Adelina Gherman, profesoara care îi învață românește pe spanioli: "Ei mi-au oferit lecția modestiei adevărate"

Am plecat din România în septembrie 2005 şi știam că nu mai voiam să mă uit înapoi.

I-am spus mamei − „Ne vedem când intră România în UE!”, şi chiar aşa a fost. Mama a plâns trei luni; eram foarte unite şi nu se putea obişnui cu ideea de a fi atât de departe una de alta.

Aveam 28 de ani şi 9 ani de experienţă în învăţământ şi, deşi îmi iubeam meseria şi obţinusem rezultate foarte satisfăcătoare cu elevii mei din fiecare generaţie, eram obosită de frecuşul legat de birocraţie.

Prima generaţie de elevi cărora le-am fost învăţătoare − cea din 1996 − era chiar a copiilor născuţi în ’89. Voisem să retrăiesc prin ei momente ale copilăriei pe care, „pe vremea mea”, le-aş fi dorit altfel.

În clasă mă simţeam minunat. Îmi iubeam enorm elevii, dar controlul pe care îl exercitau superiorii era mai stresant decât munca la catedră.

Ca proaspăt-căsătorită, câţiva ani mai târziu, îmi lipseau de toate. Trebuia să îmi fac un cămin, iar salariul de profesor, pe vremea aceea, era derizoriu.

În fine: ideea e că am plecat fără regrete. Voiam să trag linie şi să încep de la zero. Aveam mult elan.

*

Vizitasem Spania într-o vacanţă, ştiam unde vin şi depusesem actele pentru omologarea studiilor, însă, terminând Facultatea de Litere, secția Română-Engleză, spaniolii mi-au recunoscut creditele pentru mai puţin de un an de facultate, ceea ce a însemnat că trebuia să îmi dau diferenţele.

Cu alte cuvinte, am completat primul an simultan cu studiul celui de-al doilea şi am mai studiat încă doi ani încheiaţi, ca să obţin licenţa spaniolă în Filologie engleză.

În România îmi făcusem cerere de concediu fără plată pe un an, în cazul în care nu m-aş fi putut adapta aici. Din aceeaşi teamă, îmi ziceam că, la întoarcere, ştiind o limbă străină în plus, m-aş fi putut angaja la un Birou de Integrare Europeană, că tot era la modă.

În septembrie 2005 am ajuns în acest orăşel aproape de Valencia, iar în 20 octombrie am fost admisă la universitate. Rupeam câte ceva în spaniolă, dar îmi era ruşine să vorbesc.

Nu văzusem telenovele, nu ştiam nici măcar spaniola din America Latină, dar apoi m-am felicitat pentru asta. Era mai bine să încep de la zero, să învăţ corect.

În aulă, uneori, închideam ochii (culmea, aşa înţelegeam mai bine!) şi mi se părea că ascult un spectacol de operă. Spaniola e foarte melodioasă; m-am îndrăgostit imediat de accentul ei peltic, de vocalele ce dau rotunzime cuvintelor…

Încet-încet am învăţat-o, întâi în scris – că era mai uşor –, apoi am început şi eu să sâsâi, cumplit de ruşinată de propria mea voce. Dar m-am obişnuit.

M-am întors la Bucureşti, după viză, în 2006, dar n-am trecut pe la Timişoara, deci nu simţisem că eram din nou „acasă”. A fost o călătorie scurtă, strict pentru obţinerea documentelor.

În oraşul meu am ajuns abia după 4 ani de zile, şi atunci am simţit pentru prima dată acea „împărţire” a fiinţei mele între două lumi.

Îmi fusese dor de toţi cei lăsaţi acolo. Spania îmi era din ce în ce mai confortabilă, învăţasem rostul lucrurilor de pe-aici şi, după câteva zile în România, m-am trezit ducând dorul casei de departe.

Cel de-al doilea „acasă” îi luase locul primului.

*

La fel s-a întâmplat şi cu limba: încercasem din răsputeri să învăţ spaniola cât mai repede, să îmi pot lua examenele, studiam în engleză şi m-am trezit că, în afara traducerilor pe care le făceam la muncă, nu mai foloseam limba română.

În mintea ta se creează un cerc vicios, ca o concurenţă între graiuri. Simţi cum, zi de zi, unul ia locul celuilalt şi ordinea în care le-ai învăţat nu mai contează. Contează doar latura practică: ce foloseşti? Ce te ajută să mergi mai departe?

Şi într-acolo te îndrepţi.

În 2005-2006, Spania trăia o perioadă de abundenţă care şoca, în comparaţie cu condiţiile din România, încă proaspete în mintea mea. În această ţară am trăit cu adevărat vârsta maturităţii.

Spania este locul în care am devenit adult, în care am pus capul pe umeri şi în care am legat idei dispersate ce zăceau ca depuneri ale unor teorii pe care nu apucasem să le pun în practică în România.

Ce impact a avut cultura Spaniei asupra mea? În primul rând, aici nu poţi răzbi cu o educaţie formală din secolul al XIX-lea.

Aici nu îţi ceri scuze că întrerupi o conversaţie, nu ridici două degete ca să ţi se dea dreptul la cuvânt, ci irumpi brusc în conversaţie − care, cu cât e mai gălăgioasă, cu atât e mai eficientă!

Dacă taci, nu exişti. La fel şi dacă nu te mişti, dacă nu dai din coate să răzbeşti…

Şi mai trebuie să fii deschis, spontan, extrovertit, ca să fii tratat ca „unul de-al lor”. Îmi place veselia acestui popor.

Am învăţat de aici modestia adevărată şi falsitatea aparenţelor, faptul că nu trebuie să te prezinţi spunându-ţi titlurile, nici punându-ţi pe tine toate hainele din dulap şi nici lăsându-ţi etichetele de firmă la vedere.

Pe spanioli nu îi interesează asta. Nu te clasifică după un statut social: se simt liberi şi egali, iar acest spirit de egalitate se simte ca un efort colectiv.

Tot aici am întâlnit persoane foarte bogate, faţă de care eram mai bine îmbrăcată, oameni care conduceau afaceri de milioane de euro şi îmi vorbeau ca vecinul de pe scară, fără epatare.

Cred că acestea au fost primele impresii de impact în primii ani de aici.

*

La universitate mi-a fost relativ uşor, pentru că stăpâneam engleza şi învăţam doar conţinuturile. Mi s-a părut ridicol, de pildă, nivelul de sintaxă spaniolă, în anul doi de studii, care era echivalentul a ceea ce predam eu la cei de-a opta.

În general, bagajul meu de cunoştinţe, obţinut în învăţământul românesc, era net superior. Diferită era viziunea, modul în care se studia: cu o clară orientare practică.

Nimeni nu caută teoria de dragul teoriei. Trebuie să ştii să faci ceva cu ea. Şi aici am învățat să „palpez” domeniul în care mă pregăteam, să îmi doresc să fac ceva cât mai practic şi util.

După terminarea studiilor, sătulă de stresul din învăţământul românesc, dar şi oarecum speriată de energia nestăvilită a elevilor spanioli, am hotărât să urmez un masterat de Engleză pentru Comerţ Exterior, căruia i-a urmat un al doilea, de Cercetare şi Predare a Limbii Engleze ca limbă străină.

Am optat pentru primul domeniu şi am lucrat ca importator de mărfuri în portul de aici.

Pe de altă parte, cu timpul, mi-am lărgit cercul de prieteni şi cunoştinţe. Lucrând şi studiind în acelaşi timp, am avut contact cu vârste şi niveluri diferite.

Am cunoscut ori oameni foarte limitaţi, dintre aceia care iau calculatorul ca să facă o adunare cu trecere peste ordin, ori dintre aceia în faţa cărora rămâi uimit datorită profesionalismului şi a clarităţii ideilor pe care le expun.

Albă sau neagră. Pătura de mijloc e cam rarefiată.

Nu am avut probleme de integrare. Sunt mulţi români aici, iar localnicii dau din cap, semn că au mai avut de-a face cu careva de aceeaşi naţionalitate şi, deodată, măsurându-te bine, îţi mai spun: „Nu pari româncă. După accent credeam că eşti franţuzoaică…”

Şi iar te gândeşti că eşti măsurat după anumite stereotipuri.

Apoi, din inerţie, îţi depeni povestea vieţii, ca să vadă „că mai sunt şi altfel de români”, nu doar dintre cei care populează poveştile din baruri şi rubrica de „Diverse” din ziare.

*

Nu mi-e dor de mâncarea românească şi nu sărbătoresc nici Paştele şi nici Crăciunul cu mese întinse, făcând excese culinare. Nu am nevoie de mai mult decât în restul zilelor. Prefer emoţia sărbătorilor, nu prea-plinul mesei.

Nu am televiziune românească şi, ani de zile, nu am simţit niciodată nevoia să văd ce am lăsat în ţară.

Am ales să îmi răsplătesc ţara şi dragostea faţă de limba şi cultura română predându-le ore de limba română spaniolilor, începând cu asociaţiile româneşti şi terminând cu universitatea de aici, unde lucrez ca profesor-colaborator pentru disciplina opţională de Limba română, din cadrul Masteratului de Interculturalitate CIEL.

În ultimul an, obosită de ritmul accelerat al vieţii, am luat hotărârea de a-mi lua liber un an şi de a-mi dedica timpul fiicei mele şi lucrurilor care îmi fac plăcere.

Astfel, am înfiinţat canalul de Youtube I Study Ro, unde ofer lecţii de limba română vorbitorilor de spaniolă. Cred că, odată ce ai fost profesor, rămâi profesor pentru tot restul vieţii, iar eu simt că încă nu mi-am pierdut vocaţia.

Am urmat şi un curs pentru a fi agent de securitate în porturi şi aeroporturi, iar odată ce îmi voi primi diploma, sper să pot lucra în acest domeniu.

Ar fi o mare realizare pentru mine, deoarece îmi place genul acesta de activitate, în contact direct cu oamenii, de veghe pentru binele tuturor.

Nu mai vreau să mă întorc în România. Mi-a fost clar de la prima vizită. Nu mă mai regăsesc în mentalitatea de acolo.

Aici mă simt eliberată de presiuni sociale și trăiesc într-un anonimat care îmi dă liniştea necesară să aleg calea pe care mi-o doresc.

Sufăr pentru România, fiindcă este ţara în care îmi sunt rădăcinile şi din care am încercat să iau tot ce era mai bun, ca să devin ceea ce mi-am dorit să fiu, ca persoană, însă drumurile noastre s-au despărţit la o răscruce.

Ţara mea e ţara în care voi alege să îmi petrec vacanţele.

Nu cred că voi mai prinde, cronologic vorbind, vremea în care României îi va merge cu adevărat bine…

#maiviiacasă