete albe. A strunit calul care s-a cabrat și a fornăit. Șoferul a frânat în mijlocul drumului de pământ și a deschis ușa. Au vorbit ceva un pic răstit, scuipând cuvintele ca pe semințe.

Apoi ușa mașinii s-a trântit, bătrânul a tras de hățuri și a dispărut într-un nor de praf, așa cum a venit, îndreptându-se țintă înspre nori. A fost o întrevedere pe cât de fulgerătoare, pe atât de memorabilă.

Ne-am învârtit o vreme pe ulițe, dar n-am dat peste mare lucru. Când nu mai știi ce să faci într-un orășel obscur unde nu se întâmplă nimic, singura soluție este să cauți piața. La mesele joase, tolăniți pe perne și învăluiți în fum de șașlâk, oamenii sporovăiesc bând ceai. Bătrânii poartă acele pălării caraghioase din lână albă cu desene negre pe nume ak-kalpak intrate, alături de masajul thailandez, drept în patrimoniul Unesco.

La o tarabă facem cunoștință cu o mâncare tradițională pe nume beșbarmak. Sunt un fel de paste grosiere în sos unde se amestecă legume cu bucăți de carne de oaie. Foarte gustoase, dar nu la fel de bune ca acel uigur lagman pe care îl vom descoperi peste vreo două săptămâni lângă bazarul din Oș.

Pe uliță, în soarele pieziș al toamnei, într-o piață alandala cu tarabe sărăcăcioase amestecând la grămadă castraveți, pepeni galbeni și ciorapi în dungi, se pritocește o atmosferă de adâncă nepăsare. Într-un cărucior clasic de copil, dorm niște mere de vânzare. Încruntată, o fată frumoasă butonează un telefon mic în vreme ce în jur o gașcă de tineri se joacă frenetic stropindu-se cu apă. Cu un drum stropesc pe toată lumea, dar nimeni nu se supără.

La un moment dat, haosul e întrerupt de un camion bleu ciel ce trage după el o casă cu un acoperiș în exact aceeași nuanță. Totul se oprește ca la comandă și lumea privește mută cum trece lent căsoiul, ca un cavou în mișcare în drum spre locul de veci.

Desfacem iar harta și o pată mică albastră situată nu departe de Kochkor ne atrage atenția. După o scurtă dezbatere, ne decidem că da, am vrea să petrecem câteva zile la Son Kul, un lac glaciar legendar situat cam la 3.000 de metri altitudine, înconjurat de o salbă de munți cu adevărat înalți. În traducere Son Kul înseamnă Ultimul lac.

La doar câteva ulițe distanță de bazar am găsit o mică agenție care ne-a făcut o propunere de nerefuzat: Un drum de două zile pe jos peste munți, însoțiți de un cal și de doi ghizi tăcuți. Ne-am liniștit. Aveam un plan.

Așa l-am cunoscut a doua zi dimineața pe Altânbek, un tânăr atletic cu un zâmbet fermecător și o șapcă îndesată pe cap deasupra unor ochi întunecați și sfredelitori. Avea un pic peste 20 de ani și o rupea binișor în engleză. Prietenul lui în schimb avea o figură impenetrabilă și aproape inexpresivă. Ducea calul de dârlogi tăcând apăsat.

În imaginația noastră rolul calului în poveste era să ne care și nouă rucsacurile. Nici vorbă. A fost încărcat strict cu papornițele lor, iar noi am fost condamnați să ne ducem în spate poverile sus jos pe culmile golașe vreme de cam 60 de kilometri.

Atunci am înțeles cum este să te lași înghițit de un peisaj prea vast, amenințător și intimidant. Absența pădurilor, a vegetației și a reperelor făcea ca totul să pară de pe altă lume. Văile largi și culmile din jur apăsate doar de cer invitau la un singur lucru – să fie străbătute. Domol, la pas, în tăcere.

Altânbek era mereu undeva înainte, căutând curbele ideale de nivel, în vreme ce prietenul său cu calul era undeva în urmă. Tot ce mai puteai auzi în afară de șuieratul ritmat al propriei respirații era câte un țipăt de uliu, ca o chemare.

Uneori, pe câte o culme, ne opream să privim cum norii se preschimbă în pete și umbre lipite de pământul arid, prăfos, cu iarbă scurtă amestecată cu licheni și scaieți. Nuanțele de cenușiu prindeau viață imediat ce privirea cobora înspre văile înverzite. Ca niște jucării abandonate pe o carpetă dintr-o cameră de copil, în depărtare întrezăream câte o iurtă-două alături de care, ca o ștampilă, trona pata rotundă și maronie a unui staul părăsit.

La un moment dat, am trecut pe lângă o astfel de stână. Turma lipsea, doar un băiat cu o figură de stăpân al locului ne privea sobru din cadrul intrării în iurta de lână. De după un deal a apărut călare sora lui, o frumusețe de fetiță cu părul zburlit și obraji roșii. Era încălțată în șlapi, iar picioarele nu-i ajungeau până la scările hamului. Nu cred că avea mai mult de 6 ani, dar strunea hățurile cu hotărâre. Ne-a măsurat scurt din ochi, apoi s-a sucit și a dispărut în trombă după culmea de unde venise. Mă tem că nu ne-a găsit deloc interesanți.

Nu știu unde a zburat ziua și cum s-a făcut după amiază. După spusele lui Altânbek mai aveam de urcat doar un singur munte până la locul de înnoptat. De pe acea culme am văzut în depărtare o turmă, câteva iurte și doi călăreți care veneau în galop spre noi. Aduceau cu ei un al treilea cal, gata înșeuat.

Brusc, băieții noștri s-au activat. Imediat ce s-au întâlnit și s-au salutat, cei patru prieteni au și început un soi de menuet călare, brutal și primitiv. S-au învârtit și fugărit, au chiuit și au tras de hățuri până caii au rânjit cu coamele date pe spate și ochii măriți de spaimă. A început o luptă în perechi în care se amestecau bătăi din copite, nechezaturi de cai și icnete de oameni nădușiți.

Toată ideea era să-ți dai jos adversarul din șa cu orice mijloace, în efluvii de testosteron și adrenalină. Asistam la această confruntare un pic demonstrativă tăcuți și banali, cu rucsacurile noastre ridicol de mari uitate în spinare.

Nu peste multă vreme, am făcut cunoștință cu gazdele și iurta unde vom sta. Bărbatul avea un binoclu mare atârnat de gât pentru urmărit mișcarea turmelor pe pășuni, femeia lui cu batic mov ținea în mână un ceainic mare emailat, iar fiica lor încălțată cu șlapi roz ținea cu tandrețe în brațe un ied alb. Cei patru prieteni tot povestind și râzând s-au răcorit cu câte o cană două de kumâz, lapte fermentat de iapă. Nouă nu ne-au dat nici măcar să gustăm, fiindcă au zis că stomacele noastre europene nu sunt făcute pentru a procesa așa ceva.

S-a întins o masă lungă și joasă pe care se înșirau unt, câteva feluri de brânză, pastramă de oaie, lipioșka, gemuri și bineînțeles, mult ceai. Pe vremuri, când veneau la stână oaspeți importanți obiceiul era să se taie o oaie și să se prepare o tocană. Musafirul cel mai de vază trebuia să mănânce un ochi, iar gazda pe celălalt. Ne-am bucurat că eram doar niște vizitatori banali, în trecere.

Am dormit la grămadă direct pe pământ, pe niște plapume groase și tari. Șoriceii nocturni și-au făcut rondul primprejur, dar nici măcar ei nu ne-au găsit prea interesanți. După o vreme au plecat alungați de sforăielile pe mai multe voci.

A doua zi am luat-o de la capăt, deși ne dureau toate. Altânbek era singurul reper mișcător în toată acea frumusețe nepăsătoare și fără capăt. Imaginația nu contenea să viseze la oglinda azurie a acelui ultim lac, ținta noastră.

Când în sfârșit am ajuns acolo spre după amiază și am trântit ruscacurile cât colo, am constatat că lumina dicta totul, inclusiv culoarea lacului. Acum suprafața apei vălurită de vânt era de un verde pastelat, pe care razele soarelui scăpate din captivitatea unui cer plumburiu, cădeau pieziș. O perdea de ceață vaporoasă ascundea culmile din jur. Un cal alb păștea domol, cu coada înfoiată de rafale de vânt.

După trei zile lumina aceea schimbătoare și cristalină ne intrase în piele la fel ca fumul de baligi uscate băgate seara pe foc în sobele de tablă ale micului sat. Toate iurtele fumegau în lumina înserării în sunete domestice de cratițe și blide. Curent nu era, nici semnal la telefon. Eram complet rupți de lume.

Altânbek a mai stat cu noi trei zile, timp în care s-a împrietenit cu copilul gazdei noastre. Au călărit împreună pe măgăruși și s-au jucat cu mingea ca doi copii. Apoi, într-o zi tristă, puștiul a fost tuns chilug în fața iurtei, îmbrăcat în haine bune și trimis în oraș la școală într-un camion ce transporta fân. Izgonirea din paradis.

De Altânbek ne-am despărțit cu o strângere puternică de mână, fără sentimentalisme, convinși că nu ne vom revedea niciodată. Ultima imagine cu el, poate cea mai frumoasă, a fost când a mers călare pe măgăruș după caii ce pășteau pe o limbă de pământ, dincolo de care se întindea oglinda lacului.

Era o dimineață limpede și plină de brumă, ce mirosea a fum și iarnă. Nemaiștiind ce să facem cu viața noastră încă două zile în acest loc suspendat între cer și pământ de o frumusețe absolut nepământeană, unde nu se întâmpla nimic altceva decât viața așa cum era ea, am închiriat câte un cal și, complet sătui unul de celălalt, am încălecat și am luat-o fiecare însoțit de gândurile lui, în câte o direcție diferită.

Eu am luat-o la pas spre un munte pe nume Ak-Tash. Mă tot chema șoptit din ziua când ajunseserăm la Son Kul. Visam să văd lacul de sus și eram curios de munții de dincolo de vârf, așa că, iată-mă îndreptându-mă spre poalele lui. La un moment dat, calul meu s-a oprit în mijlocul stepei și orice am făcut, n-a mai vrut să facă un pas. L-am îmboldit cu călcâiele și i-am poruncit cho! cho! așa cum mă învățase Altânbek. Am tras de hățuri. Nimic. Adânc preocupat de o tufă modestă de iarbă, s-a apucat de păscut.

Am descălecat și am pornit-o cu determinare spre acel munte superb, de pe care a fost cât pe ce să nu mă mai întorc niciodată.