Agenda Elenei Ceauşescu e valabilă şi azi

Pe lângă frică, mai există cel puţin o atitudine care întreţine orice dictatură: inerţia supunerii.

Am priceput acest lucru doar la maturitate, văzând că ne revoltăm mai ales după ieşirea dintr-o structură, şi rareori dinăuntru (atunci când încă avem multe de pierdut, când riscăm să rămânem singuri şi când, vorba lui Nassim Taleb, pielea ne e în joc).

Avem tendinţa de a ne obişnui cu nedreptatea: tăcem în momente-cheie, „mergem mai departe”, lăsăm lucrurile intacte dintr-o lene combinată cu îngăduinţă faţă de status quo.

Iar apoi ne căutăm supape şi refugii: protestăm în particular, la foc mic, pentru că n-am intervenit când flacăra încă putea fi stinsă.

În fapt, după cum ne învaţă basmele, „împăratul e gol”: de aceea, orice regim discreţionar se teme chiar şi de un singur om.

E suficient ca un om bun să spună adevărul, gata să piardă tot, pentru ca puterea să se prăbuşească. E suficientă o ieşire hotărâtă din rând pentru declanşarea unui domino final.

În România anilor ’80, de pildă, foarte puţini au avut curajul să iasă din rând, şi nici despre aceia nu ştim dacă şi câţi au fost pe cont propriu.

Ceea ce ştim însă e că, la vârful puterii, în preajma soţilor Ceauşescu − unde un asemenea gest ar fi contat pentru întreaga ţară −, inerţia supunerii s-a perpetuat până în ultimul moment.

Această atitudine străbate întreaga carte despre care va fi vorba în continuare: „Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu. Agenda Tovarăşei în 1989” (editura Corint Books, 2018).

*

Da, există o asemenea agendă.

Nu cuprinde însemnările personale ale Elenei Ceauşescu, ci numele celor care au intrat zilnic în biroul ei din sediul Comitetului Central, pe ore şi minute, aşa cum au fost consemnate de către şeful său de cabinet.

Iar ceea ce face istoricul Lavinia Betea cu aceste date e o întreprindere riscantă: folosind presa vremii (pentru situare în context), memoriile unor activişti de prim rang (printre care Dumitru Popescu-Dumnezeu, principalul ideolog al Partidului, şi Silviu Curticeanu, care era şeful Cancelariei CC al PCR), precum şi biografiile celor mai importanţi lideri din acea perioadă, autoarea reconstituie complicităţile din primul cerc al puterii, pentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă cine şi în ce fel a condus România până în 22 decembrie 1989.

Dacă e citit cu mintea conectată la prezent, volumul confirmă că relele politicii româneşti de azi − obtuzitatea, corupţia şi aşa-zisul suveranism din PSD, dar şi felul în care sunt promovate „cadrele” în administraţia de stat − îşi au rădăcina, toate, în acei ani.

Aceşti oameni pur şi simplu nu ştiu să procedeze altfel şi, mai grav decât atât, nu conştientizează de ce gândesc cum gândesc.

Am să las câteva fragmente să vorbească de la sine.

*

Despre datoria externă şi aurul României

• „La început, nedumerirea și apoi supărarea (lui Ceauşescu – n.r.) erau determinate de faptul că datoria externă, deși înghețată prin necontractarea unor noi credite, se schimba de la o lună la alta, datorită fluctuațiilor cursului valutar;

Ceaușescu nu putea sau nu voia să înțeleagă acest lucru și îi acuza pe cei din domeniul bancar-financiar de fals, iar pe mine mă obliga să-i scot materialele anterioare, care, bineînțeles, cuprindeau alte cifre, în raport cu structura în valută a datoriei externe și de fluctuațiile cursului valutar;

am încercat de multe ori în liniște, cu documentare serios întocmită, să-i explic motivele diferențelor de la o perioadă la alta, dar totul a fost în zadar, alegându-mă, în cele din urmă, cu pierderea încrederii în mine”. (Fragment din memoriile lui Silviu Curticeanu, citat la pagina 53.)

• Vineri, 31 martie:

„La acea ședință CPEx ținută între orele 10.30 și 11.10 s-a anunțat rambursarea integrală a datoriei externe a României. (…)

În 1980 aveam de plătit peste 11 miliarde de dolari. În total, din 1975 până în martie 1989, cu dobândă, s-au plătit circa 21 de miliarde de dolari. S-au plătit, alături de aceștia, și datoriile în ruble (a căror valoare n-a mai comunicat-o)”. (Pagina 92)

• Luni, 17 aprilie:

„În ședința MAN din acea zi s-a adoptat o lege cu adevărat istorică – Legea privind interzicerea creditelor din străinătate. Consecințele nu vor întârzia să apară: peste mai puțin de o săptămână, Comunitatea Europeană a suspendat convorbirile economice cu România”. (Pagina 108)

• Marți, 6 iunie:

„Ca să achite datoria externă, din rezerva națională s-au vândut 80 de tone de aur. Ceaușescu voia ca până la Congresul din toamnă să le răscumpere. Până la capătul anului a reușit să achiziționeze însă abia peste 20 de tone”. (Pagina 144)

Despre selecţia „cadrelor”

• Sâmbătă, 27 mai:

„Ședința acelei zile din «săliță», cu participarea lui Emil Bobu și Constantin Radu, a fost pe chestiuni de cadre. Se căutau activiști cu spirit revoluționar. În privința alegerii lor, Ceaușeștii aveau idei aparte vecinilor.

Dacă la Moscova «competența» devenise cuvânt-cheie în promovare, iar discuțiile despre rolul intelectualității și specialiștilor animau dezbaterile din țările frățești europene, în România se promovau «muncitorii la bază».

Nici măcar propunerea de redactor-șef a unui ziar județean nu era confirmată de Tovarășa dacă omul nu făcuse școala profesională și nu avea stagiu de muncitor.

Dacă de-acolo «se ridicase» cu liceu la seral și Academia «Ștefan Gheorghiu» (ideal, prin cursuri la «fără frecvență»!), avea sorți de izbândă în ascensiune”. (Pagina 135)

• „În mod excepțional, deși Tovarășul a fost mai marele peste cadre din 1954 până în 1965, iar Tovarășa a preluat sectorul, dosarele lor de cadre s-au păstrat.

Niciunul n-a avut curiozitatea să-l ceară, ori n-a îndrăznit de teama de a nu atrage atenția asupra lor. Niciunul nu era «curat».

În dosarul întocmit în februarie 1945 pentru Nicolae Ceaușescu, în vederea introducerii sale în conducerea partidului, apare menționat că tatăl, Andruță, a făcut politică liberală.

Iar fratele, celălalt Nicolae (menționat Nicu, în 1945, iar mai târziu, când ajunge comandantul Școlii de Securitate de la Băneasa, Nicolae-Andruță), a manifestat simpatii legionare”. (Pagina 201)

Despre atitudinea faţă de ştiinţă

• „În 4 aprilie, am fost chemat la Ceaușescu pentru faptul că intrase în comă diabetică – mi-a relatat telefonic profesorul Iulian Mincu. El era în stare de inconștiență, înconjurat de doctorii lui de atunci, de ministrul Sănătății, Ciobanu.

I-am pus diagnosticul și, când i-am prescris insulină, ea a început să zbiere că… duce la dependență. (…)

Între timp, ministrul Ciobanu îi contactase pe marii specialiști în diabet ai lumii. La diagnosticul lui Ceaușescu, sigur că și aceștia tot insulină i-au recomandat și au făcut trimitere tot la mine”. (Fragment dintr-un interviu pe care Iulian Mincu i l-a acordat Laviniei Betea, citat la pagina 97)

Despre relaţia dintre Cabinetele 1 şi 2

• „Tovarăşa obișnuia în ultimii ani să «cenzureze» documentele de pe masa de lucru a secretarului general. Când nu înțelegea ori nu era de acord cu cele scrise, chema autorul sau ministrul de resort. Invectivele nu lipseau niciodată.

Tovarășului îi motiva totdeauna că materialul fusese prost întocmit. Se întâmpla și ca rapoarte deja aprobate de Nicolae Ceaușescu ori în CPEx să fie modificate la indicația ei”. (Pagina 58)

• „De la Gheorghiu-Dej, Ceaușescu moștenise Biroul Politic compus din 13 demnitari. (…) Ceaușescu îl lărgise la 25 de membri (în 1965), schimbându-i și denumirea în Comitet Executiv.

Pe măsură ce el acapara mai multă putere, sporea și componența forului conducător: de la 32 de membri (1969) la 36 (în 1974), când i-a schimbat iarăși denumirea în Comitet Politic Executiv (CPEx). Atunci a renunțat și la Prezidiul Permanent.

Începând din 1974 (fără a fi devenit vizibil și pentru țară), între Ceaușescu și toate celelalte mecanisme și instituții politice s-a interpus Elena Ceaușescu. În 1979 deja, CPEx-ul avea 45 de membri și rol de decor”. (Pagina 79)

• Vineri, 14 aprilie:

„La asemenea întruniri precum Plenara CC al PCR observau și înalții activiști județeni cum influența ei asupra Tovarășului se preschimbase într-un control acceptat de el.

Când secretarul general citea discursul de deschidere și închidere al vreunor lucrări – tot mai scurt și mai fără vlagă de la o întrunire la alta –, ea îl urmărea atentă, așteptând, dacă s-ar poticni, să-i sară în ajutor.

Când termina de citit o filă dactilografiată cu litere mari, ca ochii lui să le poată vedea fără ochelari, Tovarășul se întorcea către ea: «E bine?». «Zi mai departe!» – ar putea fi interpretată acum pantomima celor doi”. (Pagina 105)

• „Asupra relațiilor dintre Cabinetele 1 și 2 s-au făcut multe speculații. Colonelul Dumitru Burlan din Direcția a V-a a Securității a declarat că, din dispoziția Elenei Ceaușescu, a fost introdusă tehnică de ascultare în cabinetul șefului statului. Sub pretext că-l supraveghează ca bolnav, ea putea asculta, din birou, convorbirile lui”. (Pagina 248)

Despre scenariile de succesiune

• Joi, 25 mai:

„Poliana e înregistrată între orele 9.40 și 10.30. Nicu a intrat la orele 18.10 în biroul mamei sale. Despre relațiile acestui triunghi, Nicu – Elena – Poliana, sunt multe relatări contradictorii.

La cununia lor civilă – oficiată în reședința bucureșteană a lui Nicu −, din partea părinților mirilor nu s-a prezentat decât Elena Ceaușescu. După spusele unor martori, mirele își repudiase verbal mireasa în momentul felicitărilor de căsătorie. (…)

La cererea Tovarășei, pe biroul ei au continuat să apară fotografii cu episoade din escapadele lui Nicu. Zeci de ofițeri și informatori de Securitate alcătuiau dispozitivele care înregistrau secvență cu secvență amorurile notorii și cele episodice ale bărbatului care reprezenta partida numărul 1 din România acelor ani”. (Pagina 133)

• „Dacă Tovarășul părea a se crede nemuritor, curtenii abili își pregăteau de ceva timp viitorul de după el. Ștefan Andrei, bunăoară, va recunoaște că tatona «pista» Nicu de ceva vreme.

Pe când mezinul Ceaușeștilor umbla prin lume și petrecea multă vreme la Washington în calitate de reprezentant al tinerilor români, diplomatul îl ispitise atrăgându-l în discuții de genul «cum ar fi bine să fie…».

Nicu marșase cu viziunea lui. Cel știut ca partenerul de șah preferat al Tovarășului și sfetnic de taină al lui a încercat să-i atragă și pe alții într-o partidă pro-Nicu (…).

Orice și oricine, a mărturisit Ștefan Andrei peste ani, doar să nu preia Tovarășa cârma. În 1989, Tovarășul lăsa senzația că știe că Nicu are niște sprijinitori și că nu-i displace ideea.

Nu la fel părea ea să gândească. Cu bolile lui și cu celelalte schimbări din lagărul comunist, Andrei și alții din cercul puterii se așteptau ca «zdruncinătura» din România să se producă prin martie-aprilie 1990. Fără manifestații și demonstrații, fără procese și condamnări…” (Pagina 252)

Şi despre… Steaua

• Joi, 12 octombrie:

„Între orele 10.30 și 11.50 s-a ținut ședința CPEx. Atipică a fost izbucnirea lui Ceaușescu, înaintea intrării în ordinea de zi, împotriva naționalei de fotbal a României.

Cu o seară înainte, pierduse în deplasare cu 3-0 în fața Danemarcei.

Comentariile Elenei Ceaușescu dovedeau că soții urmăriseră meciul împreună. Vor fi rememorat amintiri de demult?

Căci Nicolae Ceaușescu, pe vremea când era comisar politic la Armată, se ocupase și de înființarea echipei Steaua.

Iar Elena Ceaușescu a avut prima ceartă cu Marta Drăghici, cea mai bună prietenă a ei de până atunci, în tribuna unui meci de fotbal Dinamo-Steaua”. (Pagina 215)